Sfîrîie micu’, fumege mangalu’! (II)
Aşa
cum aminteam săptămîna trecută, bicarbonatul
de sodiu (adică „temutul” E 500 cum este el mai nou botezat) a început a fi
folosit pe scară largă ca aditiv alimentar (şi nu numai!) în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, mai exact începînd cu 1863. Aşadar, această inofensivă
pulbere albă, cu un gust sălciu-acrişor care, încălzită la peste 65 °C, se
descompune în carbonat de
sodiu, bioxid
de carbon (da, da, „codoiul” ăla cum îi zicea sinistra noastră chimistă de
renume mondial din cabinetul 2 şi pe care-l înghiorţăim la greu în toate apele
aşa-zis minerale şi cu alte „sucuri” fabricate în retortele laboratoarelor
chimice de pretutindeni) și apă (celebra „haşdoizero”,
adicătelea!), este bun exclusiv întru afînarea şi „creşterea” produselor
alimentare în a căror reţetă intră, inclusiv a cărnurilor tocate folosite în
compoziţia micuşorului nostru drag, pen’ ca el să fie pufos şi să nu semene cu
ruda sa apropiată, chifteaua. Bref, din pricina acestei proprietăţi expandante,
el este folosit sub numele generic de „praf
de copt”. Responsabil cu frăgezirea amestecurilor de carne tocată pentru
mici nu este, aşadar, bicarbonatul de sodiu ci „vărul” ‘mnealui, bicarbonatul
de amoniu, unii specialişti în arta culinară din vremuri de demult recomadînd
ţinerea amestecului învelit bine, peste noapte (pe răcoare, deci), la o gură de
canal (!), pentru a-şi lua amoniacul (amoniul) în mod natural. Cît despre
proprietăţile terapeutice ale bicarbonatului de sodiu, este îndeobşte cunoscut
faptul că el este un antiacid extrem de eficace utilizat frecvent în cazul
tulburărilor tractului digestiv dar şi în eliminarea unor formaţiuni tumorale
ale aparatului genital feminin, ale aparatului respirator iar după ultimile
cercetări în domeniu, prin injectarea sa intravenoasă, în tratamentele unor
forme de cancer pulmonar şi cerebral.
Foto: citynews.ro
|
Revenind la panica îndusă în
rîndul populaţiei, la începutul lunii mai, vizavi de soarta micului românesc
ajuns la judecata de apoi a coniţei Europa, purtăorul de cuvînt al comisarului
European pentru sănătate şi protecţia consumatorilor a declarat, printre
altele, că folosirea lui E 500 în
prepararea micilor de către industria cărnii din România ar fi acceptabilă dar
cu respectarea procedurilor de rigoare. Cu alte cuvinte, mitcii româneşti pot fi
produşi în continuare până la atestarea lor ca „produs tradiţional românesc” în baza unui acord intern semnat de
Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Ministerul Sănătăţii şi
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, adus
şi la cunoştinţa Comisiei Europene. De altfel, Daniel Constantin, ministrul
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, a ţinut să potolească spiritele iute
încinse: „Micul românesc este salvat. Nu este niciun fel de problemă. Cu ajutorul
sectorului, care s-a mobilizat foarte bine, eu cred că am reuşit să facem un
lucru foarte important. Sigur, mai sunt câteva zile până când aşteptăm şi o
decizie europeană în acest sens, dar de la 1 ianuarie, când a intrat în vigoare
regulamentul european, micul românesc se produce în continuare.Va exista în
regulamentul european o excepţie pentru ingredientele care se regăsesc în micul
românesc. Pe de o parte. Procesul acesta va fi mai lung şi cred că României nu
i se va declanşa un proces de infringement. Pe de altă parte, însă, Asociaţia -
înţeleg că deja s-au constituit, au făcut o asociaţie - va începe să parcurgă
procesul de atestare a produsului ca fiind tradiţional românesc, un proces care
va dura în jur de trei luni, şi după acea nu cred că va mai fi niciun fel de
problemă.” Ţara
arde şi baba se piaptănă!
Aşadar
dragii moşului iubitori de mititei, staţi la locurile voastre şi mîncaţi-i
liniştiţi ca şi pîn’ acum, căci cîrnaţu’ făr’ de maţ a fost salvat de nou
înfiinţata Asociaţie de Protecţie a Mititeilor ori cum s-o numi ea! Sau, mă
rog, cel puţin deocamdată. Ce n-am înţeles eu foarte bine e cum devine
cestiunea cu procesul de atestare a produsului ca fiind „tradiţional românesc”, atîta vreme cît specialiştii în domeniul
anropologiei culinare sînt unanim de acord cu aserţiunea că micul se bucură de
cea mai mare popularitate la români şi că printre străini este privit drept
„cel mai românesc” aliment însă nu-l consideră absolut deloc un produs
„tradiţional”, aducînd argumente ştiinţifice extrem de serioase pentru a nu-l
clasifica drept un „bun de patrimoniu” în care s-ar manifesta în vreun fel
„spiritul specific naţional” (va urma).
© Bogdan-Lucian Stoicescu
Text
apărut şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/06/sfaraie-micu-fumege-mangalu-ii/, precum şi în ediţia tipărită, nr.401,
an VIII, 14 – 20 iunie 2013, p.23
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu