Îmi place cum scrie Andrei Manolescu. Textul său Înapoi în lumea noastră (Dilema nr. 70 / iulie 2025), în care relatează cu amărăciune despre condițiile precare ale unei călătorii cu avionul companiei British din Statele Unite în Europa (scaune strîmte, înghesuială, tratament preferențial al unor călători în detrimentul altora de către însoțitorii de bord etc.) mi-a reamintit despre condițiile inumane în care am clătorit și noi (nevastă-mea cu mine) cu compania germană Lufthansa la primul nostru zbor București-Boston, cu o escală de vreo patru ore la Frankfurt. Pentru a nu mai vorbi de modul absolut mizerabil în care s-au comportat cu noi cei de la controlul vamal german la întoarcearea acasă, după un drum distrugător, făcut, hélas!, cu avionul aceeleiași companii (îndeosebi de către niște fătuci aparținînd sexului gras, obraznice, dacă nu chiar impertinente), prin excesul de zel arătat în răscolirea bagajelor de mînă ca și la percheziția corporală (că un fel percheziție a fost), deși trecusem fără probleme prin controalele americanilor. Întîmplare de viață despre care mi-am tot propus să scriu cîte ceva, dar de cîte ori m-am apucat s-o fac, m-am enervat și-am renunțat!!!
Din al doilea text al său, Reguli englezești (care face parte din dosarul aceluiași număr al Dilemei, În fața violenței, p. 12), care abordează tema violenței pe stadioanele de fotbal, în care autorul își fixează colimatorul asupra violenței exacerbate a suporterilor britanici, supranumiți și hooligans după tragedia din 1985 de pe stadionul Heysel din Bruxelless, aflu, printre altele, că dintre bombele cu benzină (petrol bomb cum li se spune pe la ei, pre limba noastră cocktail Molotov), folosite de aceștia în diferite ocazii, cea mai periculoasă ar fi cea numită macaroni: Fiind încropite prin bucătăriile de acasă ale manifestanților, probabil că aceștia au experimentat cu ce le-a venit la îndemînă pînă au descoperit efectul spaghetelor introduse în sticla cu benzină. În momentul exploziei, acestea se aprind și zboară în aer învîrtindu-se, și se pot lipi de pielea celor care n-au echipament de protecție. Oare cît de inventiv-diabolică poate fi mintea omenească atunci cînd i se dă o temă de cercetare?!?
Poate tocmai și acesta e unul dintre motivele pentru care nu agreez absolut deloc fotbalul: atmosfera violentă, chipurile peștericole și răcnetele jungliforme, frizînd cele mai rudimentare instincte ale ipochimenilor din tribune. La un meci de fotbal cred că n-am mai fost din copilărie, de mai bine de 50 de ani, adică din vremea cînd eram luat la stadion de bărbații din familie, de cele mai multe ori împotriva voinței mele, în marea lor majoritate vajnici microbiști, susținători acerbi ai echipei Petrolul din Ploiești…
Și cînd mă gîndesc că tocmai unul dintre șefii acestor „brigăzi” de ultrași decerebrați, care-și spun „suporteri”, a fost la un pas să ajungă, deunăzi, șeful statului, îmi dă fiori reci pe șira spinării și mă face să aud și acum șuieratul glonțului care ne-a trecut pe la ureche...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu