Mahalagii au fost, mahalagii sunt încă…(I)

I-am luat rochie de tafta,

Papucei de catifea,

și-am dus-o prin mahala

ca să vază cine-o vrea

că e amureaza mea.

Miron Radu Paraschivescu

(„Cîntic de of și dor”*)

Sunt foarte mulţi aceia care, atunci cînd vor să apostrofeze pe cineva că e prost crescut, cu alte cuvinte că e bădăran, vulgar, grosolan, mojic, tupeist (obraznic, impertinent, adicătelea), că are sămînţă de scandal, că e bîrfitor şi ordinar, mitocan sau moftangiu (cum îndeobște îi numea pe împricinaţi, genialul nostru concitadin Caragiale), îi arunca-n obraz, luînd-o pe scurtătură, vorba mahalagiu. Fără să știe ei prea bine care-i treaba cu acest calificativ, de unde se trage și ce vrea să spună el, bref, cu ce se „mănîncă” el şi-n ce scop.

Cuvîntul provine din familia lexicală a substantivului mahala, intrat în limba română pe ușa din faţă– ca multe altele asemenea lui - pe filieră otomană (mahalle), însă pentru „tradiţionalii” noştri pretenaşi de la Stambul înţelesul acestuia nu era nici pe departe acela dat de anglicismul ghetou sau franţuzismul bidonvil: adică de cartier sărăcăcios şi mărginaş al unui oraş, de periferie sau suburbie insalubră (la propriu şi la figurat), locuit/ă în genere de o populaţie pauperă și de condiţie socială precară – paria, cum li se mai spune pe alte meleaguri sau drojdia societăţii, mai pe româneşte – cu un comportament necivilizat, grobian şi care loc este condiderat a fi, de regulă, epicentrul generator al fenomenlor infracţionale şi al altor manifestări anti-sociale. Nu, nimic din toate acestea ci, pur şi simplu, accepţiunea termenului era/este aceea de cartier – fără nici o referire la nivlul de trai sau „apucăturile” mai mult sau mai puţin „ortodoxe” ale băștinașilor  – înţeles exclusiv ca o formă de organizare administrativ-teritorială cu tot ceea ce decurge din asta. Dacă la originile sale mahalla turcească desemna o „aşezare de oameni care locuiesc în corturi”, în care toţi vieţuiau laolaltă, neexistînd, aşadar, un centru şi o margine (singurele excepţii constituindu-le adăposturile liderilor micii comunităţi, plasate la „mijloc”, exclusiv din motive de siguranţă şi mai puţin de ierarhie socială) pe măsura trecerii timpului, odată cu apariţia caselor şi a tot ce ţine de ceea ce astăzi numim urbanism (străzi, canalizări, alimentare cu utilităţi, prăvălii, sedii de firme, clădiri administrative etc.) în paralel cu apariţia şi dezvolatrea a ceea ce cu un termen generic îl reprezintă păturile sociale (recte „domninatorii” şi „dominaţii”), treptat el a căpătat o conotaţie pregnant peiorativă, cu trimitere la un areal populat cu indivizi de joasă speţă, frizînd lipsa unei elementare educaţii şi/sau civilizaţii.

În cele ce urmează voi vorbi, nu prea mult, să nu plictisesc, despre mahalaua de ieri și mai ales despre cea de azi. De la noi, din Romînik, în general și din Ploesci, în special, pentru că, neavînd cunoștinţe bazate despre mahalalele de pe alte coclauri și amăreștenii care le populează, vorba-aia, nu poci pen’ ca să mă pronunţ. (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Din volumul „Cîntice ţigănești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(text apărut și în http://www.altphel.ro/, ediţia tipărită, an VIII, nr.387, 1-7 martie 2013, p. 10)