Memento. Ioan Grigorescu

„Cred că Ploieştiul are dreptul la mai multă linişte,

mai multă demnitate,

mai multă armonie...”

(sursa foto: cinemagia.ro)

Ioan Grigorescu s-a născut in Ploieşti la 20 octombrie 1930 * A absolvit Liceul „Spiru Haret” din Ploieşti, promoţia 1948 * A fost văr (prin alianţă) cu poetul Nichita Stănescu * Este licenţiat al Institutului „Maxim Gorki” din Moscova (la clasa lui Constantin Paustovski, 1950-1955) şi al Institutului Internaţional de Ziaristică din Strasbourg * Prozator, reporter, esist, scenarist, cineast * A fost vicepreşedintele asocialţiei Cineaştilor din România * Intre 1964 şi 1966 a fost redactor-şef al revistei „Contemporanul” * A deţinut, de-a lungul timpului, funcţii de conducere la revista „Cinema” şi in cadrul cinematografiei * A fost, intre 1966 şi 1970, vicepreşedintele Radioteleviziunii Române * A debutat editorial cu volumul de reportaje Scrisoare din Moscova (1954) * Este autorul a numeroase volume de reportaje (Invinsul Terek, Pasărea Fenix, Cocteil Babilon, Fenix inflamabil, Spectacolul lumii – 4 volume, Afirm, Paradisul murdar), schiţe, povestiri, nuvele (Cinema Madagascar, Obsesia, Unde vintul miroase a petrol, Cealaltă moarte, Lupta cu somnul, Bine aţi venit in infern...), jurnale de călătorie (Zig-zag pe mapamond) precum şi a splendidului serial documentar de televiziune Spectacolul lumii (peste 400 de episoade filmate în 50 de ţări) * A semnat scenariile a peste 20 de filme documentare şi artistice de lung sau scurt metraj (Cartierul veseliei, Canarul şi viscolul, Braţele Afroditei, Mastodontul etc.) * Este deţinătorul – pentru intreaga activitate scriitoricească şi cinematografică – a numeroase premii naţionale şi internaţionale (printre care şi Premiul Academiei Române pentru Arta Spectacolului) * A fost, timp de  5 ani (între 1993 şi 1998) ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al României la Varşovia * A încetat din viaţă la 26 martie 2011, la Ploieşti.

Bine aţi (re)venit in oraşul dvs natal, domnle Ioan Grigorescu!

Bine v-am găsit! Mă aflu in Ploieşti, aşa cum fiecare se întoarce la locurile sale natale, la familia lui. Însă, de această dată, nu am venit la Ploieşti pentru mine, ci pentru memoria lui Nichita...

...a vărului dvs, Nichita Stănescu.

...da, a vărului meu Nichita Stănescu. Ne spunem aşa, deşi suntem veri prin alianţă.

Aţi copilărit împreună, aţi crescut împreună...

O bună parte a timpului din perioada formării noastre am petrecut-o împreună. De aceea, tot ce se întîmplă cu memoria lui Nichita Stănescu îin oraşul nostru natal, nu mă poate lăsa indiferent. Sunt foarte bucuros că în aceste zile¹ lucrurile au avansat spre cele două direcţii care să-i eternizeze memoria la Ploieşti:  pe de o parte, obţinerea fondurilor necesare achiziţionării case sale – unde va fi instalat Muzeul Memorial „Nichita Stănescu” – iar pe de alta, ridicarea bustului poetului în parcul din centrul civic al municipiului. Direcţii în care edilii, sub supravegherea atentă a Prefecturii, avînd alături Societatea „Memorial Nichita Stănescu” dar şi pe toţi iubitorii poeziei sale, reprezintă o forţă solidă care nu poate pierde lupta pentru o asemenea cauză nobilă².

Să înţeleg că vă aflaţi la Ploieşti numai pentru a sprijini aceste două demersuri...

Am folosit aceste iniţiative alor mei – adică ale celor din Societatea „Memorial Nichita Stănescu”, prezidată de doamna Mariana Stănescu, sora poetului – făcute pînă acum, punînd şi eu umărul şi căutînd să mi-l apropii de cel al petroliştilor: am adresat o serie de scrisori unor importantţi sponsori – conducători ai unor mari societăţi comerciale din Ploieşti şi din Prahova -, unele chiar din Ambasada României din Varşovia³, pentru a sprijini financiar edificarea acestui monument. Ploieştiul a dat mari personalităţi literaturii române dar, cu excepţia lui Caragiale, nici una nu şi-a găsit pe vatra natală un însemn al existenţei sale aici. Urmează Nichita Stănescu şi este foarte bine. Cred că ploieştenii care îndrăgesc poezia şi care au dat literaturii naţionale şi universale cîteva nume de referinţă, vor fi mîndri şi de contribuţia lor la ridicarea acestei statui.

Domnule Ioan Grigorescu, dvs sînteţi intrat in memoria afectivă a românilor drept unul dintre cei mai importanţi şi şi mai frenetici reporteri ai „navei spaţiale” numită Terra. Reportajele dvs – de la radio sau de la televiziune – dar şi cărţile pe care le-aţi scris pînă acum nu mai necesită nici o prezentare. Aţi străbătut de-a lungul şi de-a latul întreaga planetă. Ce sentimente încercaţi în clipele cînd reveniţi acasă, adică la Ploieşti?

Sentimentul lui Ulise. Ştiţi, desigur, că Ulise, la întoarcerea sa acasă, a trebuit să scoată arcul pentru a apăra onoarea Penelopei. Evident, nu a fost cazul, în ceea ce mă priveşte, să fac un asemenea gest, cu toate că, uneori, vîrfurile săgeţilor mai trebuie ascuţite şi trimise la adresa necesară şi pe aici, pe meleagurile noastre. Pentru că, aşa cum am mai spus-o, acest oraş splendid, mîndru, acest oraş care a dat ţării mult mai multă bogăţie decît oricare altul, are dreptul la mai multă linişte, mai multă demnitate, mai multă armonie.

V-aş putea ura, atunci, bine aţi venit in infern...?

Sunt convins că urarea dvs nu are o conotaţie ironică şi nici măcar una satirică, ea dorindu-se afi doar o trimitere la titlul ultimei mele cărţi, un roman document, lansat în urmă cu două săptămîni la Ploieşti.

M-aţi prins. Vorbiţi-mi despre acest roman...

Romanul Bine aţi venit in infern!...  povesteşte, pur şi simplu, despre un infern văzut cu ochii unui puber care trecea brusc în adolescenţă, despre un infern văzut de un copil al Ploieştiului, martor al unei extraordinare operaţiuni de aviaţie militară, considerată, la acea vreme, o capodoperă a celui de-al doilea război mondial. O operaţiune care-şi propusese, nici mai mult nici mai puţin, să „scurteze” războiul, astfel încît pacea să se încheie pînă la Crăciunul anului 1943. Pentru aceasta s-a organizat un raid de către americani, Beghazi–Ploieşti–Beghazi, cu misiunea de a distruge puctele vitale în nouă rafinării. Privat de benzina Ploieştiului, Hitler ar fi fost imobilizat la pământ cu aviaţia şi cu acea fantastică armată motorizată. Cum s-a desfăşurat această operaţiune, cum am trăit-o eu şi ploieştenii, totul este descris in această carte, cu care am vrut să consacru în literatura contemporană Ploieştiul, oraş care ar merita un cu totul alt loc in literatura română. Tocmai de aceea vorbesc în această carte despre sorgintea oraşului şi a locuitorilor săi.

Se împacă bine ambasadorul, diplomatul cu scriitorul Ioan Grigorescu?

Nu se impacă deloc, dar n-are încotro. Pentru că există două moduri de-a face diplomaţie. Unul, care este cel al saloanelor, al recepţiilor, al coctailurilor şi celălalt, care este al mînecilor suflecate şi al unei munci asidue, într-un loc în care şi lucrezi, şi trăieşti, şi stai cu un „echipaj” ca pe o „navă” bîntuită de furtuni, și cu care nu poţi acosta. Este o activitate deosebită, fascinantă, pentru că, într-adevăr, simţi că faci ceva pentru ţara ta sau pentru apropierea dintre două ţări care sînt potenţial mari partenere şi că, prin asta, încununezi o carieră – mi-a displăcut întotdeauna acest cuvînt! – şi, într-un fel, închizi cercul. Eu mi-am început activitatea internaţională la numai 26 de ani, în calitate de corespondent de presă la Varşovia şi o închei acum, ca diplomat.

Veţi reveni la uneltele scriitorului?

Evident că voi continua să fac literatură, ba, mai mult, voi folosi şi experienţa acestei rodnice perioade.

Am înţeles că acest volum pe care tocmai l-aţi lansat la Ploieşti, va avea o continuare, la care lucraţi acum…

Nu ştiu dacă va mai fi o continuare la Bine aţi venit in infern!..., deşi aşa era conceput. Şi-aşa cartea e cam cît o cărămidă(!) şi nu ştiu dacă cititorii mei vor mai avea răbdare cu incă un volum. Dar, pentru cei care mă iubesc sau işi iubesc Ploieştiul şi părinţii, şi vor să afle ce a fost atunci, îi rog să se mulţumească, deocamdată, cu acest prim volum. Dacă Dumnezeu ne va da putere şi sănătate, poate că va urma şi un al doilea volum.

Atunci să aşeptăm cuminţi cel de-al doilea volum. Până atunci însă, vă gândiţi la continuarea Spectacolului lumii, adică la acele splendide reportaje şi jurnale de călătorie, care multora dintre noi le-au bucurat sufletul şi inflăcărat imaginaţia, într-o vreme în care nu multora le era dat să vadă ceea ce aţi văzut dvs?

Spectacolul lumii, evident, continuă. În următoarele luni urmează să apară opt episoade despre Egipt şi zece despre Africa de Sud. Cît despre cărţi, şi ele vor continua. Lucrez, deja, la al patrulea volum al ciclului, ciclu la care şi eu ţin, pentru că el este rezultatul unor constrîngeri, dacă vreţi. Oricît vi s-ar părea de bizar, el nu este rezultatul unei libertăţi de a călători, ci rezultatul constrîngerii practicării unui anumit gen de literatură, pe care eu nu am vrut să-l abordez în perioada obscurantismului politic. Avînd posibilitatea de a cunoaşte mai indeaproape realităţile în care trăim, atunci mi-am zis să mint mai puţin, astfel încît să-mi „servesc” cititorul cu acele lucruri care să-i completeze formaţia lui umanistă, civică, de cetăţean al lumii. Pentru că noi nu sîntem locuitorii unui sătuc, al unei comune, al unui oraş, al unei ţări. Sîntem locuitorii acestui Pămînt şi, din acest punct de vedere, avem aceeaşi soartă. Îmi amintesc butada unui cosmonaut care, ajuns pe Lună, a spus:„Mă uit spre Pămînt. I-aş lua de guler pe toţi politicienii care-şi sparg jucăriile ca pe o scenă a unui teatru de păpuşi şi le-aş spune:«Priviţi in jos, nenorociţilor!» Deci, ce vedem „jos”? Un Pămînt mic, un glob albastru, poate splendid în măreţia Universului, pe care continuăm să ne spargem jucăriile. Ce prostie!”

Domnule Ioan Grigorescu, cred că sînt in asentimentul multor ploieşteni, drept pentru care aş îndrăzni să vă mulţumesc, în numele lor, pentru tot ceea ce faceţi pentru oraşul lor şi al dumneavoastră, deopotrivă, în general şi pentru Nichita Stănescu, în special şi, nu în ultimul rînd, pentru cultura românească. Să vă dea Dumnezeu sănătate şi putere de muncă pentru a vă duce la bun sfîrşit proiectele.

Şi eu vă mulţumesc. Mai aş vrea să mulţumesc, prin intermediul dvs, Societăţii „Memorial Nichita Stănescu” dar şi celorlalte asociaţii culturale din Ploieşti, edililor şi tuturor celor care iubesc poezia şi care vor restitui ploieştenilor ceea ce merită să aibă, ei care au dat lumii poate pe unul dintre cei mai mari poeţi ai ei: Casa Poeziei la Ploieşti.

Am convingerea că noi toţi, ploieşteni, prahoveni şi nu numai, vor duce la bun sfîrşit acxest dublu demers: recuperarea casei şi ridicarea bustului poetului Nichita Stănescu. Iar dvs vă mulţumim, încă o dată, pentru tot ceea ce aţi făcut, faceţi şi pentru ceea ce, sîntem convinşi, că veţi mai face.

¹ Convorbirea pe care am avut-o cu dl Ioan Grigorescu a avut loc într-o după-amiază a unei blînde zile de septembrie a anului 1995, în locuința din Ploiești a prietenului Ioan Mârzescu, vice-președinte al Asociației „Memorial Nichita Stănescu”. Ea a fost  înregistrată pe bandă magnetică și, după o toaletare sine qua non, a fost difuzată integral în cadrul emisiunii „Clubul Artelor”, pe care o realizam în acea perioadă, săptămînal, joia, la „Radio Prahova”. Ulterior, textul a fost tipărit într-o variantă prescurtată în suplimentul  cultural „Repere” al săptămînalului „Ploieștii”, coordonat de scriitorul și jurnalistul Ioan Groșescu. Sub această formă integrală, el apare astăzi, aici, pentru prima dată. 

² Cele două cauze nobile au devenit realitate în anul 1988, cînd a fost răscumpărată casa natală a lui Nichita Stănescu din Ploiești şi la 24 septembrie 1999, cînd a fost dezvelit monumetul întrupînd bustul poetului. 

³ Ioan Grigorescu era, în acel an, ambasadorul României la Varşovia, în Republica Polonă.