Primăverile de altădată...

„Credem că recitim autori sau cărţi. E o eroare. Ne recitim pe noi înşine, fiindcă numai noi ne schimbăm, în vreme ce operele respective rămîn identice cu ele însele. Şi dacă există scriitori cărora le rămânem fideli până la sfârşit e pentru că firea omului, axul său ontologic e, totuşi, imuabil.” Dan Ciachir

Cu Dan Ciachir şi Nicolae Breban, la „Fîntîna cu cireşi”,
 în preajma Câmpinei, într-o primăvară magică

Haihui printre sunete

Clin d’oeil

Dacă eşti deştept, poţi s–o faci pe prostul. 
Invers, e imposibil.

Gîndul de azi

Safta Varlaam & Neagu Djuvara

„Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că, trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande:«Hai, treci în pat şi gata!»” 

Neagu Djuvara

Psalm real (IV)

Biserică de margini, cu crucea de trăznit

Stau fără cugetare și sufletu-mi uimit

Se-ntreabă cum de viața mi-am dus-o pînă-aici

Cînd îngerul de seară la mine va veni

Poate-o lumină crudă, poate-un apus regal

Creează între mine și lume interval

Neînviat, dar lungul de amintiruri șir

Mă clatină, mătănii de zile, patrafir

La neîngenunchiere și rob al zilei, greu

Azi tot mai mult în mine, e timpul minereu

Și nu știu ce e viața, de ce-am trăit, cu ce

Mă-ntreb cum de urmează și mîine zilele

Sătul să Fiu și Tată, mirat de Sfîntul Spirit

Al neîmpărtășirii credinței, nu mă limit

A mă-ndoi de toate, dar pun o rugă, albă

Pentru continuarea-n a vieții mele salbă

Psalm real (V)

Iisus de carne sfîntă, de vorbă ce grăiește

Ne saturi cu privirea, cum apa pe un pește

Tu, iubitor al firii și Agnus între deal

Și vale, luminare de sens și ideal

Ai spus – credința duce la împăcare sfîntă

La înfrîngerea de temeri în cel care cuvîntă

Ia-mi spaima de vorbire, de timp, de întîmplare

și pune ochiul, fie-mi lumina arătare

Ce nu înșeală, soare al inimii din noi

Cea încărcată-n patimi, cea ruptă de noroi

și lacrima timidă, izvorul de amar

Fă-l dulce, Tu ce-n lume spui sufletul că-i rar

Simțirea ce nu minte, sfiala de ființă

Adu-o ca ofrandă în semn de umilință

Adu-mi în temniți – gîndul, în temeteu* iubirea

Tu, care-n lume fost-ai și fi-vei, precum firea

Iisuse, adu-mi gîndul de-a nu fugi din lume

Fă clipele de lacrimi în transparente nume

Și nu uita copiii ce n-au greșit o dată

Mîntuitor al lumii, ființă lăudată!

Ion Stratan

(„Mai mult ca moartea”, 1997)

temetéu, -eie, -auă, (timiteu), s.n. – cimitirul din afara satului (spre diferență de țintirim – cimitirul de la biserică); în temeteu se îngroapă săracii, taxele fiind mai mici. – [din magh. temetõ, „cimitir”]

Lumea (virtuală) în care trăim

Moto: 

Un bou cu nume de cal: Ilie Murgu.

Marin Preda

E plin internetul de tot felul de asemenea colaje zbanghii (hai să le zic așa, cu blîndețe), care se vor a fi dăștepte. Docte. Pline de „miez”. Aforisme, cugetări, ziceri, sentințe, tot felul de poante decoltate și glumițe deșuchiate, bref, un ghiveci ștolț, care balonează la lingurică. Multe dintre cuvintele care se pun în gura unor personalități, nu aparțin autorilor lor ci sînt un fel de „coveruri”(pre românește zis, păstrează copia și nu uita originalul), de interpretări zărghite și denaturări grosolane ale spuselor lor de către tot felul de „truditori” anonimi cu simțul umorului convalescent, flecari de bodegă și umoriști de gang ori „gînditori” de ocazie, școliți la seral (care habar n-am ce cîștig au de pe urma abnormului lor „travaliu”). Tocmai de aceea, majoritatea acestor „creații” nici nu sînt semnate... Pentru a nu li se pune în cîrcă autorilor anonimi, absolut nimic, deci pentru a nu putea fi în nici un fel trași de gîlci ori luați la bani mărunți... Nasol e că se fură ca-n codru și se folosesc cuvinte, sunete și imagini fără nici un discernămînt și nici o jenă față de autorii lor de drept. Cărora nu li se cere nici măcar un acord formal, așa, de ochii lumii. Cît despre apărarea proprietății intelectuale și a drepturilor de autor din Romanela, sînt sublime dar lipsesc cu desăvîrșire, vorba lui nenea Iancu... Trăim într-o țară tristă, în care adevărul e croșetat pe dos: se minte și se fură pe ruptelea!
Postarea asta (autor: „Liliana Borsan Photo”, uau!, o banală pagină de Facebook, ca atîtea altele asemenea ei, aparținînd, după nume, după port, unei damicele ce pare a fi îndrăgostită, nu știu dacă de cai sau numai de fotografii cu ei și care fotografii, după toate aparențele, nu-i aparțin!) mi-a reamitit de-o poantă genială. Cică odată, un țăran și-a urcat nevasta și copii în căruță, a înhămat calul, a legat cîinele la spatele căruței și a plecat, în toiul verii, pe litoral. Pe la jumătatea drumului, în plin Bărăgan, pe-o căldură năucitoare – cînd toți cei din căruță sforăiau sub coviltir – se aude o voce: „Stăpîne! Stăpîne!”... Căruța continua să meargă și nimeni nu părea că aude vocea, care devenise obsedantă: „Stăpîne! Stăpîne! Stăpîne!” La un moment dat, enervat, calul își întoarce capul, precum în fotografia alăturată și se răstește la țăranul care dormea pe capră: „Măi, stăpîne! Scoal’, ce dreacu’, ești surd?” Acesta se trezește buimac și-l apostrofează țîfnos: „Ce vrei, mă, dă nu mă lași să dorm?” Calul: „N-auzi, bre, te strigă cîinele!” Țăranul se întoarce către cîine și-l întreabă răstit: „Ce vrei, mă, potaie?” La care cîinele, vădit timorat, îi spune șoptit, cu priviri umile și glas tremurător: „Ia-mă și pe mine, te rog, în căruță, că mă frig tălpile de la asfaltul ăsta încins!”
Calul din poza de mai jos e „vinovatul”: el mi-a reamintit gluma!
Cu o singură deosebire: aici vorbește în engleză!

Creme, văpseluri, sulimanuri

Prietenului Boris Paraschivescu

(căruia îi place să spună „artiști de plastic”!)

Cine nu ştie că U.A.P. înseamnă „Uniunea Artiştilor Plastici”? Io, unu’, de cînd am auzit pentru prima dată și întîiași oară sintagma asta, „artişti plastici” (care îmi sună alăturea cu drumul rău de tot), nu contenesc să mă tot întreb: oare de ce aceia care au botezat instituţia nu i-au zis, pur şi simplu, „Uniunea Plasticienilor din România” (mai cu seamă că, de pe la sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut, apăruse şi o fabrică producătoare de limuzine, avînd aceeaşi siglă: Uzinele de Autoturisme Piteşti - UAP)? Nu că aş avea ceva cu numele breslei dragilor noștri pictori, sculptori etc., dar parcă „plastician” sună mai altfel, mai artistic, mai şic, nu?
Păi, atunci, am putea, bunăoară, să-i numim şi pe chirurgii care ne îndreaptă cu bisturiul meclele şifonate sau boțite de așezarea anilor peste ele, „chirurgi plastici”, nu? Chestia asta cu „artişti plastici” îmi aminteşte, invariabil, de un anunţ citit cu ani în urmă la mica publicitate, în care nu-ş’ ce firmă angaja, nici mai mult, nici mai puţin, „sudori electrici şi cu gaze”! Iar deunăzi, citeam, reprodus într-o revistă, un anunţ de mică publicitate, în care o altă firmă racola muncitori specialişti, printre care şi un „strungar paralel, oriunde în ţară”. Mai că-ţi vine să te întrebi tăcut, în sediul conştiinţei tale, via maître Caragiale: care va să zică paralel, aha, da’ paralel cu ţe, neicusorule-puicusorule?

Clin d'oeil

Prostia nu are limite. 

Însă noi, oamenii, am reușit imposibilul: le–am atins.

Francesca

Ai apărut ieşind din noapte
Şi erau flori în mîinile tale,
Acum o să apari dintr-o forfotă de oameni,
Dintr-un tumult de vorbe despre tine.

Eu, care te-am văzut printre lucrurile primare,
Turbam când îţi rosteau numele
În locuri de toate zilele.
Aş fi vrut ca valurile reci să-mi spele mintea,
Iar lumea să se usuce ca o frunză moartă
Ori ca seminţele de păpădie şi să se spulbere în vânt,
Iar eu să te pot găsi iar,
În singurătate.

Ezra 

Pound

You came in out of the night

And there were flowers in your hands,
Now you will come out of a confusion of people,
Out of a turmoil of speech about you.

I who have seen you amid the primal things
Was angry when they spoke your name
In ordinary places.
I would that the cool waves might flow over my mind,
And that the world should dry as a dead leaf,
Or as a dandelion seed-pod and be swept away,
So that I might find you again,
Alone. 

Francesca 

Gîndul de azi

„Surîsul e cel mai bun mod de a tăcea spunînd totul.”

Guy de Maupassant

Haihui printre cuvinte

Poetul

Oră, mă lași, te duci în larg.

Și mă rănește-aripa grea.

Singur: cu gura-mi ce să fac?

cu noaptea mea? cu ziua mea?

Iubită n-am, nici casă ca să stau,

și nici un loc în care să trăiesc.

Și orice lucruri cărora mă dau,

devin bogate și mă cheltuiesc.

Rainer Maria Rilke

(traducere din limba germană de Maria Banuș, în volumul „Versuri”, Editura pentru Literatură Universală, București, 1966)