Jurnal de-a bușilea...

(decembrie - sfîrșit, ianuarie-început...)

Despre Banksy (pseudonimul unui artist graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez) se știu extrem de puține lucruri. Este o prezență cvasi-invizibilă în spațiul public, lucrările sale – artă urbană satirică ce combină mici texte epigramatice subversive, suculente și pline de un umor negru cu desene executate după un șablon extrem de personal, care aduc virulente critici vieții politice și sociale – sînt prezente pe trotuare, pereți și poduri din orașe din întreaga lume.

Dac-ar fi să luăm de bune spusele designerului Manco Tristan, Banksy s-ar fi născut în 1974 în Bristol, Anglia, unde și-a petrecut primii ani de viață, ca fiu al unui tehnician fotocopiator, el fiind pregătit să devină... măcelar!

Despre clipul său nu se știe dacă a fost făcut cu un om al străzii sau cu un actor (contează prea puțin acest aspect), ideea lui fiind, în schimb, strălucită! Din păcate, superbul său desen închipuind renii lui Moș Crăciun înhămați la o bancă adevărată, a fost vandalizat... 

„Dumnezeu să binecuvânteze Birmingham!”, a scris Banksy în mesajul său pe o reţea de socializare după postarea clipului. „În cele 20 de minute în care l-am filmat pe Ryan aşezat pe această bancă, trecătorii i-au oferit o băutură caldă, două batoane de ciocolată şi o brichetă, fără ca acesta să le ceară ceva”, a adăugat el. Mesajul artistului a strîns 2,5 milioane de vizualizări în primele 11 ore după de la publicare!

*

„Amintirile nu aparţin numai trecutului. Ele ne determină viitorul.” (Jeff  Bridges)

*

O poveste cu Kafka. Istorioara spune că, într-o bună zi, pe cînd își purta pașii pe aleile parcului în care-și făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întîlnit o fetiță care plîngea. Își pierduse păpușa și era dezolată. El s-a oferit să o ajute să o găsească, așa că și-au dat întîlnire a doua zi, în același loc. Pentru că nu au găsit-o, el a conceput o scrisorică, pe care i-a citit-o fetiței, a doua zi, cînd s-au reîntîlnit: „Te rog, nu plînge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”
Acesta a fost începutul unui lung șir de scrisori, care au urmat. De fiecare dată, cînd cei doi se întîlneau, Kafka îi citea fetiței minunatele aventuri închipuite prin care trecea mult iubita ei păpușă. Fetița era fascinată și aproape consolată.
La ultima lor întîlnire, el i-a dăruit fetiței o păpușă. Care nu semăna, nici pe departe, cu fosta păpușă a fetiței. Scrisoarea cu care a venit însoțită spunea: „Călătoriile mele m-au schimbat.”
Mulți ani mai tîrziu, fetița, devenită o femeie în toată firea, a găsit în această păpușă un bilețel, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde pînă la urmă. Dar, în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă...”

*

„Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumești, a căror înțeleaptă chivernisire ne revine nouă ca ființe înzestrate de El cu minte rațională și o inimă fierbinte”. Părintele Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt)

*

O carte tipărită este, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată și cel în care este legată şi pînă la cele mai mici detalii grafice) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Nutresc convingerea că o carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă, se demodează. Intră într-un anume fel de desuetudine. Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative...

*

Alexandru Andrieș are un poem (numit  „Aproape liniște”) pus minunat pe muzică (bine, chiar foarte bine, zic eu) de către Nicu Alifantis... E faină și varianta interpretativă a Alifantisului dar cea a Aurei Urziceanu (care are în background muzicieni extrem de valoroși în epocă /1985/ – Dan Bădulescu la bas electric și chitară electrică, Mihai Farcaș la percuție și însuși Alifantis la chitară acustică) îmi pare a fi superioară din toate punctele de vedere... În primul rînd grație feeling-ului dat de excepționala voce a Aurei...

*

„De altfel e şi cea mai frumoasă declarație de dragoste: «Simt că te pot părăsi. Te iubesc atît de mult încît s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi». E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Cînd pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate”. (Constantin Noica)

*

Recititind cartea lui Gheorghe Tomozei („Manuscrisele de la Marea Moartă”, ed. Cartea Românească, 1981), Dau peste aceste „nichitisme”: „Copila din «Ploject» (Ploieşti) este o «putinetă», un indezirabil, e un «mastrapont», banii mari, «matrafingheri» sau «coroclinci», sînii muierilor sînt «ţîfuri», onorariile, «bînfi», ciolanul cu fasole e «ciolănacher» , Fănuş Neagu e «Fanacher» etc. Bea la Casa «escribenţilor» (Casa Scriitorilor – n.m.), cînd intră într-o situaţie dificilă el o «împopistrează»(!) Cînd e solemn îmi spune «dumneata». Chemat la radio, «clămpăneşte». Plimbarea e un «fiţifex». Carnetul de telefon e un «ragaţier». Carnetul cu adresele iubitelor e «madonar». O fată are ţîţele ca «doi ochi de bufniţă». Cîmpulung, vara, 1976”. Așa am descoperit  proveniența „coroclincilor”, termen care-i plăcea lui Nino Stratan și pe care-l folosea ori de cîte ori, în discuțiile noastre, venea vorba despre bani...

*

Apropo de Nino... L-am întrebat, cu mulți ani în urmă: „Nino, ce loc ocupă femeia în viața ta?” Fără să se gîndească prea mult, mi-a răspuns, învălătucit în nori groşi de fum de țigară, cu privirile-i parcă întoarse înlăuntru-i: „Bătrîne Urs, eu am o teorie disjunctă între creier şi fratele trup. Nu sunt un tip senzual. Sunt un cerebral. Sunt şi un ideatic, dar stările mele sunt afective. Femeia, dragostea sunt atmosferă. Femeia este o înlesnire a vieții. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci cînd scrie, are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o țigară. Femeia este un un bun conducător de poezie”. Întrebarea asta, dimpreună cu răspunsul ei (care fac parte dintr-o convorbire mai amplă, avută prin 1999) mi-am permis să le așez, la doar cîteva luni de la plecarea intempestivă, absurdă şi tragică a lui Nino dintre noi, în volumul nostru, „Convorbiri la lumina gîndului”.

*

Și pentru că tot a venit vorba și despre Nichita Stănescu, mi-am adus aminte unul dintre poemele sale („Liniște”), care-mi place nespus:

Un nu știu ce în seara aceea era,

plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus

și se făcea că în tăcere piatra ne cânta

un tril de sus, de foarte sus.

Stam blând și fără de gândire,

doi ochi n-aveam, ci două inime aveam

și trupuri multe-n nesfârșire,

ah, traversându-le le și pierdeam.

Căzu pe mine un cuvânt

mai greu decât o cruce,

v-am zis de mult: nu am mormânt,

nici unde să-l pot duce.

Stau blând și fără de visare

și vast și mult sărat,

cum orizontul peste mare

este coroană de-mpărat.

*

Pentru capitolul „Texte cu elice” : „Eşti frumoasă ca o stele,/Tu mi-ai rupt inima-n doi,/Toate sufletele mele,/ Bate pentru tu şi noi!” Habar n-am pe unde-am auzit-o!

*

Mi-e mai mult decît clar că revelația mea din ultimii ani, în materie de prozatori, se numește, de departe, Evgheni Vodolazkin: „Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.” („Laur”). Și tot el, în aceeași carte: „Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atît, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne perimită să ne relaxăm?”
*

„Căci se apropie Crăciunul / Și se coboară cerul, / Și ne cuprinde iar fiorul / Cînd se aude... lerul. ” Nu știu cine a scris strofa asta cu iz de colind, pe care am găsit-o într-un luminiș de revistă virtuală, nesemnată... Am luat-o pentru că mi-a plăcut mult imaginea din doilea vers („Și se coboară cerul”)... Dar chestia din final, „lerul” mi-a sugerat cu totul altceva... Mă străduiesc, din fragedă pruncie, să dezleg un mister, care nu-mi dă pace! Adică din vremurile străvechi în care mergeam cu ciutanii de vîrsta mea, la colindat... Am înţeles majoritatea mesajelor colindelor noastre – unele mai absconse, altele mai inteligibile – numai refrenul acela obsedant, ca o parolă, „leru-i ler”, nu l-am putut bunghi, în ruptul capului… Nici cărţile unor titani în domeniul folcloristicii, parcurse de-a lungul timpului, precum Bârlea, Fochi ori Ghinoiu, care vorbeau despre nu-şʼ ce interjecţii, onomatopee şi eufonii complicate, nu mi-au putut desluşi enigma: ce e leru’ și, mai mult de-atît,  de ce „leru-i ler”? Asta pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent, singur și trist, precum un pescăruș baptist, printre rafturile unui supermarket, din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît rapsodul Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva de dulce, mărunţel, inofensiv, fără violenţă, în gînd… Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit revelația. Sau ea m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează... Maître Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, sărăcuțul!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pe celebrul Hercules. Păi, sigur că da, dom’le, mi-am zis în barbă, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut logic, irefutabil şi fix din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el, desigur, n-are cum fi altfel!). Q.e.d. ! Doamne, cît de clare pot fi lucrurile simple, hehehe!

*

„În pragul Bisericii te cheamă glasul lui Iisus. Cine ți-a mai spus pînă acum că ești îndumnezeit, că în tine stă chipul lui Dumnezeu? Pănă acum ți s-a spus că descinzi din maimuță, că descinzi din animale, că ești pe o treaptă zoologică mai ridicată, dar această origine nu îți dă demnitate. Ea te coboară... Uite, Dumnezeu îți spune că tu ești fiul Lui.” (Gheorghe Calciu)... Păi, sigur că are perfectă dreptate părintele... Cum mare dreptate avea și Țuțea, dar care cu mintea sa ascuțită, tăia mult mai adînc: „Singurii oameni care nu pot fi suspectați că nu se înfioară în fața morții sunt sfinții...”

*

Ce să le transmit io prietenilor virtuali de Crăciun? O orație mică... Așadar:

Vă dăruiesc, dintre toate gîndurile mele bune, din inimă, pe cel mai bun.
De Crăciun.
Prin Moş Crăciun.
Să fiţi iubiţi!
Vă îmbrăţişez!
La mulţi ani!

Nu m-am priceput niciodată, de cînd am învățat a scrie, să concep urări din astea pentru evenimente de tot felul... Trăiam un adevărat supliciu cînd mama mă punea să grafiez caligrafic pe felicitări sau pe cartoline poștale ilustrate, cîteva rînduri pe care apoi să le expediez celor cunoscuți... Îmi făcusem un carnet secret în care le trecusem și, ori de cîte ori eram pus să scriu, le copiam de acolo... Pînă într-o zi cînd mama s-a prins de trucul meu, citind pe dosul unor vederi pe care i le trimisesm bunicii, cu diverse ocazii și din diferite locuri și perioade, aceleași rînduri! Urmarea? Caietul mi-a fost confiscat și rupt fără milă...

Revenind în prezent... Mă gîndesc că-i mult mai simplu să trimit celor dragi cuvinte frumoase (precum acestea: „Și în ţinutul acela erau păstori, stînd pe cîmp și făcînd de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lîngă ei și le-a zis: «Nu vă temeţi... Că vi s-a nǎscut astăzi Mîntuitor. Care este Hristos Domnul din cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfășat, culcat în iesle...» Și grăbindu-se, au găsit pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle...”, Luca, 2, 2-17 sau „Toţi cei cu inima curată sunteţi ai mei”, minunata vorbă a  părintelui  Justin Pârvu), decît să-mi screm imaginația cu formule care oricît de originale aș crede eu că sînt, tot stereotipe rămîn? Ba bine că nu!

*

„Viața, de conceput mai mult ca o sumă de exerciții de rezistență decât sub forma ei ofensivă, activă. Rezistenţă, adaptare, supravieţuire. Momente albe, negative, deviante. Când derularea zilelor se tulbură, retragere, repliere, acoperire. Cel care se ascunde în somn.
Somnul care regenerează pofta de a trăi.
Somnul care face posibil sentimentul cotidian, atât de necesar, al începutului, al reluării. Nu poţi trăi necontenit. Nu atât oboseala, cât nevoia unor segmentări, a unor popasuri. Fragmentele zilelor noastre fac pânza continuă a vieţii. Mitologiile personale ale zilei. Unităţi de timp programabile. Metafizica unui anotimp, intermitenţele dragostei. Descoperire şi recunoaştere asta e toată dialectica. Somnul ne ajută să nu ne uităm viaţa. Capitolele unui roman, pasajele unei proze. Cititorul care respiră şi cu privirea cînd citeşte. Trebuie să-i oferim acel aer. Oricît de moderni şi experimentali am fi, nu putem ignora faptul că trupul îşi are obişnuinţele lui care rămân aceleaşi chiar şi în faţa unor pagini de carte.” [Gheorghe Crăciun „Grandangular 5”, în „ Mecanica fluidului”, Editura Cartea Românească, 2014]

*

Am cărți începute și neterminate... Citesc dezordonat, doar cu sublinieri și fără să mai transcriu ce mi-a reținut atenția... Fără să scot note... Anul acesta trebuie să revin la vechiul meu mod de lectură, abandonat din nu știu ce motive... Îmi trebuie liniște, mult mai multă liniște lăuntrică pentru asta... M-am reîntors, cu o bucurie nesmintită, la Thibon: „Majoritatea «darurilor» pe care ni le fac oamenii seamănă cu momeala pe care pescarul i-o întinde peștelui. Avem uneori pofta de a răspunde la avansurile lor: iertați-mă că nu mă arunc din cale afară de repede asupra viermișorului pe care mi-l oferiți cu o insistență așa de generosă. E pentru că ghicesc în urmă cîrligul undiței, firul, coșul și tigaia în care o să mă prăjiți”. („Ignoranța înstelată”). 

*

Aseară, pe Netflix, „The Two Popes”. Exepționali Hopkins și Pryce... Trebuie să scriu despre filmul acesta. După obligatoria revizionare... Diseară, „The Irishman”. Are trei ore și n-am mai rezistat... 

*

Prima carte cumpărată anul acesta dintr-o foarte cochetă librărie-cafenea din Târgoviște, a treia zi a noului an (2020): „Călăuza rătăciților” a lui Jean D’Ormesson („Baroque Books & Arts”, 2017). Am citit mai multe pagini chiar acolo, printre rafturile înțesate cu cărți, în picioare, stăpînit de o stranie senzație de ocrotire...