Acești oameni obișnuiți și poveștile lor extraordinare
Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti.
Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei.
Povestitul trebuie învățat, însușit, practicat.
Sorin Stoica
A scrie este o formă sofisticată de tăcere.
Alessandro Baricco
În cărțile sale, un autor – spunea undeva în jurnalul său intim Gustave Flaubert – trebuie să fie aidoma lui Dumnezeu în Univers: prezent pretutindeni, dar nevăzut niciunde. Pe măsură ce m-am adîncit în lectura prozelor domnului Varujan Vosganian, acest lucru mi s-a părut a fi mai presus de orice evidență, chiar edificator, pentru că domnia-sa este, fără putință de tăgadă, un fel de Dumnezeu în sens flaubertian, adică un povestitor cu un stil narativ extrem de personal, elaborat, deloc facil, deci foarte distinct. Lesne recognoscibil. Exact în sensul exprimat de un alt scriitor tare drag mie, Julian Barnes, într-un splendid volum, Papagalul lui Flaubert, și anume acela că stilul înseamnă transpunerea adevărată a gîndirii. Lucru care mi se pare că i se potrivește ca o mănușă și autorului nostru.
Volumul* despre care scriu astăzi, aici, cîteva rînduri, cuprinde opt texte, foarte deosebite ca tematică, pe care eu le-aș numi chiar povestiri, nu atît privite ca gen literar, ci mai cu seamă vizavi de modalitatea în care ele au fost scrise. Pentru că, indiscutabil, aceia dintre cititorii care vor parcurge volumul (apărut într-o foarte elegantă ținută grafică în colecția Fiction Ltd a editurii Polirom) vor constata că autorul nostru este realmente un povestitor, și nu unul oarecare, ci unul autentic, căruia îi face o mare plăcere să povestească. Mărturie în sprijinul spuselor mele stă faptul că, pentru o altă scriere a dumisale, romanul Cartea șoaptelor, autorul nostru a primit, în anul 2009, premiul «Ion Creangă» al Academiei Române. Altfel spus, Varujan Vosganian se simte foarte în largul său atunci cînd povestește. Din mai multe considerente, unul dintre acestea, poate cel mai important, cred eu, fiind acela că-și iubește foarte mult personajele. Fictive sau nu. Sau mai degrabă fictive, dar în sensul în care el însuși înțelege noțiunea: nu o minciună, ci un mod de a prinde din urmă realitatea. Personajele acestei cărţi – spune undeva domnia-sa – sînt oameni obişnuiţi, de tot felul: muncitori, ţărani, intelectuali, comercianţi. Ceea ce au ei în comun este spaţiul concentraţionar în care trăiesc. Un spaţiu descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atît mai neînduplecată cu cît în cuprinsul volumului nu veţi găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: «comunism», «comunist», «partid» etc., ci doar neliniştile şi suferinţele pe care le-a provocat... Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără şansă. Mi-aș permite să mai fac doar o remarcă: dincolo de spațiul concentraționar la care se referă autorul nostru și de cel vremelnic și imperfect adus pe nepusă masă de pandemia prin care au trecut, cred că ar mai fi cel puțin un lucru care asemuie personajele sale. Și anume, singurătatea. Pe care iată cum o percepe unul dintre ele: Ai fost dintotdeauna convinsă că niciun om nu se naște de unul singur, singurătatea e o coborâre în trepte și punțile se retează, în urma ta, una câte una. Singurătatea, deși nu-i mare lucru de capul ei, e o devenire, nu te naști singur, devii singur. Dar nu ca împlinire, ci, mai degrabă, ca dez-plinire. Ai putea spune că ești expertă, în loc să predai fizică, ai putea preda arta singurătății, un fel de feng shui sufletesc, căci, nu-i așa, în singurătate nu există simetrii. Zâmbești la gândul ăsta, știi bine că singurătatea nu poate avea maeștrii și discipoli, e ca amprenta digitală, o singurătate nu seamănă cu alta. Fiecare cu singurătatea lui, e greu să arăți cuiva drumul, nu există o călăuză a singurătății. (Narcisa din povestirea Tanti). Aproape fără excepție, personajele care populează cele opt povestiri (Crucea Sudului, Ia-mă, nene!, Cireșica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea, Tanti și Vâscul) sînt bîntuite, fiecare, de propria-i singurătate. Sau singurătăți, de ce nu...
Într-un articol apărut cu ceva vreme în urmă, scriitorului Horia Gârbea îi plăcuse foarte mult Ia-mă, nene! (despre care scrie dumnealui că este cel mai reușit text din volum și cel în care modul de scriere este cel mai tranzitiv și mai bogat în dialog...) Nimic mai adevărat. Este un text valoros, fără îndoială, dinamic, filmic și, pe alocuri, mustind de un umor neaoș, însă eu cred că piesa de rezistență a volumului este, de departe, proza intitulată Tanti, din care deja am citat anterior. Și din care voi mai reproduce un foarte scurt fragment, în sprijinul a ceea ce tocmai afirmam mai devreme: Îți amintești de ziua ta de ieri, când ai încercat întâlnirea cu paradisul. Dar ce diferență. Tentativa ta era o evadare, nu o împlinire. Paradisul nu poate fi limitat la răstimpul unei zile, la un arc de elipsă al luminii, de la răsărit pînă la apus. Un paradis despre care știi când și cum urmează să se încheie, nu e un paradis, ci o iluzie. În paradis, cuvântul «trebuie» nu există. Când el apare, căderea din paradis e iminentă. Apoi, paradisul nu e de aici până acolo, nu poți însă trasezi un cerc și să socotești că în interiorul circumferinței lui se întinde paradisul. În clipa în care îl închizi între granițe, el devine o temniță la fel ca oricare alta, ba chiar mai rea, căci orice evadare înseamnă o amenințare în plus, exodul nu înseamnă izbăvire, ci exil. Spuneam că numitul Tanti, de dimensiunile unui mini-roman, reprezintă, |
Corsetul alb (ulei pe pînză),
pictură de Jean-Baptiste Valadié |
pentru mine, cel mai valoros text al volumului, și înclin să cred că nu numai pentru mine, atîta vreme cît și ilustrația cărții, extrem de sugestivă (o imagine reproducînd o pictură diafan-onirică, așezată pe prima copertă și intitulată Corsetul alb, aparținînd artistului contemporan francez Jean-Baptiste Valadié) este inspirată din acest text (în care tabloul însă poartă un alt titlu, Femeia în corset alb, autorul numindu-se Lucian Simescu).
Bref, invitația de a lectura acest volum vine de la sine.
* Povestiri despre oameni obișnuiți, editura Polirom, 2022
 |
Aspect de la lansarea volumului desfășurată în Salonul de cristal al
Complexului Central din Ploiești.
De la stînga: Emil Calotă, Varujan Vosganian, Mihaela Radu și Bogdan Stoicescu |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu