„Frate Vlahuță*,
De ce să ne facem spaima și inima rea degeaba? La noi nu e nici
mai multă nici mai puțină stricăciune decât în alte părți ale lumii, și nici
chiar nu s’ar putea altfel.
Calitățile și defectele omenești sunt pretutindeni aceleași;
oamenii sunt peste tot oameni. Limba, costume, obiceiuri, apucături
intelectuale și morale, religiuni – precum și toate celelalte rezultate ale
locului unde au trăit, ale împrejurarilor prin care au trecut – îi pot arata ca
și cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în
fundul lor, pretutindeni și totdeauna sunt aceiași. Nu există pe pamânt speță
zoologică mai unitară decât a regelui creațiunii. Între un polinezian
antropofag și cel mai rafinat european, altă deosebire hotarâtă, nu există
decât modul de a-și găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai
rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai
altminterea; dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le
pace!
Așadar, să nu ne mai facem inimă rea și spaimă gândindu-ne că
lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotarât; neamul acesta nu
e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă
nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă
nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda;
încă nu știe de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în
nimeni… Fript cu lapte, suflă șiʼn brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea
ce i se pune împotrivă; și astfel încă nu înțelege că în mâna lui ar sta să-și
îndrepteze soarta și să dispună apoi deʼntregul de ea – precum e drept și
precum are să și fie odată. În fine, nu are încă destulă îndrăzneală să-și
răfuiască socotelile cu «binevoitorii lui epitropi». Dar cu vremea, trebuie să
vină și asta; trebuie să vină și înțelegerea fără de care nu poate fi o națiune
sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.
 |
| Vlahuță, Caragiale & Delavrancea |
Românii sunt astăzi un neam întreg de peste zece milioane de
suflete, având una și aceeași limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de
frumoasă și de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară
neprețuită de filosofie morală, de humor și de poezie – cu atât mai originală
avuție cu cât este un amestec de moșteniri și de dobândiri antice, grecești,
slave, orientale și altele, pecetluite toate cu netăgăduita lui nobilă pecetie
romanică, latină, care-l arată bun și netăgăduit stăpân al lor. Din această
stapânire seculară a lui rezultă și puterea nebiruită de asimilare a acestui
popor, ce încă d’abia pe departe încep a-și simți importanța în lumea
europeană. Și de aceea, este așa greu de‘nțeles teama ce o au unii de «înstrainarea
neamului românesc», «de alterarea spiritului național», de… «pierderea
românismului»! Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata!… Dar să ne temem
că are să se prăpădească, să se piarză, așa de azi pe mâine, până nici nu s’a
ridicat încă bine‘n picioare, un neam de zece milioane!… De ce?… Fiindcă un
Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergatorii progresului
nostru cultural?… Fiindcă un muțunache maimuțeste apucăturile și tonul de
boulevardier parisien?… Fiindcă inteligențe tinere își risipesc zadarnic vremea
în a critica, în loc să și-o întrebuințeze în a face mai bine decât au făcut
aceia pe care îi critică?…
Tânar, bătrân, face omul, individual, ce-i place și ce știe
face… Ei, și? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba
de ce poate face o lume întreagă… Și lumea își vede înainte de mersul ei; facă
oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte și stă, cu gândul la sine –
să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să țâfnească de
necaz că alții au făcut ceva înainte-i ori că alții vor însemna ceva pentru
dânsul – acela își crede ziua lui eternă; și, mâine, lumea o să fie departe de
el înainte, și el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie
să dea câțiva pași înapoi, că să-și ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai
de cel ce n’a luat seamă la mișcarea ei prudentă!… Se va găsi rătăcit, că s’a
bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toți mor; unii mai de
timpuriu, alții mai târzior… Dar, toți mor; dar numai unii îmbatrânesc: aceia
cari nu simt că lumea merge și că omul nu trebuie să se înțepenească‘n calcâe
pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâția tineri
batrâni și atâția batrâni tineri… Atâtia sdraveni și verzi până la chemarea de
sus și atâția ofiliți și muceziți înainte de a fi legat rod…
… Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul și
Mureșul de-a’ndărătelea către obârșia lor în creerii munților Ciucului, neamul
românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, așteptând cu răbdare
vremea când să dea și el culturii și civilizației europene concursul lui
specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă
oricum ne-om învârti și ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul
omenirii tot în mâna Proniei cerești sunt și trebuie să rămâna; căci a puterii
acesteia nepătrunse de noi este și omenirea o arătare. Fie dată în omenire
parte cât mai frumoasă și neamului românesc! Dumnezeu să te țină în sfânta lui
pază!
Al tău vechiu,
Caragiale”
*Din volumul „Despre lume, artă și neamul românesc”, Editura
Humanitas, 1994
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu