Memento

Nichita Stănescu

(31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

Belgrad, 1982

Mor de ridicol ce sînt,

fǎcǎtor de cuvinte și sfînt

Și

pentru cǎ trebuie sǎ plec, copacii se fac mai lungi

și pietrele-mi spun mai mult decît atunci

cînd tu erai

despǎrţitǎ de mine, cu Stixuri, ca iadul de rai

și eu îţi pǎream

despicǎtorul de grote, Sesam!

Mor, numai pentru cǎ trebuie sǎ se ducǎ

o parte din mine

cu alte lumine,

duducǎ

(octombrie 1960)

(„Timp suspendat 4”, © B.-L.S.)

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

Tu unde ești, în ce gînd?

Crengile zvelte și goale în bezne

dansează întruna...

Uite-le sînii, uite-le glezne.

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

și crengile zvelte, și goale, cu luna

lunecă negre și-aiurea, întruna,

dansează întruna

Tu unde ești?

În ce gînd?

frunzele negre-ți căzură

cu toatele, oarbe-n căutătură?

Ah, de n-ar mai fi adîncul schilav și urît

doar o creangă cu roadele pline,

să m-adun, să mă-ntorc și să vin iar la tine:

- „Na un măr!”... și atît.

Joi 1 noiembrie 1956

(„Argotice”)

Nichita Stǎnescu sau despre poezia în stare genuinǎ

„56 de ani voi trǎi, asemenea Colosului din Rhodos!…”

Așa credea, la 27 de ani – în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit „56 de ani”. N-avea de unde bănui el atunci cǎ aprigele Ursitoare deja îi hǎrǎziserǎ un cu totul alt destin, ele avînd să-i curme existenţa pǎmînteanǎ la puţină vreme dupǎ ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar stǎ – așa cum scria undeva Fǎnuș Neagu, bunul său prieten – „La Cina cea de Tainǎ cu zǎpezile. Și, precis, mǎnîncǎ anafurǎ și bot de miel. Iar cînd plosca plinǎ cu vin și cu rîsuʼ – plînsuʼ umblǎ prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cǎrǎrile de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor”.

…De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar și-a acoperit inima cu aripa paserei celei aflate în zbor, lǎsîndu-ne pe fiecare dintre noi, cei de acum, sǎ ne luptǎm fiecare cu îngerul său, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

De mai bine de 40 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini, se străduie (unii continuǎ şi azi, cu obstinație, s-o facă, mînați de o încǎpǎţînare abnormǎ) – așa cum cred ei de cuviinţǎ – pentru ca uitarea sǎ nu învingǎ.

I-aș putea aminti pe cîțiva dintre ei însǎ cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele poetului. Nutresc convingerea cǎ toţi aceia care încǎ se mai împotrivesc și astǎzi uitării, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele poetului.

Pentru cǎ numai astfel strădania le va fi adevǎratǎ și deplinǎ.