„Caragiale
a fost un paradox. Mai mult că oricine altul, el dezminte faimosul «stilul e
omul».
Câtă
deosebire între scriitor și om! Pe de o parte, un stil lipsit de orice
înflorituri, iar pe de alta, o grădină bogată. Un cer de iarnă, limpede, oțelit
e stilul său, iar omul a fost un uragan cu străfulgerări violente pe culmile
norilor fantastici. Ce cumpănire e stilul lui Caragiale și ce impetuos a fost
omul! Cât e de rece în tot ce-a scris și ce torente de lavă n-a revărsat în
jurul său!...
În
opera lui e aspru, batjocoritor. În viață, surâdea. Era plin de drăgălășenie. Se
entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Scriitorul acesta, a cărui operă e plină
de secături și de canalii, scriitorul acesta în care e greu să întâlnești un om
simpatic, care să nu fie un imbecil, știa să înnobileze în viață lucrurile cele
mai comune.
 |
| Victor Eftimiu între Șt O. Iosif și George Coșbuc. Așezat, Octavian Goga |
Într-o noapte de vară, pe când vorbea el, departe lătră un
câine.
– Știți voi de ce latră câinii la lună? Își dau semne. E un
obicei rămas din vremea când omul mergea din pădure în pădure să-și caute
hrană. Câinele a fost cel dintâi prieten al omului; câinele a fost tovarășul
omului înainte ca femeia să-i fi fost tovarășă de viață. Umbla cu el, îl ajuta
în lupta cu fiarele, murea lângă el. Femeia a venit abia mai târziu, numai când
a văzut că bărbatul are să-i dea un adăpost în cea dintâi peșteră... Și tot
atunci s-a ivit și pisica la casa omului...
... Și din lătratul îndepărtat al unui câine el a făcut o
epopee, cu frânturi culese de pe toate tărâmurile. Vorbea cu fruntea îngândurată,
cu ochii duși, inspirat. Căuta parcă să prindă icoane din vremuri și din zări
îndepărtate, ascultând parcă un mag ce-i cânta simfonia aceea de cuvinte. Avea
ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, când
tăceam cu toții și numai el vorbea, cu ochii duși departe și cu fruntea îngândurată.
*
Mă gândeam cât va fi durut vestea aceasta pe bunii săi prieteni
Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea și Vlahuță! Mă gândesc mai ales la Vlahuță, în
casa căruia nu se vorbea decât despre Caragiale.
 |
| Caragiale și Vlahuță, 1892 |
O telegramă, o scrisoare de câteva rânduri venită de la Berlin
era prilej de voie bună. În casa lui Vlahuță domnea cultul lui Caragiale. Cea
mai mică dorință a maestrului era îndeplinită cu graba aceea discretă cu care
împlinim gândurile ființelor scumpe. Vestea sosirii sale înveselea toată lumea,
și odaia în care era găzduit cel mai ales dintre oaspeți, strălucea.
*
Odată, Caragiale se hotărî să-și reînceapă scrisul. El
încunoștință pe Vlahuță, rugându-l să-i cumpere o masă mică, albă, de brad, că să
adeverească vorba poetului:
Cu
perdelele lăsate
Șed
la masa mea de brad...
Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și
azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului
ei soț și al prietenilor acestuia.
Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și
se pregăti de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se
răsturnă, patând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și
n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a
scris: Toate meseriile necurate lasă pete, și s-a iscalit.
De atunci «masa lui Caragiale» a rămas celebră.
Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai târziu la casa
lui Vlahuță au lăsat câte ceva pe masa aceasta; unii scriitori câteva rânduri,
alții numai iscălitura, pictorii o schiță.
St. O. Iosif a scris: Și soarele are pete și cu toate acestea e
tot soare.
Goga a lăsat o gândire: Picăturile de cerneală pe masa unui
scriitor sunt capicăturile de sânge pe câmpul unei lupte.
Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al
lui Caragiale, poetul Al. Vlahuță, o păstrează cu sfințenie sub un cleștar
gros. Masa aceea îi va rămâne ca o amintire scumpă a marelui dispărut. Și
adeseori, când își va petrece ochii pe firele de cerneală ce se țes pe «masa
lui Caragiale», pe luciul sticlei se va abate, dintr-o altă lume, umbra
venerată a celui ce s-a dus de veci...
Victor Eftimiu
(1912)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu