Mircea Dinescu
Povestea vîntului din răsărit, spusă de el însuși
Un vînt străin, purtînd în păr stamine,
intră în sat și întrebă de mine,
zicînd că în o mie nouă sute șaișpe
l-a cunoscut, cînd lumea era vraiște,
pe străbunicul meu, căprar la tun,
ce l-a servit cu-o mînă de tutun
să-și răsucească singur o mahorcă,
cît bagă el pe țeavă praf de orgă
și cît o smîngăli pe-o ilustrată
trei vorbe pentru-o neștiută fată
care s-a transformat în străbunica.
“Eram pe-atunci firav, ca mai nimica,
dar zăpăcit i-am smuls din mîini scrisoarea
și m-am jucat ca orbul cu ninsoarea
pe cîmpul unde înfloreau cadavre.
Zadarnic a strigat la mine: “Stai, bre,
că am uitat să pun pe plic adresa!”
căci ajunsesem crivăț la Odessa
și-apoi hatman de vijelii în Bug,
unde-am dansat gopak cu meșteșug
chiar cu Tătucul și să nu te miri
c-am dărîmat trei mii de mănăstiri.
Cînd sființii de vopsea cădeau din turle,
el, Fiul Votcii, începu să urle
și-am deslușit pe chipu-i hedonist
paloarea unui fost seminarist
ce-a încălcat un tainic legămînt
și-i pusei pe obraz vărsat de vînt
și, lepădîndu-i hoitul la Kremlin,
m-am liniștit și bat cu mult mai lin
de-am regăsit acum, la voi, pe coastă,
răvașul de căprar către nevastă.
Cimitir cu fusta verde
Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă,
Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă,
pe fusta ta cea verde amirosind a pustă,
cînd i-ai șoptit ironic: Ți-e foame? Ia și gustă!
Te-aș fi mîncat eu însumi, flămînd, ca pe o pîine,
ți-aș fi înfipt în coapsă colți fioroși de cîine,
dar mi-ai șoptit ironic: Nu astăzi! Poate mîine…
Iar mîinele acela n-a mai sosit vreodată,
te-am căutat zadarnic în orice trup de fată,
săpînd cu-nverșunare de ocnă la lopată.
Și-acum îmi ieși în cale subit pe o alee
și răsucești în mine aceeași tandră cheie
și porți tot fusta verde de tînără femeie.
Dar ca s-ajung la tine mi-ar trebui probabil
o aprobare scrisă de-un tenebros contabil
să sap iarba crescută în patul tău arabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu