Mănăstirea Zamfira este așezată în lunca de pe
malul stîng al rîului prahovean Teleajen, la doar 15 km de Ploiești și cam tot
atîția de orășelul Vălenii de Munte (în care și-a trăit ultimii ani ai vieții
savantul Nicolae Iorga), într-un loc atins parcă de pana îngerului,
binecuvîntat de Dumnezeu pe pământ...
Aici viețuiesc 40 de măicuțe, care-și petrec
zilele în tihnă și rugăciune, într-un desăvîrșit anonimat bine lucrător dar
care, în același timp, se îngrijesc cu osîrdie de sfînta mănăstire cu cele două
bisericuțe ale ei (cea veche, mai mică, așezată în țintirimul din preajmă și
cea nouă, ceva mai mare, aflată incinta lăcașului, monumente de artă intrate în
patrimoniul național), de chilii, de o minunată livadă cu feluriți pomi
fructiferi și de alte treburi gospodărești, pentru a-și asigura cele necesare modestului
lor trai pămîntean.
Biserica nouă impresionează nu atît prin
arhitectura ei elegantă, cu o ușoară aură brîncovenească, ci, mai cu seamă,
prin pictura ei murală interioară și icoanele iconostasului, realizate, între
1856 și 1857 (în doar un an și două luni!), integral, de Nicolae Grigorescu –
care avea pe atunci doar 18 ani! –
pictură unicat la noi, operă a marelui artist (ajutat de fratele său) într-o
tehnică denumită „în frescă”. De altfel, această splendidă lucrare este prima
sa încercare în stilul picturii monumentale.
„Artistul
începuse cu sfială să-şi afirme o mică personalitate, descătuşându-se cu
timiditate de anumite şabloane care cereau acea uniformitate tradiţională în
zugrăvirea figurilor. Important este faptul că aici, Grigorescu a încercat să
lucreze de-a dreptul «după natură»... La
Zamfira, iar mai târziu la alte biserici, sfinţii din icoanele lui Grigorescu
vor avea înfăţişări fireşti, pline de viaţă şi priviri calde, înlăcrimate...
Tocmai de aceea, deşi în mare măsură idealizaţi şi convenţionali, ei sunt
superiori celor pictaţi de Lecca şi Tăttărescu, care în schimb sunt desenaţi
mult mai corect, mai «după tipic» şi mai cu ştiinţă .” (Barbu Brezianu în volumul Nicolae Grigorescu, ed. Tineretului,1959).
În cazul Mănăstirii Zamfira, Grigorescu a
pictat-o pe Măriuca, fiica parohului, „în chip de înger” (Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin,
povestea pictorul, cf. op. cit.). Interesant este și faptul că „Zugravul Nicolae”, cum era numit pictorul în epocă, i-a avut drept modele pentru chipurile sfinților pictați aici, sfidînd, practic, orice
canoane impuse de pictura bizantină tradițională, chiar pe tinerele sale calfe, alături de care a lucrat, iar pentru cel al Sfîntului Gheorghe, el și-a folosit auto-portretul!
A se vedea și:
(fotografii; © B.-L.S.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu