Raftul cărților

Găsesec azi-dimineață, la buchinistul meu, o carte care mi-a sărit în ochi prin titlul ei: Șantajul și etajul, cunoscutul slogan care circula (alături de alte ziceri precum omul cu o mie de feţe, şacalul sau, mai abitir, cea mai odioasă întruchipare a gazetarului necinstit, versatil, afacerist, adevărat rechin al presei etc.) în interbelic la adresa lui Pamfil Șeicaru (1894–1990), directorul periodicelor de largă circulație pe care el le-a diriguit în epocă, Hiena, Cuvântul și Curentul.

Autorul este George Stanca, un tip cu o existență aventuroasă, un microbist înfocat, fan al echipei de fotbal Rapid, un vajnic reporter și, în timpul liber, poet. Cartea, la originea ei o teză de doctorat (!), a apărut acum 12 ani, la editura holdingului Adevărul. La finalul celor puțin peste 300 de pagini, volumul, ușor eteroclit, structurat în șapte capitole – se dorește a fi o bio-bibliografie dedicată unuia dintre cei mai adulați și, în egală măsură, contestați jurnaliști români – mai include, alături de un fel de proces verbal al unui simpozion dedicat lui P.Ș., patru referate (!) purtînd semnăturile lui Gheorghe Buzatu, Ion Calafeteanu, Gheorghe Zbârnă și Valeriu Râpeanu, o postfață de Vartan Arachelian, o bibliografie și un „Album omagial”, oferind o relativ bogată iconografie (47 de pagini cu fotografii și alte documente legate de viața și opera lui Șeicaru). Pe ultima copertă, cîteva cuvinte de întîmpinare, destul de anodine,  purtînd semnătura istoricului Adrian Cioroianu.

Nu știam de existența acestui volum (subintitulat Pamfil Șeicaru, între legendă și adevăr), deși subiectul abordat m-a interesat de-a lungul timpului (am citit, printre altele, Istoria presei  a lui Şeicaru, volum apărut la editura Paralela 45, în 2007) poate și din pricina faptului că n-am lecturat, în afara cîtorva articole prin diverse publicații, alte lucrări din bibliografia autorului dispărut prematur în 2019, la 72 de ani neîmpliniți, omul neplăcîndu-mi deloc (l-am cunoscut personal în redacția cotidianului Telegraful de Prahova din Ploiești, în care scriam prin anii 2000 și după). Înainte de ʼ89 îi mai frunzăream, rar, comentariile muzicale din revistele Săptămîna și Flacăra, prezența lui cvasi-permanentă în siajul lui Adrian Păunescu (inclusiv în „ședințele” Cenaclului Flacăra), repugnîndu-mi grav.

Ca fapt divers, aprigul rapidist G.S. a fost primul român care a primit o condamnare de un an (cu suspendare) pentru plagiat, el însușindu-și în mod ilegal traducerea din limba rusă a Jurnalului lui Lev Tolstoi, care-i aparținea, de drept, profesoarei Janina Ianoși (1930–2017), soția binecunoscutului filosof Ion Ianoși. 

Nutrind speranța că măcar acest volum, apărut cu șapte ani înaintea morții autorului său, nu este și el rodul unui alt plagiat, voi reveni cu impresii la cald după terminarea lecturii.