Haihui printre imagini

Curcubeul meu 
(iunie, 2017, Ploiești)
Se spune că, doi oameni, chiar dacă stau unul lîngă altul, nu vor vedea niciodată același curcubeu. Nu numai pentru că fiecare dintre cei doi percep altfel culorile, ci și pentru că fiecare va vedea lumina refractată în alte picături de apă. În copilărie, nu știam că, alergînd zănatic către curcubeu (să văd, îmi ziceam io, de unde începe și unde se termină!), el se îndepărta de mine cu aceeași viteză. Habar n-aveam că, dacă aș fi fost într-un avion, l-aș fi văzut rotund, și nu sub forma unui arc de cerc: îl vedeam așa, deci, pentru că eram cu „picioarele pe pămînt”, io aflîndu-mă chiar în centrul lui, sub tălpile picioarelor mele, indicat de umbra mea, pentru că nu știam că pot vedea un curcubeu numai dacă am soarele în spate. 
Mult mai tîrziu aveam să aflu io (de la orele de fizică din gimnaziu, cînd studiam despre „lumină” dar și din alte surse, pentru că apariția curcubeului m-a fascinat dintotdeauna) că, în zilele de vară, nu voi putea vedea niciodată un curcubeu după ora 9.00 și înainte de ora 16:00, aceasta pentru că, așa cum mi-a spus odată profu meu de fizică, un curcubeu poate fi văzut doar dacă soarele se află pe bolta cerească la un unghi mai mic de 42 de grade față de privitor (cu alte cuvinte, ceva mai jos de „jumătatea cerului”).
O legendă de demult spune că zeița curcubeului este Iris, aceea care, în fiecare seară, dă la o parte vălul diafan ce acoperă bolta cerească, lăsînd să se vadă stelele... Tocmai de aceea, de drag de curcubeu, pe ultima mea cățelușă (un airdale terrier), plecată de ani mulți, mulți, departe, în steaua ei, am și botezat-o Iris, hehehe!