Creme, văpseluri, sulimanuri

Povestea unei fotografii

Un cadru aparţinînd fotografului rus de origine evreiască, Yevgheni Khaldei, devenit celebru după realizarea acestui „instantaneu”, a făcut epocă.

În 1945 el a realizat cea mai cunoscută fotografie a sa şi una dintre celebrele imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial, în care se poate vedea un soldat al armatei roșii care pune drapelul Uniunii Sovietice pe acoperişul clădirii Reichstag-ului, în Berlin.

Khaldei văzuse o altă fotografie-simbol (făcută în februarie 1945, aparţinînd fotoreporterului militar american Joseph Rosenthal, „Rising The Flag On Iwo Jima”, reprezentînd un grup de militari americani ridicînd steagul în timpul bătăliei de pe insula japoneză Iwo Jima, pentru care avea să primească Premiul „Pulitzer”), dorindu-şi cu ardoare să facă şi el una asemănătoare, în Berlin.

Aşa cum el însuşi avea să povestească ceva mai tîrziu, drapelul sovietic fusese instalat prima oară pe clădirea Reichstag-ului în 30 aprilie 1945 de soldatul Mihail Minin, dar naziştii recuceriseră clădirea şi au dat jos steagul. Însă Armata Roşie va recuceri clădirea şi, în 2 mai, Khaldei reface scena, de această dată personajele fiind întruchipate de militarul georgian Meliton Kantaria (tătucul Stalin fiind tot georgian!) şi de cel rus, Mihail Iegorov, care-l secondează. Însă pentru că nu a avut un drapel al URSS la îndemînă, a fost nevoit să dea o fugă cu avionul la Moscova, de unde a cumpărat o pînză roşie (din cea din care se confecționau feţele de masă pentru şedinţele de partid), pe care un croitor a cusut secera, ciocanul şi steaua. Însă pentru că soldatul rus avea două ceasuri la mîini (cu siguranţă furate!) fotografia a suferit modificări sucesive.

Prima a fost făcută de însuşi autorul ei, care a „şters” unul dintre ceasurile de la mîna lui Iegorov (!), ea fiind publicată abia în 13 mai 1945, în paginile revistei „Ogonjok”. Ulterior, fotografia a fost din nou modificată, adăugîndu-i-se fum în fundal, pentru a-i spori dramatismul iar într-o altă variantă, ea a fost colorată integral, steagul fiind înlocuit cu un altul, tot roşu, însă ale cărui falduri fluturau mult mai triumfal! De-a lungul timpului au fost publicate, în lumea întreagă, mai multe variante ale imaginii care, astfel, a devenit o fotografie cult a victorioasei Armate Roşii. Şi-n manualele mele de istorie din anii de şcoală, fotografia (în varianta colorată şi cu soldatul Iegorov cu un singur ceas, evident!) era nelipsită...

Îmi amintesc cu nostalgie poveștile bunicilor mei, care trăiseră o sumedenie de momente hilare (că au fost și din astea) în timpul războiului. Așa am aflat eu despre soldaţii ruşi (intraţi în ţară după plecarea celor germani), care aveau atîrnate la gît tot felul de obiecte, printre care și vestitele ceasuri deşteptătoare tip CFR! Bunica mi-a povestit cum le făcuse dumneaei într-o zi, unor soldaţi sovietici răpănoşi și lihniți de foame, un cazan de ciorbă de fasole cu afumătură, dar ăştia, nu se ştie din ce motive, au refuzat farfuriile și tacîmurile oferite, folosindu-şi căştile de oţel drept castroane, leorpăind ciorba turnată direct în ele cu linguri de lemn pe care le ţineau cu coada bagată la carîmbul cizmelor, pîinea şi ceapa tăind-o cu baionetele de la arme. După ce-au terminat de mîncat, şi-au şters lingurile și căștile cu ghemotoace de ziar, lustruindu-le apoi direct pe uniforme, după care şi le-au pus, pe fiecare, la locul lor: căştile pe cap, lingurile la carîmburile bocancilor și baionetele la puşcoace. Puţeau de-ţi mutau nasul din loc soldaţii eroicei Armate Roşii eliberatoare, marea lor majoritate nu mai făcuseră o baie de cînd plecaseră pe front! Bunicul mi-a povestit odată că, fiind evacuat din Ploieşti cu toată familia (în perioada bombardamentelor americane asupra oraşului), undeva în apropierea oraşului Vălenii de Munte (în Homorîciu, satul natal al bunicii, aflat la vreo 40 de kilometri distanţă de Ploieşti), s-a oprit în faţa porţii casei în care stăteau o caruţă cu cîţiva soldaţi ruşi care aveau aninate de gît, prinse cu sîrmuliţe de lanţuri în chip de „coliere”, roţi de ventile, baterii de chiuvete şi „telefoane” de la duşuri. L-au întrebat dacă mai e mult pînă la Berlin iar bunicul, care bălmăjea niţică rusă, le-a zis, foarte serios, că mai au puţin, vreo 10-15 kilometri, arătîndu-le cu mîna în direcția dealulului din zare! Le-a dat apoi două pîini negre şi-o sticlă de ţuică înfundată cu un cocean de porumb. Ruşii au plecat agale, mînînd perechea de boi înjugată la căruţă, plimbînd sticla de la unul la altul, mestecînd dumicații rupți din pîine și cîntînd din toţi bojocii, bucuroşi nevoie mare că, în sfîrşit, vor ajunge în curînd în Berlinul mult visat!

p.s. Ceea ce face astăzi – la aproape 80 de ani de la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial –, în Ucraina, așa-zisa armată rusă, o hoardă de sălbatici alcătuită din nepoții și strănepoții vajnicilor „eroi eliberatori” din 1945, este o dovadă în plus a faptului că istoria are tedința evidentă de a se repeta, pe de o parte, iar pe de alta, crimele și jafurile ca-n codru ale acestor hominizi numiți „militari”, stau mărturie că zicala noastră - ce se naște din pisică, șoareci mănîncă - e perfect valabilă...