Bibliophilia

Johannes Brahms (1833-1897) 

în biblioteca locuinței din Viena 

aparținând prietenului său 

Victor Miller zu Aicholz 

(industriaș și numismat austriac).

[Fotografie de la 1894]

Ziua Independenței Naționale. Ziua Regalității

„Valoarea regalității stă deasupra alternativelor politice sau a sistemeler de guvernare. 

Ea garantează mîndria, identitatea, continuitatea și tradițiile.”

Regele Mihai I

La 9 Mai 1877, în Senatul României s-a votat, în unanimitate, proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman, în acest fel declarîndu-se în mod oficial independența țării.

A doua zi, parlamentarii s-au prezentat cu Proclamația la Palatul Regal, iar domnitorul Carol I a semnat documentul care certifica independenţa națională.

Războiul de Independenţă (sau «Războiul ruso-turc», 1877–1878) a beneficiat de contribuţia decisivă a armatelor române, comandate efectiv de domnitorul Carol. Congresul de la Berlin, din 1878, a consfinţit independenţa absolută a României faţă de Imperiul Otoman.

Celebrarea zilei de 10 Mai a fost interzisă în România pentru prima dată în 1917, de ocupaţia germană și a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, în 1947. Pînă în acest an, ziua de 10 Mai a fost Ziua Națională a României.

O altă semnificație a acestei zile este legată de sosirea la București, în anul 1866, a princepelui Carol de Hohenzollern, viitorul domnitor și rege al României.

La 10 mai 1881, România a fost proclamată Regat, iar Carol I a fost încoronat Rege.

Din anul 2022, România sărbătorește legal Ziua Independenței.

Parlamentul României a votat în anul 2021 legea prin care 10 Mai a devenit Ziua Independenţei Naţionale a României, zi de sărbătoare naţională.

Așadar, astăzi, ar fi trebuit să fie, de fapt, Ziua Națională a țării care ar fi trebuit să fie! 

„Coroana Regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenţei.

Coroana este o reprezentare a statului în continuitatea lui istorică.”

Regele Mihai I

(în foto: coroana de oțel a Regelui Carol I)

Muzicoteca de dinamită

Remember Shakti

Saturday Night in Bombay

(live, 2001)

John McLaughlin 

(chitară)

Zakir Hussain 

(tabla)

U. Srinivas 

(mandolină)

Shankar Mahadevan

 (vocal)

V. Selvaganesh 

(instrumente de percuție: kanjira, ghatam, mridangam)

Planeta giganților

Waters. Roger Waters.

Wish you were here

(versiune acustică, 2022)

Bibliophilia

Raftul cărților

„Freamătul de zi cu zi al oceanului, repetat la nesfîrșit, ca freamătul Mării de Lapte din legenda indiană*. Ca și cum lumea nu l-ar lăsa să se odihnească, de teamă că odihna ar trezi la viață răul din natură.

Puncte de lumină dansează pe suprafața oceanului învolburat, ca o mulțime de protuberanțe delicate.

Trei păsări zboară pe cer. Vin întîi una spre alta, apoi zboară care încotro. Dansul lor are ceva mistic. Oare ce semnificație are această apropiere, pînă ajung să simtă aerul mișcat de aripile celeilalte, și apoi iar depărtarea? Întocmai lor, uneori și în sufletul nostru își fac loc, bătînd din aripi, trei idei.”

* Conform legendelor hinduse, zei și demoni se amestecă împreună în oceanul primordial pentru a obține amrita, elixirul nemuririi.

Romanul Îngerul decăzut (1970) al lui Yukio Mishima (1925-1970) închide tetralogia Marea fertilității («Hojo no umi», considerată capodopera scriitorului japonez Kimitake Hiraoka, pe numele său real), care începe cu Zăpada de primăvară (1968), continuînd cu Cai în galop (1969) și Templul zorilor  (1970). Acest ultim volum (scris între 1965 și 1970) a fost terminat în dimineața zilei de 25 noiembrie, cu doar cîteva ore înainte de sinuciderea sa ritualică (prin «seppuku», procedeu împrumutat din Bushido, temutul cod de onoare conținînd acele reguli stricte de comportament ale castei samurailor). 

Născut în 1925 într-o veche familie de samurai, prozatorul, poetul și dramaturgul japonez, nominalizat de trei ori la Nobelul pentru literatură, în ciuda fulminantei sale cariere literare, a fost preocupat obsesiv întreaga sa viață de codul onoarei samurailor.

Pseudonimul literar Mishima Yukio, pe care și l-a ales (pentru a-și ascunde activitatea literară față de tatăl său, adept al unei educații inflexibile), în traducere românească ar însemna „Trei insule”. Trei idei?

Hristos a înviat!

Să avem tihnă în suflete, pentru că atunci și numai atunci cînd inima ne este liniștită, putem vedea cu ea, 

fapt care nu înseamnă altceva decît prezența dragostei. 

Pentru că, așa cum spunea Sf. Apostol Pavel, de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atîta credinţă încît să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

(Foto: B.-L.S.)

Vise & amintiri

„Mi-am pierdut bunicii și părinții, nu mi-am întemeiat propria familie, n-am copii și mă amăgesc că am prieteni (acele personaje cu care mă îmbăt uneori, căzînd în capcana că prieteniile pot fi și altceva, nu doar întovărășiri egoiste fundate pe interes). Aș fi putut fi un Ulise, am fost de toate și nimic, sînt un ultim mohican. Cu mine se încheie o rută. Nu am serviciu și carduri de credit – contingența mea cu sistemul e minimă –, nu mă interesează politica și autorii ei, nu mă uit la TV, stilistica actuală nu mă preocupă deloc și trece pe lîngă mine fără să mă atingă. Nu am așteptări, nu-mi pasă, nu mă implic, mi se fîlfîie, nu am moștenitori direcți, nu am cotă, așa că arta mea este sortită prafului și pulberii. Biblioteca mea, de ce strîng cărți? Sînt totuși mulțumit de viața mea, de vîrsta pe care o am, de confortul unei sănătăți rezonabile, de șansa formidabilă (pe care Dumnezeu Însuși mi-a dăruit-o, cine altcineva?) de a înțelege lucruri pe care ceilalți oameni le ignoră, de a mă bucura de fiecare cîtime ivită în cale, și încerc să leg cumva lucrurile, să dau sens acestor gînduri. Nu-mi dau seama dacă trecerea prin această lume este un privilegiu sau o penitență, dar cu siguranță e un miracol. Învăț zilnic, cu sîrg, infinit mai mult ca în tinerețe și, abia acum, cînd am început să îmbătrînesc, încep să mă dumiresc, cît de cît, în ce mă privește.”
„Zéro, toujours zéro!” 1 la 1, pe răpunere. 1 și cu 1 fac 2, da? Miuță: 2 cu 2 la porți mici. Scurt pe 2. În doi timpi și 3 mișcări. Pe de 3. Pe dracu-n 4. Cal la f5. Chintă spartă. 5 pîini. Tu ții de 6! 6-6, poartă-n casă. Este ora 7, omul negru n-a venit. Roata de bicicletă făcută 8. În al 9-lea cer. 10 negri mititei. 11 septembrie. 12 oameni furioși. O duzină. Apollo 13. Mi se rupe-n 14... O victorie, cîteva egaluri și o înfrîngere: viața.”

[Coda: deși-s doar trei ani de cînd Gabi Stamate nu-mi mai scrie, lucrul acesta îmi lipsește al naibii, ba chiar mă doare... Ca și anul trecut, chiar la prima dintre orele acestui pîrlit de 28 aprilie, FB mă anunță că este ziua lui, cu care n-aș băga mîna-n foc c-am fost prieten, în schimb, ca doi bravi apriliști (născuți în același an), eu berbec, el taur, în ciuda esențelor noastre cu multe durități de stei, ne simțeam cum nu se poate mai bine unul cu celălalt cînd ne întîlneam față către față, rar, dar mai ales și mult mai des în scris, cînd făceam schimb, îndeosebi, de tristeți... Da, a rămas ziua lui de naștere (nu numai în acest luminiș virtual) și mi-ar plăcea să cred că nu numai pentru mine, ci și pentru toți aceia care l-au cunoscut și încă îl mai simt risipit, cîte puțin, în fiecare dintre ei, chiar dacă, acum trei ani și un pic, brusc, s-a hotărît, discret, mult prea ostenit părînd a fi de pîrdalnica lui viață, să tragă luntrea-i pe un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să plece undeva, doar el știe pe unde, să-și odihnească puțin sufletu-i contorsionat...

...îi voi trimite și aceste rînduri - așa cum făceam dimpreună, deseori, cînd ne zburătăceam bezele-n scris, mai dulci sau mai amare, că sînt, oho, și dintr-astea - inclusiv cîteva cuvinte aparținîndu-i, extrase, cu inima-mi făcută pensetă, după bunu-mi plac, din CRUD // 3.0_full_beta, roman, 2021 //, pe care-l tot citesc și recitesc (volum pe care, hélas!, n-a mai apucat să și-l vadă tipărit), ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, convins fiind că, de pe cele tărîmuri de dincolo de vremi, pe unde și-o fi găsit sălaș, se va bucura, măcar preț de-o clipă și-mi va face cu ochiul, mustăcind șăgalnic, neifosat, după cum îi era felul...
...și, în final, pour la bonne bouche, două cînticele, doar două dintre multe altele asemenea, venind dinspre tinerețile noastre sturlubatice, tare dragi amîndurora și de mult devenite și ele amintiri].

Arthur Browne’s Kingdom Come

Sunrise

Blind Faith

Do What You Like

Ziua Internațională a Jazzului

În noiembrie 2011, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO) a desemnat, oficial, 30 aprilie drept Ziua Internațională a Jazzului, pentru a evidenția această artă și rolul ei de liant diplomatic al oamenilor din toate colțurile globului.

Ziua Internațională a Jazzului este prezidată și condusă de directorul general al UNESCO, Audrey Azoulay și de legendarul pianist și compozitor de jazz Herbie Hancock, ambasador UNESCO pentru dialog intercultural și președinte al Institutului de Jazz «Herbie Hancock», o entitate nonprofit, al cărui scop este  organizarea, promovarea și producerea acestei sărbători anuale.

Ziua Internațională a Jazzului reunește comunități, școli, artiști, istorici, universitari și pasionați de jazz din întreaga lume, pentru a sărbători și a se informa despre jazz și rădăcinile sale, despre viitorul și impactul său. Manifestarea dorește conștientizarea necesității dialogului intercultural și a înțelegerii reciproce precum și consolidarea acestora, cooperarea și comunicarea internațională.

În fiecare an, pe 30 aprilie, această formă de artă internațională își propune să elogieze pacea, dialogul între culturi, diversitatea, respectarea drepturilor omului și a demnității umane, să militeze pentru eradicarea discriminării, promovarea libertății de exprimare, favorizarea egalității de gen și consolidarea rolului tinerilor în adoptarea schimbărilor sociale.
Așadar, ziua de 30 reprezintă punctul culminant al lunii aprilie, o lună dedicată aprecierii jazzului, care aduce în atenția publicului larg această formă de exprimare muzicală și moștenirea sa extraordinară.

În decembrie 2012, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a salutat în mod oficial decizia Conferinței Generale a UNESCO de a proclama 30 aprilie drept Ziua Internațională a Jazzului.

Organizația Națiunilor Unite și UNESCO recunosc acum această zi în calendarele lor oficiale.

Evenimentul va culmina cu un concert Global All-Stars care se va desfășura în Palatul Artelor și Culturii din Tanger (Maroc), o capodoperă arhitecturală, și va fi difuzat pe 1 mai, ora 13.00 (ora României), de canalul oficial Youtube al International Jazz Day, site-ul jazzday.com., Facebook, Națiunile Unite & UNESCO, pentru milioane de spectatori din întreaga lume.  

Muzicoteca de dinamită (remember the old times...)

Tull. Jethro Tull.

Live at Tampa Stadium

(1976)

Îi ascultam de ceva timp, nu cu mult înainte de 1976-1977 (epoca de cînd datează concertele puse aici), deși, de multe ori, sînt stăpînit de sentimentul că i-am ascultat dintotdeauna. Pe ei, și pe alții asemenea lor, 

giganți ai unor timpuri revolute. Cu care am avut norocul să cresc.

 1977 era anul în care încheiam liceul... 

Și n-am încetat să-i ascult, de atunci, pe „suporturile” la care aveam acces: 

viniluri, casete audio, benzi de magnetofon, Europa Liberă (Cornel Chiriac & Andrei Voiculescu), Florian Pittiș („Poezia muzicii tinere”, un fel de audiții muzicale prezentate cu șarmu-i știut de maestru, în sala de la Grădina Icoanei din București), BBC, uneori Radio Luxemburg și alte posturi care acum nu-mi vin în cap, însă cu atît mai numeroase cu cît aparatele de radio pe care le dețineau părinții noștri erau mai performante. 

Băiuțeilor noștri dragi nu le știam chipurile decît după coperțile L.P.-urilor, mai noi sau mai hărtănite, după caz, în funcție de cît de mult circulaseră. Și, uneori, rar, după un fel de postere, dar de mici dimensiuni, care fie însoțeau unele dintre albume, fie ajunseseră în Romanela, pe căi numai de ele știute. 

Însă erau împăturite dar apoi le îndreptam cu mașina de călcat, lipindu-le pe pereții camerlor noastre. Cei care, evident, aveam una.

Era doar Epoca de Aur, care atît ne permitea. 

Și pe care extrem de mulți ambuscați mintal, 

nepermis de mulți, o regretă și-n ziua de azi...

Un vinil de „dincolo” (din occident, adică), costa între 200 și 300 de lei 

(bani mulți în acele vremuri), ajungînd, uneori, la 500, dacă venea din State sau Anglia și era sigilat. Cele din magazinele muzicale de la noi (care, de regulă, se dădeau pe sub mînă), erau în marea lor majoritate indiene (DUM-DUM), bulgărești (Balkanton), rusești (Melodia, mai rar) sau sîrbești (Yugoton), acestea din urmă  găsindu-se, exclusiv, în tîrgurile (ociko) din Timișoara sau Arad (poate și din Oradea, via Ungaria), iar prețurile lor erau mult mai rezonabile, între 40 și 80 / 100 de lei, dar erau mult mai slabe calitativ. 

Dar în lipsă de altceva, erau bune și astea, pentru că imediat erau „trase” „matrițe” pe casete audio și benzi de magnetofon, și începea difuzarea lor.

Epoca video a început, evident, după 1989 și, ulterior, s-a amplificat 

odată cu impunerea internetului. Și cînd ce-a mai rămas din trupele noastre dragi de altădată, au început să ne viziteze. Mai bine mai tîrziu decît niciodată, cu idolii tinereților noastre deveniți niște tătăiți vioi, ținînd steagul sus, 

fiecare după propriile-i puteri... 

Ce vremuri!...

Wind Up / Locomotive Breath

(1977)
 

Jurnal de-a bușilea

Cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, făcea parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se mănîncă gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămînală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bîntuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine! Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la cîteva săptmîni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, despre care, poate, va scrie, cîndva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci cînd Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă… 

Vorbea, deci, despre acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi despre linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, complicate, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului topit al tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimită în muzee sau la fier vechi, desuetele utilaje tipografice. Ei bine, atunci cînd din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte mirodenii, fusese încercat de-un sentiment asemănător – păstrînd proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului său. Şi lucrul acesta avea să i se întîmple de fiecare dată cînd avea să participe la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strînseseră atunci, în jurul lor, împărtăşindu-le bucuria – se citea asta în privirile lor –, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii, într-un cuvînt. Erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să-l ierte aceia dintre ei ale căror nume le-a uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – regretatul Ştefan Androne, directorul de pe atunci al tipografiei – il capo di tutti capi, pe care avea să-l reîntîlnescă, peste ani, ca tînăr pensionar, în tipografia – boală incurabilă, cerneala asta! – scriitorului Marian Ruscu, alături de ei urmînd să se îngrijească de apariţia unei alte reviste săptămînale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care se va ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit. 

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvîntul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu picioarele pe pământ, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile. Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Frontul, Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Concurentul, Repere ori revistele Judo Sport Magazin și Gazeta Cărților... Le poartă, tuturor, aceeaşi mare dragoste, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel, şi copiii lui. Tocmai de aceea n-are cum să nu le iubesacă la fel. Chiar dacă ele au dispărut între timp, rămînînd vii doar undeva, într-o firidă a memoriei sale afective... 

Bref, rămăsese, pînă-n ziua de azi, în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rîndul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decît atunci cînd şi acolo unde se întîmpla venirea pe lume a vreunei gazete. Iar cînd acest lucru întîrzia să se producă, n-avea răbdare să aştepte prea mult, și căuta, prin orice mijloace, să provoace evenimentul! Aşa s-a întîmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care îi propusese regretatului său prieten, Marian Ruscu, să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvîntului scris? – a strîns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care a plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni, și l-au ales – Concurentul –, le-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cît de dificilă, pe atît de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doreau să intre în concurenţă cu nimeni, ci doar cu ei înşiși. Şi, cred eu, au reuşit. Chiar dacă gazeta lor, după ceva timp, și-a întrerupt apariţia. Însă atît cît a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin... 

De ani buni, vreo 25-26, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa sa a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pîntece matern, vibrînd de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvîntul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea bucurie nepereche pe care o are în faţa colii albe de hîrtie atunci cînd, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, își deschide cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsînd să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-i fiinţă...

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)

 

«Pietà», pictură din Capela Buonvisi a Bisericii Sf. Frediano (Lucca) aparținînd gravorului și pictorului bolognez FRANCESCO RAIBOLINI (1447-1517), îndeobește cunoscut sub numele său de artist, FRANCESCO FRANCIA.

Giorgio Vasari (1511-1574, pictor, arhitect și scriitor toscan), povestește în ediția a doua a volumului său «Viața celor mai de seamă pictori, sculptori și arhitecți» (apărut în 1568 și considerată drept una dintre cărțile fondatoare ale istoriei artelor), că Francia a primit, într-o bună zi, de la pictorul Raffaello Sanzio, un pachet conținînd tabloul acestuia, «Extazul Sf. Cecilia», însoțit de o mică scrisoare, în care-l ruga respectuos să vegheze la instalarea în deplină siguranță a acestuia în capela San Giovanni in Monte din Bologna. Francia a rămas stupefiat de frumusețea tabloului și, din acea clipă, sentimentul propriei sale inferiorități artistice i-a grăbit sfîrșitul.

Jurnal de-a bușilea

Apropo de arătat cu degetul (sau cu privirile) în sus (neapărat în sus, lucru pe care nu-l înțelesese niciodată!) cînd se vorbește despre Dumnezeu... Asta pentru că are convingerea că Bunul nu este nici „sus”, nici „jos” nici le „dreapta” și nici la „stînga”... E, dacă este undeva, fix în fiecare dintre noi. Și dacă nu este nici aici, nu este nicăieri. El doar ne dă viață și liberul arbitru. Două lucruri colosale. Restul ne aparține. Inclusiv (sau îndeosebi) moartea, cea mai palpabilă dintre certitudinile noastre. Ba mai mult, are convingerea că moartea se asemuie în multe privințe cu starea de dinainte de a ne naște. Probabil pentru că, nu crede absolut deloc în viața de apoi sau cum s-o fi numind ea.
Nu caută nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-a căutat, nu caută și nu va căuta nici iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire. Pentru că dacă Dumnezeu sau oricine altcineva îl iubește, îl va iubi, cu siguranță. Cum nu cerșește (și nu cerșise niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-i plăcea să i se cerșească dragostea. Iubirea, dragostea dintre doi oameni e ca un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva, dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți. Și de nimeni altcineva. E absolut convins că Dumnezeu procedează extrem de corect din acest punct de vedere.
Ea îl întrebase, la un moment dat, despre ce scrie. Și dacă prin scrisul său intenționează să schimbe ceva pe lumea asta. Cum adică despre ce scrie, s-a întrebat în sinea lui, ca prostul. Scrie despre el, despre ce simte și despre ce trăiește, despre ce altceva ar putea scrie? Despre viața lui în lumea asta în care încă se mișcă. Evident că nu poate să schimbe nimic, cu excepția lui. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Sigur că nu. Ce vrea el atunci, l-a întrebat ea? Păi, e simplu. Vrea doar să se descarce de amintirile și întîmplările vieții prin care trecuse. Întunecate sau luminoase. E ca atunci cînd arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să se poată mișca (zbura?) nestingherit. Asta vrea. Scrie să se elibereze. Să fie cît mai liber și, poate, să-i fie cît mai bine în pielea sa. Scrisul ăsta, printre altele, îi întreține o anumită stare de bine.
Pe de altă parte, nu e absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre certitudininile sale de pe acest pămînt, cum o mai spusese) și se simțea răvășit și brusc devenea foarte însingurat atunci cînd cineva dispărea din viața lui. Și, cu asupra de măsură, atunci cînd dispărea prin moarte. Însă îl afectează profund doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi lui. Alții din lumea largă, nu prea mai au loc. Nu crede în suflet, dar văzduhul său lăuntric înstelat, cum îi place să spună, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară oarecare, aglomerată, gata să primească gloate mai mult sau mai puțin imunde. Nu-l interesează viața lumii, pentru că nici lumea nu se sinchisește din pricina vieții sale. E un simplu un grăunte de nisip în deșert. Poate că e egoist sau chiar crud, dar e purul lui adevăr...

*

Cunoscutul scriitor britanic Julian Barnes (n. 1946), într-o altă minunată carte a dumisale, Singura poveste se întreabă, la un moment dat, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cuvintele acestea, puse sub semnul îndoielii, i-au adus din memorie răspunsul pe care îl primise, prin anii ʼ80 ai secolului trecut, de la bătrînul paracliser al Bisericii de lemn Sf. Nicolae din Cuhea (azi, comuna maramureșeană Bogdan-Vodă), atunci aproape centenar, pe care îl întrebase, printre multe altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că-i mult, mult mai binie să te naști, ficioru' tatii!, i-a răspuns bătrînul, fără să clipească, avînd un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor. L-a crezut. Așadar, i-ar răspunde domnului Barnes, dac-ar putea să-l întîlnească: eu cred că e mai bine să iubești! Și cît mai mult cu putință!

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)

Vise & amintiri

 

Deosebirea dintre un câine și-o pisică? Cel dintâi cugetă într-ast fel: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Pesemne că sunt zei.» A doua cugetă și ea: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Probabil că sunt zeu.»*

Ira Lewis

(fotografii de B.-L.S.)

* Din volumul „Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”, 

ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015.

Altițe & bibiluri

Asemenea mie şi tu*

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte

Prin rai sau alături de noi,

Cei blînzi prea dedaţi la plăcere,

Cu ochii legaţi în trifoi

Şi-n cîrpe prelinse din miere ;

Şi tot ce-i lumesc pe sub fulgi

Ascund. Ei n-au sîni şi nici coapse,

Ci numai de legi şi porunci

Li-s gurile strîmte lin arse.

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte…

Emil Brumaru

* din volumul „La ruinurile galanteriei”, Polirom, 2020

Marlene Dietrich

(...) o femeie privită exclusiv din unghiul frumuseții pure, nu este femeia cea mai aptă să trezească magnetismul sexual și dorința; ea este asemenea unui nud de marmură, cu forme perfecte, statuie care, contemplată, poate trezi, desigur, o emoție estetică, fără a spune însă nimic în termenii erosului. Îi lipsește calitatea de «yin», demonicul, abisalul, fascinația. Deseori, femeile care au cel mai mare succes nu pot fi definite ca într-adevăr frumoase.

Julius Evola

(Metafizica sexului)

Bibliophilia

 

Romanul Ulysse al lui James Joyce

citit de minunatul prozator american

David Foster Wallace

(1962-2008)

Memento

Jack Nicholson 87!

Chinatown
 (1974)

Îmi place să fac filme și nu mă simt deloc obosit din pricina asta. Sînt un tip activ căruia-i place actoria.

J.N.

 

Muzicoteca de dinamită

Un festival legendar: «Isle Of Wight 1970»

Isle Of Wight este o insulă situată în apele Canalului Mânecii, în sudul arhipelagului britanic, ea fiind separată de litoralul Marii Britanii printr-o strîmtoare cu o lărgime maximă de 5 kilometri. Cu o suprafață de aproape 400 de kmp și o populație care nu depășește 150.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din largul coastelor 

Regatului Unit.

Insula se bucură de o poziție geografică nepereche, beneficiind de o climă blîndă și de peisaje pe măsură (cu numeroase cursuri de apă, plaje impresionante și spectaculoase faleze de piatră), lucruri care i-au oferit, dintotdeauna, un excelent potențial turistic. De care n-a dus lipsă niciodată...

La sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut, în plină epocă hippie, mai exact în luna august a anului 1968, aici s-a desfășurat – premonitoriu, parcă, anunțînd emblematicul concert maraton de trei zile de la Woodstock (New York) din SUA – o primă ediție a unui festival de muzică rock, care s-a bucurat de un fulminant succes.

O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor giganți, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, nu în ultimul rînd, Jethro Tull.

De altfel, piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): The Isle of Wight Festival 1970.

Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.

Albumul video NOTHING IS EASY: LIVE AT THE ISLE OF WIGHT 1970, apărut în format DVD în anul 2004, este filmarea document a prestației super-grupului britanic Jethro Tull (cu ale sale compoziții, rezultat al unei fuziuni de rock, muzică celtică ancestrală, muzică clasică, blues, art rock alternativ, progressive, jazz), prin intermediul liderului său, redutabilul flautist, chitarist, vocalist, compozitor și aranjor, Ian Anderson, avîndu-i la celelalte pupitre pe nu mai puțin valoroșii Martin Lancelot Barre (chitări), Glenn Douglas Barnard Cornick (bas), John Spencer Evans a.k.a. John Evan (clape) și Clive William Bunker (percuție), adică formula standard a trupei.

Poemoteca

Margareta Sterian

În amintirea sufletului mort

A murit un suflet cîndva,

Apa e aspră, rece.

Fără cîrmă pe creastă de val,

Cine mă-ntrece?

Ușor e mortul ce-l port,

Cît e de ușor!

Alai, miriade de stropi,

Soarele arzător.

Departe e țărmul, departe,

Cine ne cheamă?

Păsări pribege ca noi,

Nu-ți fie teamă.

CLXXXIX*

Nu m-au tîrît spre tine nici stearpa desfrînare,

Nici vițiul fățarnic, ci patima senină;

Cînd fluturul își arde aripa-n lumînare,

El nu rîvnește seul, ci magica lumină.

Mă sprijin pe-amintire acum... și-apoi pe moarte.

Toți ceilalți stîlpi cu lumea deodată s-au surpat,

Iubirea putrezește pe undeva, departe

Eternitatea-i încă un vis dezaripat.

M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,

Mi-e sufletul zadarnic și cere să se culce;

Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce

Și-n umedul lui giulgiu mă-nfășură cu umbre...

Nici stea, nici cîntec: vine alt soi de noapte, grea,

Mai limpede ca gheața... și rece tot ca ea.

Vasile Voiculescu

Duminică, 24 iulie 1955

*

CLXXXIX

No vain lust dragged me towards you

Nor double-dealing vice, but just pure passion;

Butterflies get their wings burned by candle flame

Allured not by hunger for tallow, but for magical light.

For me now the sole truth is remembrance... and death;

All other pillars together with the world have crumbled,

Love rots somewhere far away, out of sight,

Eternity is barely another clipped dream.

I pull myself together, for I am deep in sorrow,

My soul is blank and longs for rest and sleep;

Dusk filters mysteriously sweet through the clouddrifts,

Wrapping me in its humid through of shadows...

Starless and silent a dreary shroud nights sets in,

Clearer than ice... but just as chilly.

Sunday, July 24, 1955

* din volumul Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară (selecție, transpunere în engleză și imagini: Margareta Sterian), ed. Eminescu, București, 1982, pp. 44-45

Margareta Sterian (născută Weinberg, la 16 martie 1897) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare cu origini evreiești. La Şcoala Anglicană din Bucureşti, unde a urmat cursurile liceale, i-a avut profesori, la literatura română pe Ioan Slavici, și pe Richard Canisius la desen.

A studiat pictura la Paris, arta decorativă şi istoria artei la Academia Ranson (sub îndrumarea lui Georges Braque, printre alții) şi la École du Louvre (unde a audiat cursurile de istorie a sculpturii ale lui Paul Vitry).

În anul 1929, cunoscîndu-l pe eminentul savant Dimitrie Gusti, fondator al școlii românești de sociologie și al Muzeului Satului Românesc, a participat, alături de echipele interdisciplinare ale acestuia (sociologi, juriști, etnografi, muzicologi, psihologi, artiști fotografi și cameramani, studenți), la campania de studiere monografică a satului Drăguș, o experiență nepereche pentru artistă, care a însemnat relevarea fondului arhaic al tradiției și culturii populare. La scurt timp după această incursiune în satul românesc, artista a expus pentru prima dată în cadrul expoziției organizate de „Seminarul de sociologie, etică și politică” al Universității din București (coordonat de același Dimitrie Gusti), șase portrete de țărani (Ciclul moșilor) și de copii (Ciclul copiilor) din satul Drăguș, lucrări care vor deveni o permanență în cadrul expozițiilor sale viitoare, alături de cel al Circurilor.

Împreună cu poeta bucovineană Dusza Czara-Rosenkranz a tradus și publicat în 1935 antologia Poezia poloneză contemporană. Debutul editorial al scriitoarei s-a petrecut cu volumul Poezii (1945). În 1972 îi apare romanul Castelul de apă, iar Poeme * Imagini * Proze (editura „Eminescu”), în anul 1977. 

În 1979, prozele-i autobiografice îi sînt reunite în op-ul Oblic peste lume. În 1982, din teascurile editurii bucureștene Eminescu iese o carte-album de excepție, Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, transpunerea în limba engleză a poemelor și picturile aparținînd Margaretei Sterian iar în 2012 este tipărit un opulent album Margareta Sterian. Opera profundă, îngrijit de Cristian-Robert Velescu.

Alte volume publicate: Aud cîntînd America (antologie de versuri din lirica americană, traducere de M.S.), Eternă bucurie-i frumusețea (1977), Din petece colorate (povestiri, 1977), Poeme (1983).

A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian.

A încetat din viață la 9 septembrie 1992. În memoria sa a fost înființată o fundație care-i poartă numele și care, din 1993, decernează premii pentru creație muzeografică și plastică. Liceul de arte din orașul natal, Buzău, îi poartă numele.

Jurnal de-a bușilea

(foto  © Tiberiu Crișan)

Stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alex, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat deasupra unei coli de hîrtie, ținînd strîns un snop de creioane în mîna stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. Ce scrii, tu, acolo?   îl întrebă uşor absent... Nu scriu, desenez, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală de hîrtie. Da?  Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret? Nu eşti deloc!  îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez, adăugă ferm şi foarte serios, apăsînd din glas pe silaba „îți”. Aha. Îți desenez un nor ca un caltaboş, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. Mda. Daʼ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva? plusă el, la fel de serios. Pentru că aşa mi-a spus un vultur! Da? Ce vultur? Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat! şi-i aruncă o privire mustind de dojană. Am uitat!, îi răspunse el cu o undă de vinovăție neprefăcută în glas. Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pînʼla gură! , zise plin de năduf. Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit? Aaaa, acum da, mi-am amintit! Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă..., mai spuse, ignorîndu-l, continuîndu-şi placid desenatul, cu o fervoare sporită. 

Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani. 

Dacă ieșea pe uliță și întreba pe cineva, dacă-l știe pe Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la el ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădea porecla, ca un fel de parolă sau de cuvînt-cheie, cum s-ar spune azi, omul, brusc, se lumina la față, și-ncepea să povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Nu exista absolut nici o poreclă fără o poveste. Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile despre acea planetă pierdută a copilăriei sale, n-ar avea nici un chichirez. 

Cîte dintre personajele astea dragi lui or mai viețui? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, trecuți de prima tinerețe, și-n acele vremuri... 

Curios e că, totuși, unele dintre prenumele lor, puține, dar neapărat atașate poreclelor, i-au rămas vii în memorie. Iar ori de cîte îi vin din cap, apar pe loc însoțite și de chipurile lor, așternînd-i-se în fața ochilor ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele vremuri...*

Citese nu-ştiu pe unde despre planta numită «pipirig» şi gîndul îl dusese, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la «pipirig» (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor, cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică. În satul bunicilor săi materni din Dîmboviţa i se spunea rogoz sau papură rotundă…
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…*

(* fragmente din 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

volum aflat în curs de apariție)

Memento

Nina Cassian

(27.XI.1924 – 15.IV.2014)

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(Disciplina harfei)

„Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărți, artă, muzică, ființe etc. care mă cutreieră și azi, cu o vitalitate și o prospețime aproape insuportabile.” 

Nina Cassian 

(Memoria ca zestre, cartea I, 2010)

Sărutul

Era iarnă-n păduri,

urși albi – nămeții

moțăiau în scorburi adînci.

Din negre și crîncene crengi,

pădurea-și suia pereții.

Umblam, obosiți de pași

prin zăpada cea grea.

Lîngă noi străjuia

un copac, ca un cerb uriaș.

Gura ta pe a mea s-a închis

                                               – și-o flacără 

mi-a lucit sub pleoape,

Ca și cînd, cu foșnet aprins,

O vulpe-ar fi trecut pe aproape.

(din volumul Versuri alese, 1955)

Romanța cu țînțar

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.

(din volumul Loto-poeme, 1972)

Nina Cassian alături de Marin Preda (în spatele ei),

una dintre cele două mari iubiri ale vieții sale...

Poem

(în limba spargă)

În câmpul ce iţea de buturează,

A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,

Dar zumbăreala ghioală, încă trează,

A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşlează,

Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,

Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: în lanţuri apa să se tragă!

(din volumul Jocuri de vacanță, 1983 )

N.B.

„(...) cea mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat în literatura română.“

„Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale.”

Alex. Ștefănescu

(Istoria literarturii române contemporane)

Cîntec în limba spargă

Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cât de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul „oficial”, cuvinte cu o sonoritate cât se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă).

Acest cântec este în limba spargă engleză! 

Radu Gheorghe