Mahalagii au fost, mahalagii sunt încǎ…(III)

„I-am luat rochie de tafta,

Papucei de catifea,

și-am dus-o prin mahala

ca sǎ vazǎ cine-o vrea

cǎ e amureaza mea.”

Miron Radu Paraschivescu

(„Cîntic de of și dor”*)

Ploiești 1941. Mahalaua „Sf.Gheorghe Vechi:  Bulevardul Independeţei 

cu Monumentul Vânǎtorilor amplasat la primul rond.

Puţintică istorie.

Pomeneam în articolul precedent de mahalaua (sau cartierul, mai bine zis) Sfîntul Gheorghe Vechi din Ploieşti, în care mi-am petrecut copilăria. Cum lesne se poate constata, numele său este dat de cel al parohiei omonime, aşa cum, de altfel, s-a întîmplat şi în cazul celorlalte 20 de cartiere, care laolaltă alcătuiau tîrgul Ploieştilor şi ale căror urme se păstrează pînă în zilele noastre. Aşadar, dintr-un total de 23 de mahalale, 21 purtau numele sfînţilor de hram ai parohiilor respective sau alte denumiri de sorginte religioasă: Nicolae (nou şi vechi), Gheorghe (nou şi vechi), Împăraţi (Constantin şi Elena), Voievozi (Mihail şi Gavriil), Spiridon, Pantelimon, Ioan, Haralambie, Vasile, Ştefan, Ecaterina, Tănase, Sava, Dumitru, Petru şi Pavel (cunoscut îndeobşte sub numele Tabaci sau, mai de curînd, Sf. Ilie, după ridicarea din temelii a noii biserici, începută în anii ‘90), Sf. Vineri, Maica Precista, Buna Vestire, Sf. Treime. Excepţie fac doar două: Bereasca şi Mimiu. Cum în partea sa de sud mahalaua mea se învecina cu aceasta din urmă - populată şi azi, în bună măsură, de ţigani – încă de timpuriu m-a preocupat aflarea originii toponimicului respectiv, care-mi suna extrem de exotic, neploieştean… De data asta, cel care mi-a furnizat informaţiile primare avea sǎ fie bunicul patern (de profesie pantofar), fost patron de prăvălie cu încălţări „pe comandă” şi negustor de furnituri specifice, al cărui tată, negustor şi el (rachier), îl cunoscuse pe un oarecare Dumitrache (Dimitrios?) Mimis (grecotei de felul lui), şeful unei zalhanale (abator de oi) din Bariera Bucov (la ieşirea spre Buzău) şi un rapace misit imobiliar („dezvoltator” cum sînt numiţi azi toţi escrocii care activează-n branşă), care „albise” bani frumoşi, cîştigaţi în urma unor afaceri veroase, cumpărîndu-şi niscaiva terenuri şi proprietăţi aflate undeva în partea sudică a oraşului, dincolo de calea ferată Ploieşti-Bucureşti, cunoscute în epocă drept Cîmpurile lui Mimis şi unde, pe măsura extinderii lucrărilor la calea ferată, fuseseră strămutaţi, cu tot calabalîcul aferent, ţiganii rudari (mici producători de obiecte din lemn: linguri, umeraşe, fuse, albii etc) din cătunul Rudu. De altfel, Mimiu n-a fost niciodată recunoscută oficial de primăria orăşenească drept cartier cu statut de „unitate administrativ-teritorială”, spre deosebire de Bereasca (plasat la marginea estică a oraşului, între pîrîul Dîmbu şi rîul Teleajen, pe partea  dreaptǎ a şoselei spre Buzău), la originile sale un cătun aparţinător de comuna Ploieştiori, devenit suburbie tîrziu, după anii ’30 ai secolului trecut, odată cu extinderea oraşului. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Din volumul „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-incaiii/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 389, an.VIII, 15-21 martie 2013, p. 10)