MEMENTO

GEORG WILHELM FRIEDRICH HEGEL

(27.08.1770–14.11.1831)

Adevărul este greșeala îndelung corectată.

Adevărul în filosofie înseamnă că acest concept și realitatea exterioară coincid.

Hegel

Este unul dintre cei mai străluciți creatori de sisteme filozofice ale patrimoniului cultural universal, însă în spatele genialului filozof cu ideile sale privind dialectica și „spiritul absolut”, a existat, fără doar și poate, omul cu existența sa generică, presărată cu întîmplări și evenimente mai puțin cunoscute de cei care i-au apreciat personalitatea și i-au parcurs opera.

• În tinerețe, Hegel a împărțit o cameră de cămin studențesc, la Seminarul din Tübingen, cu poetul Friedrich Hölderlin și cu filosoful Friedrich Schelling. Cei trei visau la o reînnoire spirituală a Germaniei, în spiritul Revoluției Franceze. Nu a fost deloc recunoscut drept un mare spirit dintru început. Se spune că profesorii săi din timpul studiilor la Tübingen, îl considerau „lent” și „fără strălucire”, în comparație cu colegii săi, mai ales cu Schelling (care era considerat un copil-minune).

• Dacă în tinerețe a fost un susținător al Revoluției Franceze (chiar a plantat un „arbore al libertății” în semn de solidaritate cu ideile republicane), la maturitate însă, viziunea lui politică a devenit mult mai conservatoare.

• Înainte de a se dedica total filosofiei, a fost fascinat de științele naturii (în special de anatomie) dar și de fizică. În scrierile sale tîrzii, încă încerca să găsească o „logică” a naturii.

• Mult timp a lucrat ca «hauslehrer» (profesor particular) pentru a-și cîștiga existența, iar prima sa mare lucrare, «Fenomenologia spiritului» («Phänomenologie des Geistes», 1807), a fost redactată într-o grabă extremă pentru a putea ocupa un post universitar. Se spune că Hegel a scris capodopera sa într-o cursă neobișnuită, contracronometru, lucrînd zile și nopți la rînd. Un prieten care îl vizita a povestit că l-a găsit scriind „ca un posedat”, cu cearcăne adînci și mese pline de hîrtii. De altfel, Hegel era recunoscut ca fiind destul de neglijent în privința ordinii personale. Prietenii și soția lui au relatat că biroul său era mereu plin de hîrtii împrăștiate, cărți deschise, resturi de mîncare și haine lăsate în dezordine. 󠄀 Avea un program zilnic fix: se trezea devreme, își făcea plimbarea, citea ziarul (era pasionat de știri politice și bursa vremii), apoi se apuca de lucru. Citea cu plăcere periodicul «Berliner Staatszeitung», dimineața, drept pentru care a fost considerat unul dintre primii filosofi „dependenți de actualitate”. Deși gîndirea lui era mai mult decît abstractă, în viața privată iubea plăcerile simple: mîncare bună, asezonată cu cîte un pahar cu alcool sau vin (mai ales franțuzesc). Îi plăcea friptura bine făcută și mesele lungi cu prietenii. Mulți dintre biografii săi au mărturisit că filozoful nu începea să lucreze fără o cană mare de cafea, pe care o numea „motorul gîndirii” sau „combustibilul de dimineață”. Fără ea, spunea că nu putea intra în „starea dialectică”! Într-un fel, era mai „burghez” în spirit decît romanticii visători cu care fusese coleg de generație și cu unii dintre ei, prieten. Printre altele, avea obiceiul să noteze „numere norocoase” sau să țină cont de anumite zile faste pentru luarea unor decizii importante, obiceiuri ciudate pentru un gînditor rigoros și raționalist.

• Abia după ce a devenit profesor la Berlin (1818), a cunoscut adevărata sa faimă. Prelegerile sale atrăgeau mulțimi de studenți, în scurt timp el devenind filosoful „oficial” al statului prusac. Foarte mulți studenți îl considerau un orator sec și tern (unii dintre ei chiar adormeau la prelegeri), în ciuda faptului că sala unde își ținea cursurile era mai întotdeauna plină. Cu toate acestea, prestigiul său devenise atît de mare, încît prezența la cursurile sale devenise un fel de „datorie culturală”! Se povestește că Schopenhauer îl detesta și își programa cursurile în același timp cu ale sale, la Universitatea din Berlin. Rezultatul? Sala lui Hegel era plină, cea a lui Schopenhauer, aproape goală. De aici se pare că s-a și născut acerba aversiune a lui Schopenhauer față de el, acesta numindu-l „șarlatan” și „corupător al tinerei generații”. Pe de altă parte, Hegel l-a respectat enorm, dintotdeauna, pe Goethe și încerca permanent să-i intre în voie. Goethe, în schimb, era mai rezervat și chiar ironic față de „jargonul” hegelian. Totuși, între cei doi a existat o relație absolut cordială.

• Chiar contemporanii săi considerau scrierile lui Hegel de o dificultate aproape „inumană”. Schopenhauer ironiza faptul că succesul lui Hegel s-ar datora mai degrabă tonului autoritar decît clarității.

• Deși am fi înclinați să-l considerăm un gînditor mult prea sobru, chiar rigid, Hegel era cunoscut între apropiați ca fiind un tip jovial, spiritual și, de foarte multe ori, chiar ironic. Deseori devenea glumeț, dar umorul său era unul sec, de sorginte britanică. Cînd un student i-a reproșat că sistemul său filosofic e „prea greu de înțeles”, Hegel i-ar fi răspuns: „Cu atît mai rău pentru fapte, dacă nu se potrivesc cu teoria!”

󠄀 

• A avut o viață de familie obișnuită, alături de soția sa, Marie von Tucher și cei doi copii legitimi (plus unul nelegitim, născut înainte de căsătorie). Deși era în marea majoritate a timpului absorbit de lucrările sale, Hegel își iubea copiii și se ocupa de educația lor. Totuși, era un părinte destul de autoritar: ținea ca aceștia să învețe clasicii greci și latini și să urmeze o carieră serioasă.

• A murit subit, în 1831, moment în care se afla la apogeul carierei, în timpul unei epidemii de holeră din Berlin. Oficial, s-a spus că holera ar fi fost cauza decesului. Totuși, există biografi ai filozofului care afirmă că ar fi vorba, de fapt, despre o boală de stomac cronică (posibil ulcer sau cancer), pentru că simptomele pe care le acuza nu se potriveau cu cele ale holerei. A fost înmormîntat lîngă Fichte și, mai tîrziu, rămășițele sale pămîntești au fost reînhumate alături de mormîntul lui Schelling.

󠄀Alte opere (selectiv): „Știința logicei” (1812-1816), „Enciclopedia științelor filozofice” (1817), „Prelegeri de estetică”(2 volume, 1817-1821), „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831), „Prelegeri de filozofie a religiei” (1832)

Muzicoteca de dinamită

Eric Burdon and The Animals

All Is One

(din L.P.-ul «The Twain Shall Meet», 1968)

Eric Burdon - vocal

John Weider - chitară, vioară

Vic Briggs - chitară

Danny McCulloch - bass, vocal

Barry Jenkins - drums

Memento

Leonard Bernstein

(25.VIII.1918 - 14.X.1990)

Nu vreau să-mi petrec viaţa studiind şi restudiind aceleaşi 50 de partituri (…) Asta m-ar plictisi de moarte! Vreau să dirijez. Vreau să cînt la pian. Vreau să scriu muzică pentru Hollywood. Vreau să fiu muzician – în întregul sens al acestui minunat cuvînt. Vreau să predau. Vreau să scriu cărţi şi poezii. Şi cred că aş putea să le fac pe toate în egală măsură.

(dintr-un interviu acordat publicației „The New York Times”)

Pianistul, dirijorul, compozitorul și pedagogul american de origine evreiască Leonard Bernstein a fost una dintre cele mai stenice și spectaculoase personalități ale artei muzicale din secolul al XX-lea, a cărui existență s-a desfășurat sub cele mai înalte auspicii, cu o bucurie și o exuberanță nedisimulate, cu spontaneitate și firesc, doar prin și pentru muzică.

Opera sa componistică, relativ bogată și variată ca tematică, este alcătuită din trei simfonii, două opere, muzică de film, lucrări camerale, vocale și orchestrale, trei balete și mai multe opusuri de scenă. Una dintre piesele sale de rezistență și ale musicalului american, este reprezentată, fără doar și poate, de binecunoascuta comedie muzicală «West Side Story» («Poveste din cartierul de vest»).

În anul 1939 (după ce absolvise cursurile universității Harvard, pe cele ale Institututului de muzical Curtis din Philadelphia și pe cele ale Garrison and Boston Latin Schools) și-a făcut debutul (neoficial) ca dirijor, cu propria creație, The Birds.

În 1943, la doar 25 de ani, a fost chemat, în ultimul moment, să-l înlocuiască pe dirijorul Bruno Walter la pupitrul Filarmonicii din New York. Concertul transmis prin radio la nivel național, l-a făcut celebru peste noapte. Drept pentru care a fost numit dirijor asistent al Orchestrei Filarmonicii din New York apoi director artistic al prestigioasei instituții, pe care a condus-o timp de 11 ani, căpătînd o mare notorietate în lumea muzicală.

Se face rapid cunoscut și în mediile genurilor muzicale pop-rock, în urma prezentării documentarului «Inside Pop – The Rock Revolution» (1967) dar și în lumea literară a vremii, prin cele șase conferințe televizate despre poezie – «Norton Lectures» – susținute inițial la universitatea Harvard.

Inside Pop – The Rock Revolution

În anii ʼ60 –ʼ70 ai secolului trecut a realizat o serie de lecții-concert pentru copii, cu exemplificări live interpretate de filarmonica din New York și de el însuși la pian, înregistrate de televiziunea americană CBS sub genericul «Young peopleʼs concerts» («Concerte pentru cei tineri», 1958–1972). Cele 53 de episoade au fost difuzate și de televiziunea română în epocă, săptămînal, duminica dimineață, sub titulatura «Cum să înțelegem muzica». Cred că am pierdut foarte puține episoade ale acestui serial educațional de care eram fascinat și, mult mai tîrziu, student fiind, aveam să-mi procur volumul omonim avînd subtitlul Concerte pentru tineret, apărut la editura Muzicală (în 1982).

A fost primul dirijor american care a condus o orchestră europeană.

În 25 decembrie 1989, dirijează, în celebra sală Konzerthaus din Germania răsăriteană, Simfonia a IX-a de L. v. Beethoven, într-un Concert de Crăciun omagial, într-un moment simbolic nepereche, prilejuit de căderea zidului berlinez, reunind instrumentiști și interpreți vocali din toată lumea, prilej cu care a schimbat cuvîntul „Freude” („bucurie”) cu „Freiheit” („libertate”), în textul «Odei Bucuriei».

A dirijat unele dintre cele mai reputate ansambluri simfonice din întreaga lume, precum cele din Tel Aviv, Viena, Amsterdam, Londra, Paris, acoperind un repertoriu vast și ecletic, însă perfect articulat, alcătuit din mari lucrări aparținînd unor titani ai muzicii precum Bach, Schuman, Mahler, Berlioz, Sibelius, Șostakovici, Stravinski etc. A condus Orchestra Simfonică Națională a Franței (cu care va înregistra și o serie de albume discografice) dar și pe cea a Festivalului Schleswig-Holstein (Germania), perioadă în care a ținut și renumitele sale cursuri de artă dirijorală.

A fost un muzician fabulos, dublat de un poliglot pe măsură, care se simțea acasă oriunde pe mapamond. Iubea animalele, în general și cîinii, în mod special, patrupede cărora le-a dedicat mai multe opusuri.

(Sursa foto: „The New York Times”)

Deși a avut o căsnicie de decenii cu actrița Felicia Montealegre (împreună cu care a avut și trei copii), prietenii și biografii săi au confirmat faptul că era bisexual, împărțindu-și existența în mod constant între viața publică și cea intimă. Filmul artistic biografic Maestro: Muzică și dragoste (din 2023) regizat de/și cu actorul american Bradley Cooper în rolul principal, abordează tocmai această perioadă din viața legendarului dirijor și relația sa complexă și deopotrivă,  complicată, cu soția sa.

A fost unul dintre cei mai premiați muzicieni ai tuturor timpurilor, primind, printre multe alte distincții importante, nu mai puțin de 11 premii Emy și 17 Grammy!

Bernstein dirijează uvertura Leonora de L. v. Beethoven

Poemoteca

Portretul lui Guillaume Apollinaire
(1914, ulei pe canavas de Giorgio de Chirico)

Pisica

Dorinți domestice am trei:

Priveliștea unei femei,

Un mâț haihui printre volume

Și,-n orice timp, amicii mei

Fără de care-i greu pe lume.

Guillaume Apollinaire

(traducere de Șerban Foarță)

 

Din lumea în care (tocmai) trăim

În august 1768 au început lucrările la Catedrala Sfântul Isaac din Sankt Petersburg, așezată pe malul stîng al rîului Neva. Domul auriu al acesteia, acoperit cu 100 de kilograme de aur pur, se înalță la 101 metri spre cer, făcînd construcția vizibilă de la o mare depărtare, dispre golful Finlandei. Hramul este al Sfântului Isaac al Dalmației, ocrotitor al familiei Romanovilor și patron spiritual al lui Petru cel Mare (născut în ziua de prăznuire a sărbătorii acestui sfînt, pe 9 iunie 1672). Este opera renumitului arhitect francez Auguste Ricard de Montferrand, lucrările fiind finalizate abia în anul 1858, costurile totale ale acesteia ridicîndu-se la fabuloasa sumă (pentru acele vremuri) de 20 de milioane de ruble.

Cu o capacitate de 14 000 de persoane, catedrala, o adevărată capodoperă arhitecturală, este a patra din lume ca mărime, după Sfîntul Petru din Roma, Sfîntul Pavel din Londra și Sfînta Maria del Fiorre din Florența.

În perioada stalinistă, catedrala, considerată cea mai mare a Rusiei, a fost închisă, fiind transformată în muzeu. Așezămîntul încă își menține acest statut – asemenea multor catedrale de pretutindeni – dar este folosit și pentru ceremonii religioase în zilele care se celebrează marile sărbători ortodoxe.

Întîlnirile titanilor

Jeff Beck & Zucchero

Memento

Sean Connery

(1930 – 2020)

Roger Moore (1927-2017), Sean Connery (1930-2020), Michael Caine (n.1933),
Kevin Costner (n. 1955) & Micheline Roquebrune,
la o gală omagială BAFTA (7 octombrie 1990), dedicată lui Sean Connery.
Micheline Roquebrune, pictoriță, a fost timp de 45 de ani (între 1975 și 2020) soția lui Sean Connery.

„Îmi plac femeile. Nu le înţeleg, dar îmi plac.”

„Râsul ucide frica şi fără frică nu poate exista credinţă. 

Căci fără frica de diavol, nu mai e nevoie de Dumnezeu.”

„Nu este nimic mai potrivit decît o provocare pentru a scoate ceea ce este cel mai bun într-un om.”

„L-am urît întotdeauna pe blestematul de James Bond*. 

Aş fi vrut să-l ucid.”

* În octombrie 1962 a avut loc în S.U.A., premiera lungmetrajului artistic «Dr. No» (primul din seria «James Bond»), în regia britanicului Terence Young , cu Sean Connery în rolul celebrului agent MI6.

La 5 iulie 2000, Regina Elisabeta a II-a (1926 - 2022),
la Holyrood Palace din Edinburgh,
i-a acordat titlul de Cavaler al Ordinului Britanic
 (Knight Commander / Sir),
scoțianului Sean Connery.

REMEMBER

TOMA CARAGIU 100

(21 august 1925, Hrupiști, Grecia – 4 martie 1977, București)

„Nu mă consider exclusiv actor de comedie, dar îmi face mare plăcere reuşita unui rol comic. Un atare rol mă cucereşte, mă obsedează, mă stimulează să fiu mai departe. Eu pentru asta exist. Aşa mă justific în faţa ochilor mei, în faţa conştiinţei mele şi, mai ales, în faţa oamenilor care vin să mă vadă şi să mă audă...”

Toma Caragiu

A fost unul dintre cei mai valoroși actori români de teatru și film și unul dintre cei mai îndrăgiți, versatili și complecși artiști ai teatrului românesc din secolul al XX-lea. * În anul 1948, student în anul III fiind (la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București, clasa Victor Ion Popa), se produce debutul său pe o scenă adevărată, și anume aceea a Studioului Teatrului Național din Piața Amzei, cînd i se încredințează rolul unui scutier din Toreadorul din Olmado în regia lui Ion Şahighian. * Tot în perioada studenţiei, Toma Caragiu a adunat în jurul său alți artiști, alături de care a realizat spectacolul Take, Ianke și Cadîr de V. I. Popa, pe care îl joacă, mai ales în vacanţe, la cinematograful „Modern” din Ploiești, apoi Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan. Lua astfel naştere un nucleu teatral numit „Brigada culturală Prahova”, care în 1947 avea să se transforme în „Teatrul Sindicatelor Unite” şi, ulterior, în 1949, va deveni „Teatrul de Stat Ploiești”. 

 

Pe scena scena teatrului ploieștean (instituție care astăzi îi poartă numele ), în 1948, va apărea în piesa Două loturi de Ion Luca Caragiale, în care a interpretat unul dintre personajele secundare.* Între 1953 și 1965 a fost director al acestei instituții (pe a cărui scenă va interpreta nu mai puțin de 34 de roluri), din 1965, devenind și actor al Teatrului Bulandra din București, unde a făcut roluri memorabile din dramaturgia clasică și contemporană (Cațavencu – O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, Primarul – Revizorul de N. V. Gogol, Thersit – Troilus și Cresida de W. Shakespeare, Dudard – Rinocerii de Eugène Ionesco, precum și rolui în Matca de Marin Sorescu, Opinia publică de Aurel Baranga etc.). * În 1955, Caragiu debuta în primul său film artistic de lung metraj, care era şi prima peliculă color de la noi, Nufărul roșu, în regia lui Gheorghe Tobias. * Avea să interpreteze și alte roluri memorabile în 39 de pelicule (selectiv): Haiducii (1966), BD intră în acțiune (1970), BD la munte și la mare (1971), Bariera (1972), Actorul și sălbaticii (1975), Filip cel Bun (1975), Operațiunea Monstrul (1976). * A rămas celebru pentru monoloagele și scheciurile de satiră și umor difuzate la televiziune și radio (unde pentru texte a colaborat cu scriitori precum Octavian Sava, Grigore Pop, Aurel Felea și Dan Mihăescu), fiind unanim considerat un maestru de geniu al monologului satiric, în paralel el interpretînd roluri în teatru și film, de o mare diversitate stilistică, de la dramă la comedie, întrupînd personaje extrem de nuanțate tipologic. 

Alături de soția sa, actrița Elena Caragiu

Este considerat un reper fundamental în istoria teatrului și cinematografiei românești, pentru întreaga sa creație actoricească fiind distins cu titlul de «Artist al Poporului» și cu «Ordinul Meritul Cultural”  (clasa a III-a) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice“.* Despre personalitatea și arta sa, de-a lungul anilor, s-au pronunțat nume importante ale teatrului românesc și nu numai.* Cîştigase un statut unicat, ca şi Ţiriac şi Năstase (Ion Caramitru).* Mircea Diaconu (actor, partener de scenă): Caragiu mă privea ca pe propriul copil… Îmi spunea «Copilul»… Au fost multe momente calde, frumoase. * Ion Caramitru (actor, prieten apropiat): Toma Caragiu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut în teatru. Poate singurul. * Dan Mihăescu (scenarist, realizator TV): Dacă Toma mişca o sprânceană, gestul primea o încărcătură explozivă… Avea el talentul ăsta! 

Toma Caragiu a fost cu totul altceva. Din păcate, irepetabil.

Sceneta 

N-am găsit altă rimă

Memento

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

(115 de ani de la naștere)

„O lume fără rădăcini este o lume fără morală.”

*

„...Moartea pentru mine înseamnă eliberarea de acest trup.

Trecerea în lumea celor vii.

Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii.

Nădăjduiesc.

Dacă merit.

Asta numai Mîntuitorul ştie.”

*

„Nu am prejudecaţi de nici un soi, doar felul în care ne putem ucide frumuseţea. «Trupul este cortul lui Dumnezeu», a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei şi bărbaţi. După părerea mea, aici s-a savârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întîmplă cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sînt bântuiţi de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată, şi noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.”

*

„Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.”

*

„Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale.”

*

„Eu nu inţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga

(Maica Benedicta)

Schiță de portret

Personalitate de primă mărime a culturii românești, Zoe Dumitrescu Bușulenga s-a născut la 20 august 1920, în București. * A urmat studii de Drept și Litere la Universitatea din orașul natal, obținînd doctoratul în 1967, cu o teză avînd tema „Renașterea și umanismul în cultura română”. * A fost profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității bucureștene, cu specialitatea literatură comparată și istoria culturii. * A deținut funcții academice importante, fiind membră a Academiei Române (din 1974, membru corespondent; din 1990, membru titular). * A predat cursuri de literatură comparată, istoria mentalităților și a culturii europene, impunîndu-se ca un nume de referință în critica și istoria literară românească. * A fost director al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române. * A desfășurat o activitate publicistică intensă (semnatară a numeroase studii de literatură comparată și eseuri culturale), textele sale apărînd în reviste de prestigiu, printre care pot fi amintite România literară, Viața Românească sau Secolul 20. * 

Lucrări importante (selectiv): Renașterea. Umanismul. Dialogul artelor (1969), Valori și echivalențe umanistice (1972), Eminescu – cultură și creație * (1976), Luceafărul sau ethosul românesc (1981), Eminescu și romantismul german (1986).* După 1990, s-a retras la Mănăstirea Văratec, unde s-a călugărit și unde a trăit pînă la sfîrșitul vieții, sub numele monahal de Maica Benedicta. * A murit la 5 mai 2006, fiind înmormîntată în cimitirul Mănăstirii Putna, conform dorinței sale testamentare și tradiției monastice.

EVENIMENT

 Lansare de carte și sesiune de autografe

Fluturi rătăciți este volumul de debut (apărut în anul 2025, în excelente condiții grafice, la editura Societății Culturale ploieștene ATOM), care poartă semnătura doamnei CARMEN CARAGICA-ATINEU și pe care avem deosebita plăcere de a-l prezenta publicului din Ploiești, în sala Nichita Stănescu a bibliotecii Nicolae Iorga, joi, 21 august, cu începere de la ora 17.00.

Despre personalitatea autoarei și despre volumul său va vorbi domnul 

ION BÂTLAN, profesor universitar de filozofie și de etică și domnul 

ALEC TOMOZEI, editor, vicepreședinte al Societății Culturale ploieștene ATOM.

Întîlnirea se va încheia cu o sesiune de autografe.

Invitația de a vă avea oaspeți la acest eveniment vine de la sine, drept pentru care, alături de autoare și de invitații săi, vă așteptăm cu drag!

Memento

George Enescu

(19 august 1881 – 4 mai 1955)

„Ne-am căptușit cu modele false, modelul omului care reușește ușor, care se descurcă, care știe să facă bani. Ne-am pierdut moralitatea, manierele și educația. Am uitat să ne mai îmbrăcăm frumos, să ne mai purtăm elegant. Am pierdut – nu burghezia materială, ci burghezia spiritului, noblețea spirituală. Trăim azi într-un mediu semicultural și parvenit, impulsiv și brutal. Sîntem foarte departe de ce am fost cîndva...”

N.B. Și pentru că astăzi este și ziua fotografiei, m-am gîndit să însoțesc cuvintele scrise cu atîta năduf (dar atît de actuale, hélas!) de maestrul Enescu (în imagine, la vîrsta de 67 de ani), cu o fotografie a sa realizată de celebrul artist fotograf american Irving Penn (1917-2009), pentru revista «Vogue», în anul 1948. 

Și pe care fotografie i-o dedic maestrului Dinu Lazar, cu gîndul declarat de a-i mai îndulci puțin paraponu’ zilii...

Vise & Amintiri... (azi, de ziua fotografiei)

Cu fiul meu Vlad, acum 14 ani trecuți, împreună cu excepționalul artist fotograf, grafician, coleg de liceu și drag prieten, Valentin Vali Craina , la vernisajul expoziţiei dumisale, Fotografii… întîmplate.

O, tempora!..

(Ploieşti, luni, 21 martie 2011, galeria de artă „Orion”)

Și unul dintre portretele lui Vlad închipuite de Vali și care, dacă memoria nu mă înșeală, a făcut parte, atunci, din expoziția amintită. 

De altfel, Vali este și cel care mi-a gîndit și întrupat coperțile ediției a doua a volumului Convorbiri la lumina gîndului și împreună cu care am realizat albumul Ploiești, destinul unui oraș european, dedicat minunatei noastre urbe, fapte pentru care-i mulțămesc încă o dată, îl îmbrățișez și-l sărut pe fruntea inimii dumisale și din acest luminiș virtual!

Poezie mută, pictura...

Fecioara cu cartea

Sandro Botticelli

 (1480)

(pictură pe lemn, 58X39,6 cm / Muzeul Poldi Pezzoli, Milano)

Întîlnirile titanilor (azi, de ziua lor...)

Robert de Niro (82) & Sean Penn (65)

Robert De Niro în rolul lui Ned și Sean Penn în rolul lui Jim, 

în pelicula We're No Angels

(Nu sîntem îngeri, Neil Jordan, 1989)

Poemoteca

Sursa foto: Facebook / Lucian Avramescu

Bună seara, iubito

Bună seara, iubito, te aştept ca din cer

Să-mi aduci continente de palid mister

Cu acest tren personal şi stingher

Bună seara, iubito, te aştept ca din cer.

Bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte

Că puţine mai sunt pe pamînt lucruri sfinte

Că intră iubiri prematur în morminte

Bună seara, iubito, pot să-ţi spun prin cuvinte.

Bună seara, iubito, sînt destui care vor

Să pună la uşa iubirii noastre zăvor,

Să pună lacăt cuvîntului dor,

Bună seara iubito, sînt destui care vor.

Bună seara, iubito, te aştept ca şi cînd

Numai dragostea noastră ar fi pe pămînt

Mai presus de căderi, de măriri, de cuvînt

Bună seara, iubito, te aştept ca şi cînd.

Frumoasă

frumoasă ca înconjurul lumii

frumoasă ca un ienupăr în deșert

ca o carte de poezie lîngă cratița aburindă de supă

frumoasă nu înainte și nici după

ci ea în sine, ea în de ea

viața ta

Lucian Avramescu*

Bună seara, iubito

(muzica: Adrian Enescu)

* Lucian Avramescu (n. 14 08. 1948, comuna Sângeru, Prahova), a fost poet și jurnalist, licențiat în horticultură și arhitectură peisageră.* A publicat volume de versuri, note de călătorie, eseuri și pamflete jurnalistice. * A debutat în presa literară în anul 1970 iar editorial, în 1975, cu volumul Poeme. * Între 1981 și 1985, a condus cenaclul de muzică și poezie, Serbările Scânteii Tineretului. * A fost redactor la mai multe publicații iar în 1991 a fondat agenția de presă «A.M. Press». De asemenea, a fost fondator și redactor-șef al ziarului Tineretul Liber.* Din 1979 a fost membru al Uniunii scriitorilor din România. * A înființat, în comuna natală, unicul «Muzeu al Pietrei» din România, în livada bunicului său. * Opera (selectiv): „Poeme” (1975); „Stele pe dealuri” (1976); „Transplantul de albastru” (1976); „Un liber albatros” (1978); „Ei, aș! Spunea poetul” (1979); „Nu cer iertare”, trilogie (1981-1983, 1985); „Această generație” – poezii în limba greacă, Editura Athena, Grecia (1985); „Bună seara, iubito”, volumul I (1986); „Bună seara, iubito”, volumul II, Editura A.M. Press (2000). 

A încetat din viață în comuna natală, în anul 2021.

Vise & amintiri

„Întoarcerea în sine pentru a descoperi, nu întunericul de smoalǎ ci, 

dimpotrivă, iluminarea sublimǎ.”

 (1987)

Arhim. Arsenie Papacioc

(13 august 1914 – 19 iulie 2011)

 «Cine a văzut îngeri bătrâni?» se întreba, întrebîndu-ne, cîndva, regretatul scriitor Costion Nicolescu, într-unul dintre textele dumisale... 

Mi-aș perminte a-i răspunde, de dincolo de timp, că de-a lungul vieții mele, am fost un mare norocos, pentru că am avut șansa de a vedea astfel de îngeri bătrîni, ba mai mult, am avut chiar privilegiul să mă și aflu în preajma lor binecuvîntată… 

Îngerii mei bătrîni au fost întrupați în trei călugări* înțelepți, pe numele lor pămîntene, Anghel Papacioc (1914 – 2011, Arsenie ca monah), Constantin Ilie (1912 –1998, Cleopa ca monah) și, ultimul, dar nu cel de pe urmă, Iosif Pîrvu (1919 – 2013, Iustin sau Justin ca monah)...

Și chiar dacă au părăsit de ceva vreme viața lor pămînteană, gîndul că ei îmi sînt singurii îngeri păzitori, continuă să mă încălzească...

* călugăr în greacă (καλλόγερον) înseamnă „bătrîn frumos”... 

***

N.B. Am făcut fotografia la Mǎnǎstirea «Sf. Maria» din Techirghiol (al cǎrei duhovnic a fost pǎrintele Arsenie), în 8 septembrie 2008, zi în care era prǎznuită Nașterea Maicii Domnului. 

Remember

Astăzi, dacă n-ar fi murit la doar 50 de ani, sclipitorul nostru scriitor 

Teodor Mazilu* ar fi împlinit venerabila vîrstă de 95. 

Cîteva dintre mirobolantele dumisale panseuri:

Genială femeie.

Ea se hotărîse să răzbune pe pielea mea nedreptăţi pe care nimeni, niciodată, nu i le făcuse.

Un bărbat care se plictiseşte amarnic cu o femeie şi încearcă să-şi alunge plictiseala, poate fi uşor confundat cu un îndrăgostit.

Să nu dai unuia două idei, că rămâne altul prost.

Nu-i suficient să fii porc. Mai trebuie şi puţină carte...

Trebuie făcută însă foarte clar deosebirea dintre un prost şi un tăntălău. S-ar părea, la prima vedere, că e acelaşi lucru... Nu e chiar aşa... Tăntălăul e un idiot, care s-a resemnat cu destinul de idiot. El nici nu vrea să fie decît un biet idiot, n-are nici o altă pretenţie. Deci, tăntălăul e plin de modestie, pe cînd prostul e convins de geniul său... Din acest punct de vedere, tăntălăul e net superior.

Ştiţi cum e omul prost, e mîndru cînd devine cineva, fie şi datorită unei boli cumplite...

Sînt şi printre câini puşlamale, tot aşa cum sînt o sumedenie de oameni cumsecade.

Ţi-am spus-o şi ţi-o mai repet: manifestă-ţi sentimentele numai şi numai în public!

Ochiul murdar vede murdar.

* Deși a scris încă din tinerețe, Mazilu a debutat editorial abia la 33 de ani, cu un volum de proză scurtă. * Piesele lui erau adesea cenzurate sau amînate sine die, deoarece ironizau oportunismul, parvenitismul și micile aranjamente sociale, teme sensibile pentru regimul ceaușist. Piesa sa Proștii sub clar de lună, a fost interzisă inițial, fiind considerată o critică prea directă la adresa „oamenilor muncii” și a „moralei socialiste”. * Deși ca scriitor numele său a fost asociat cu teatrul absurd și satira socială, Mazilu a mărturisit că îl admira pe Caragiale, dar și pe Cehov, în scrierile sale mixînd observația realistă cu ironia mușcătoare.* De cîteva ori a interpretat mici roluri în montările textelor sale, nu din vanitate, ci pentru că regizorii considerau că „nimeni nu poate rosti replicile maziliene” mai autentic decît el.* Deseori spunea, cu amărăciune, că a scris „comedii triste”, pentru că „lumea reală e o farsă, dar una cu lacrimi”.

Bibliophilia

 

Maria Maddalena nel deserto

Emmanuel Benner

(1886)

„Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin?

Poți să argumentezi – pe bună dreptate – că nu este o întrebare adevărată. Fiindcă nu avem de ales. Dacă am avea, atunci ar exista și întrebarea. Cum nu avem, ea nu există. Cine poate controla cît de mult iubește? Dacă poți s-o controlezi, atunci nu e iubire. Nu știu cum altfel ai putea să-i spui, dar iubire nu.”

Julian Barnes

(«Singura poveste», Nemira, 2018)

Muzicoteca de dinamită

Led Zeppelin 

In my time of dying

Poemoteca (tuturor pisicilor din lume, azi, de ziua lor...)

 (Mițuca - foto: B.-L.S.)

Unei pisici*

Inaudibil mers, pași insonori,

Enigmă și tăcere dimpreună, 

Aduci cu o panteră,-n clar de lună,

Ce se prelinge-n zarea grea de nori.

De parcă porunci-ne-ar Demiurgul,

Ne ostenim zadarnic, pe cât cred,

Să dezlegăm străvechiul tău secret, –

Mai vârstnică ești, tu, decât amurgul.

Îngădui să te mângâi, pe când arc

Făcându-te, electric mi te-ncarc

Pe tine ce cobori dintr-un străev

Și de aiurea vii: dintr-o virgină

Pădure, a cărei taină s-o relev

Nu știu, – o, tu, a visului regină. 

Jorge Louis Borges

* Traducere de Șerban Foarță, în volumul „Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”, ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015.

Paraponu' zilii

 

„Ce caută aceste elemente nesănătoase în viața publică a statului? Ce caută acești oameni care pe calea statului voiesc să câștige avere și onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omenești?

Ce sunt aceste păpuși care doresc a trăi fără muncă, fără știință, fără avere moștenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conștiință? Ce caută d.X, profesor de universitate, care nu știe a scrie un șir de limbă românească, care n-are atâtea cunoștințe pozitive câte are un învățător de clase primare din țările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic și om de stat?”

Mihai Eminescu

(Din ciclul „Icoane vechi și icoane nouă”, în «Timpul», 1877)

Lumea în care am trăit/trăiesc

 

Moto:

Prostia nu are limite. Însă noi, oamenii, am reușit imposibilul: le-am atins!

M-am născut fix în anul în care Armata Roșie eliberatoare își retrăgea trupele din Românica (România, pe numele ei adevărat, de pînă la abdicarea forțată a Regelui nostru, Majestatea Sa, Mihai I, odihnească-se în pace!), transformată, apoi, la timp și de bună calitate, cu forțe proprii, într-un gulag infinit mai odios (y compris pernicios) decît cel sovietic (după cum însuși maestrul Soljenițîn mărturisea în celebra dumisale carte, Arhipelagul Gulag)...
După care, pînă-n 1989, am trăit „plenar” (parcă așa se spunea, nu?) „epoca de aur”, bucurîndu-mă din plin de toate „realizărili” și „victoriili” ceaușismului, pentru că, prin tot ceea ce am trecut, noi, românii, numai despre socialism sau comunism nu s-ar putea vorbi...
Apoi, am trăit pe propria-mi piele, implicat total, evenimentul care, cu un termen generic, încă mai este numit și azi, de către mulți visători, „Revoluția din decembrie ʼ89” și nu lovitură de stat. Imediat mi-am dat seama că țara în care trăiam în acea perioadă era aidoma unui organism aflat în convalescență după o îndelungată suferință. Și, așa cum era ea, în imposibilitate de a reacționa și de a se apăra în vreun fel ori altul, a început să fie devalizată sistematic - sub sloganul Nu ne vindem țara! - operațiune care și azi e în plină desfășurare.
Ulterior, pe măsura trecerii timpului, am luat în freză, rînd pe rînd, toate celelalte „reforme” de căcat ale originalei noastre democrații care, după 35 de ani, au adus Romanela cea atît de dragă nouă, în sapă de lemn. Sau au pus-o pe butuci. Sau au adus-o în pragul colapsului, altfel spus.
A dat Dumnezeu, ca alături de ai mei, să supraviețuiesc și pandemiei cu numele de scenă Corona, precum cel al binecunoscutei beri aztece, drept pentru care, mă gîndesc că dacă voi apuca și Apocalipsa, abia atunci m-aș putea considera și io, bietul de mine, un om împlinit...

Fotografii de © Dinu Lazar

În extrem de sugestivele fotografii de mai sus, aparținînd maestrului Dinu Lazăr, care mi-au stîrnit scrierea prezentelor rînduri, pot fi observați doar patru „corifei” ai așa-zisei noastre democrații, aflate pe atunci la primii ei pași: Gelu Voican Voiculescu, Răzvan Teodorescu, generalul cu un picior de gips, Victor Atanasie Stănculescu și, cu voia dvs, ultimul pe lista mea dar «primus inter pares», în realitate, „eminența cenușie” (aflată cu spatele în imagini, dar din nefericire, în spatele multor decizii catastrofale), Ion Iliescu, aneantizat deunăzi (nu pot spune că a plecat la cele veșnice un ateu sau un „liber cugetător”, cum s-a autodeclarat, în repetate rînduri).

Instantaneele fotografice, așa cum însuși autorul lor mărturisește într-o postare recentă, sînt realizate după lovitura de stat din decembrie ʼ89, în timp ce to'arășii lideri o puneau de-un război civil, rămas în istoria recentă a Romanelei noastre sub titulatura de Prima Mineriadă. Că doar își făcuseră încălzirea, ipochimenii, cu operațiunea specială cu numele de cod Mărțișorul Negru, din martie 1990, de la Târgu Mureș, nu? Dar pentru ca tacîmul să fi fost cît de cît complet, în minunatele fotografii de arhivă ale dlui Lazăr, mi-ar fi plăcut să mai apară, printre alții, măcar Virgil Măgureanu, Petre Roman, Sergiu Nicolaescu și, de ce nu, generalul Militaru. Restul e, deja, istorie...

Altițe & Bibiluri

„El s-a schimbat la faţă nu asumînd ceea ce El nu era, ci arătîndu-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizîndu-le ochii şi, din orbi cum erau, făcîndu-i văzători.”

Sfîntul Ioan Damaschinul

(Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564).