Lumea în care am trăit/trăiesc

 

Moto:

Prostia nu are limite. Însă noi, oamenii, am reușit imposibilul: le-am atins!

M-am născut fix în anul în care Armata Roșie eliberatoare își retrăgea trupele din Românica (România, pe numele ei adevărat, de pînă la abdicarea forțată a Regelui nostru, Majestatea Sa, Mihai I, odihnească-se în pace!), transformată, apoi, la timp și de bună calitate, cu forțe proprii, într-un gulag infinit mai odios (y compris pernicios) decît cel sovietic (după cum însuși maestrul Soljenițîn mărturisea în celebra dumisale carte, Arhipelagul Gulag)...
După care, pînă-n 1989, am trăit „plenar” (parcă așa se spunea, nu?) „epoca de aur”, bucurîndu-mă din plin de toate „realizărili” și „victoriili” ceaușismului, pentru că, prin tot ceea ce am trecut, noi, românii, numai despre socialism sau comunism nu s-ar putea vorbi...
Apoi, am trăit pe propria-mi piele, implicat total, evenimentul care, cu un termen generic, încă mai este numit și azi, de către mulți visători, „Revoluția din decembrie ʼ89” și nu lovitură de stat. Imediat mi-am dat seama că țara în care trăiam în acea perioadă era aidoma unui organism aflat în convalescență după o îndelungată suferință. Și, așa cum era ea, în imposibilitate de a reacționa și de a se apăra în vreun fel ori altul, a început să fie devalizată sistematic - sub sloganul Nu ne vindem țara! - operațiune care și azi e în plină desfășurare.
Ulterior, pe măsura trecerii timpului, am luat în freză, rînd pe rînd, toate celelalte „reforme” de căcat ale originalei noastre democrații care, după 35 de ani, au adus Romanela cea atît de dragă nouă, în sapă de lemn. Sau au pus-o pe butuci. Sau au adus-o în pragul colapsului, altfel spus.
A dat Dumnezeu, ca alături de ai mei, să supraviețuiesc și pandemiei cu numele de scenă Corona, precum cel al binecunoscutei beri aztece, drept pentru care, mă gîndesc că dacă voi apuca și Apocalipsa, abia atunci m-aș putea considera și io, bietul de mine, un om împlinit...

Fotografii de © Dinu Lazar

În extrem de sugestivele fotografii de mai sus, aparținînd maestrului Dinu Lazăr, care mi-au stîrnit scrierea prezentelor rînduri, pot fi observați doar patru „corifei” ai așa-zisei noastre democrații, aflate pe atunci la primii ei pași: Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Teodorescu, generalul cu un picior de gips, Victor Atanasie Stănculescu și, cu voia dvs, ultimul pe lista mea dar «primus inter pares», în realitate, „eminența cenușie” (aflată cu spatele în imagini, dar din nefericire, în spatele multor decizii catastrofale), Ion Iliescu, aneantizat deunăzi (nu pot spune că a plecat la cele veșnice un ateu sau un „liber cugetător”, cum s-a autodeclarat, în repetate rînduri).

Instantaneele fotografice, așa cum însuși autorul lor mărturisește într-o postare recentă, sînt realizate după lovitura de stat din decembrie ʼ89, în timp ce to'arășii lideri o puneau de-un război civil, rămas în istoria recentă a Romanelei noastre sub titulatura de Prima Mineriadă. Că doar își făcuseră încălzirea, ipochimenii, cu operațiunea specială cu numele de cod Mărțișorul Negru, din martie 1990, de la Târgu Mureș, nu? Dar pentru ca tacîmul să fi fost cît de cît complet, în minunatele fotografii de arhivă ale dlui Lazăr, mi-ar fi plăcut să mai apară, printre alții, măcar Virgil Măgureanu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu și, de ce nu, generalul Militaru. Restul e, deja, istorie...