Memento

Nichita Stǎnescu sau despre poezie în stare genuinǎ

(prietenului Mos Nelutzu G)

Bustul poetului în parcul care-i poartă numele,
din centrul orașului său natal... 
(Fotografie de © B.-L.S.)

56 de ani voi trăi, asemenea Colosului din Rhodos!…

Așa credea, la 27 de ani - în septembrie 1960 –, Nichita Hristea Stǎnescu, în clipele în care scria poemul numit 56 de ani. N-avea de unde bănui el atunci că aprigele Ursitoare deja îi hărăziseră un cu totul alt destin, ele avînd să-i curme existenţa pămînteană la puţină vreme după ce va fi împlinit 50 de ani, într-un înnegurat miez de decembrie al anului 1983...

...De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar stă – așa cum scria undeva Fănuș Neagu, bunul său prieten – La Cina cea de Taină cu zăpezile. Și, precis, mănîncă anafură și bot de miel. Iar cînd plosca plină cu vin și cu rîsu' – plînsu' umblă prin alte mîini (Iuda bea cît zece!), Nichita scrie un basm pe cărările de sînge verde îngheţate-n trupul copacilor.

…De fapt, eu cred cǎ Nichita nici n-a murit. El doar și-a acoperit inima cu aripa paserei celei aflate în zbor, lăsîndu-ne pe fiecare dintre noi, cei de acum, să ne luptăm cu îngerii, aidoma lui Iacob, așa cum ne vom pricepe mai bine.

De 40 de ani, puţini, din ce în ce mai puţini se străduie (unii continuă şi azi, cu obstinație, s-o facă, mînați de o încăpăţînare abnormǎ) – așa cum cred ei de cuviinţă – pentru ca uitarea să nu învingǎ. I-aș putea aminti pe cîțiva dintre ei însă cred cǎ numele lor sînt cu mult mai puţin importante decît numele poetului. Nutresc convingerea că toţi aceia care încă se mai împotrivesc și astăzi uitării, nu pentru numele lor o fac, ci pentru numele poetului.

Pentru că numai astfel izbînda le va fi adevǎrată și deplină.