(sursa foto: vrn.ro)

Ouǎ de fluturi și alte gulgute umanitare

Octombrie este, prin excelenţǎ, luna marilor pelerinajele naţionale (prilejuite de sărbătorirea Sfîntei Parascheva şi a celor doi Dumitru) care, ca în fiecare an, ne aduce în faţă imaginea tristă a mii de români dezabuzaţi, minţiţi, furaţi, sărăciţi, bolnavi, disperaţi, debusolaţi, umiliţi, veniţi din toate cele patru zări, să se calce în picioare - după ce şi-au atins hainele şi portofelele de raclele cu moaşte sfinte – lîngă cazanele cu sarmale, căutîndu-şi o iluzorie vindecare (= mîntuire, pre greceşte) a suferinţelor care le macinǎ trupurile și sufletele urgisite. De fiecare dată, aceste jalnice imagini, care fac zile-n şir obiectul predilect al canalelor de ştiri însoţite de comentarii docte slobozite de mari „teologi creştini” precum Gigi Becali sau Marean Vanghelie, îmi întǎresc convingerea că habar n-am ce este Biserica. În schimb, parafrazînd vorba înţeleaptă a unui filozof, voi îndrăzni a spune cîte ceva despre ce n-ar trebui ea să fie. O voi face in extenso într-un articol viitor, acum mă voi rezuma doar la a da cîteva mici exemple (edificatoare, vreau sǎ cred, în sprijinul demersului meu) de ceea ce n-ar trebui să facă slujbașii Bisericii noastre, „păstorii de suflete” cum prea frumos li se mai spune, care în loc să tămăduiască şi să călăuzească sufletele rătăcite ale membrilor „turmei” lor, întru dreapta şi adevărata lor mîntuire, le cer doar supuşenie oarbă, confundînd impardonabil umilinţa cu smerenia. Pentru că, în fond, cum pot fi traduse acele căderi din condiţia umană prezentate în imaginile despre care pomeneam mai sus, dacă nu o umilire fără margini a acelor năpăstuiţi, care după ce pǎrǎsesc biserica se îmbulzesc pentru un blid cu mîncare? Mai scunzii sau mai înalţii (în rang) slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, aglutinaţi în soboare cu atît mai mari cu cît „acţiunea” e mai importantǎ, nu scapă nici un prilej de a se da în stambă (a se citi: „slujbe”, „binecuvîntǎri”, „prînzișoare cu rugǎgiuni”, „sfeștanii” etc.), profitînd la maximum de orice se ivește, dînd cu Doamne ajutǎ și aruncînd tot felul de gulgute în stînga și-n dreapta, fǎrǎ nici o noimǎ, la tot soiul de manifestări, care de care mai uşchite după fix: ianugurări de sedii de firme, de telegondole, de stadioane ori sǎli de sport, de șosele și poduri, statui și parcuri dar și la toatǎ gama de sindrofii ale mai marilor zilei, încît mi-e tot mai greu sǎ inţeleg raţiunea de-a fi a Bisericii, al cǎrui mesaj e tot mai palid și mai neconvingǎtor în timp ce prestaţiile ei în lumina reflectoarelor rampei vieţii laice sînt, pe zi ce trece, tot mai vizibile. Și vrednice de rîs, precum sînt și cele ce urmeazǎ. 

(sursa foto:newsbucovina.ro)

„Oul lui Flutur” vs „Ouălele lui Năstase”. Cel mare ou tradiţional din lume (recunoscut de „Guinness World Rrecord” și intrat în folclorul nostru urban sub denumirea „Oul lui Flutur”) a fost ridicat în centrul Sucevei, fiind confectionat din fibră de sticlă şi avînd următoarele dimensiuni: 7,25 metri înălţime, un „diametru” de 4,6 metri şi o greutate de 1,8 tone. A fost decorat cu desene tradiţionale româneşti imprimate pe autocolant. Apoi a fost sfinţit, primind și binecuvîntarea unui sobor de preoţi (în frunte cu venerabilul arhiepiscop Pimen al Sucevei şî Rădăuţilor), fiind amplasat în centrul oraşului, în entuziasmul general al celor prezenţi la acest sui-generis numǎr de circ. Păi, în faţa unui astfel de „monstru avicol” artificial, bietele ouǎ naturale, devenite celebre prin exortaţia caustic-mobilizatoare a ex-premierului Adrian Năstase de a fi numărate, au fost pur şi simplu umilite şi reduse la meschina condiţie – prin dimensiuni dar mai ales prin semnificaţie - de ouă de guguştiuc! 

(sursa foto: newsbucovina.ro)

Pască à la Rǎdǎuţi, conform STAS - B.O.R..

În aceeaşi ogradă bisericească a părintelui Pimen însă la Rădăuţi – tot Moldova a fost fruncea şi de data asta, ar zice cu năduf bănăţeanul!– a fost confecţionată şi cea mai mare pască dupǎ o reţetǎ bǎștinașă, evident. N-aţi auzit de asta? Pǎi nici specialiştii celebrei instituţii de colecţionat recorduri zǎrghite, „Academy World Rrecord”, veniţi să omologheze minunea, nu auziseră, de vreme ce nimănui, pînă la vajnicii urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare (şi Sfînt, să nu uit, cǎ mǎ afurisesc preasfinţii!), nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Mult mai mare decît roata oricărui car, pasca preparată de cinci patiseri şi patru bucătari dibaci a avut 2,5 m în diametru şi peste 150 de kilograme. Tot preacuvioasele feţe bisericeşti prezente la eveniment au fost cele care, în ciuda altor voci care susţineau că pasca trebuie să fie pǎtrată sau dreptunghiulară, au decis  că ea va fi rotundă, cu o cruce la mijloc şi un inel pe circumferinţă (ambele din acelaşi aluat), pentru că aşa glăsuieşte tradiţia. Pasca a fost sfinţită şi apoi împărţită în prima zi de Paşti, primind şi o diplomă pe care scrie „Cea mai mare din lume (Easter Bread with Cheese)”. Atfel am aflat că există „tradiţii”, practic pentru orice, inclusiv pentru modul în care trebuie să arate o…pască! 

(sursa foto:townhall.com)

Colivă pentru Decebal.

Cea mai mare colivă din lume, cîntărind peste 2 tone, a fost pregătită la Orăştie, în cadrul unor „complexe manifestǎri” („Zilele Daciei”) cluul fiind comemorarea a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal (în cadrul unor manifestări megalomane, pentru care ar plesni de ciudǎ însuși Ceauşescu), un ghiveci inept organizat de douǎ fundaţii ardelene cu nume de echipe de fotbal din divizia judeţeanǎ („Dacia Braşov” şi, „Dacia Revival”). Coliva a trebuit sǎ aibǎ peste 2 tone pentru a fi omologatǎ ca record, pentru cǎ japonezii facuserǎ înainte una cu acest tonaj, cu ocazia comemorǎrii victimelor de la Hiroșima și Nagasaki. Coliva s-a fǎcut şi a fost așezatǎ în faţa statuii lui Burebistǎ, unde a fost sfinţitǎ de un sobor de 20 de preoţi, asistaţi de reprezentanţi din alte 40 de parohii din zonǎ și, în prezenţa unei numeroase asistenţe (gurile rele spun cǎ ar fi fost vreo 20.000 de cetǎţeni strînși pe-acolo), ea a fost omologatǎ, spre marea satisfacţie a celor prezenţi. Nu se știe însǎ cîte persoane au apucat sǎ guste din ea în cadrul acestei minunate „Daciade” post-revoluţionare și nici nu s-a cîntat „Veșnica pomenire!”, deoarece participanţii la lucrǎrile celui de-al șaptelea „Congres Dacologic” (desfǎșurat printre picǎturi) au considerat cǎ funebra melodie nu e de sorginte precreștinǎ. Amin! 

© Bogdan-Lucian Stoicescu