Creme, vǎpsele, farduri (7)

„Progres, mare progres, n-avem ce zice!

Dar și lichele multe…” (Caragiale)

Scrisori intersectate (2)

„Dragul și bunul meu prieten Bogdan,

O sǎ zici cǎ am înnebunit subit dar trebuie sǎ-ţi spun ceva ce am pe suflet de ani de zile, cu-atât mai mult cu cât știu cǎ tu nu ai nici cea mai micǎ vinǎ. Dacǎ ar fi sǎ facem o listǎ sumarǎ a scriitorilor prahoveni contemporani care au o operǎ validǎ, confirmatǎ, de exemplu, de premii literare importante (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor etc.), de cronici și recenzii favorabile semnate de nume ilustre, ai vedea cǎ lista respectivǎ este destul de micǎ. Pe lista aceea însǎ, fǎrǎ modestie o zic de data asta, mǎ aflu și eu. Ei, bine, crede-mǎ, deși noi toţi înaintǎm în vârstǎ astfel încât mai toţi activiștii culturali prahoveni sunt în prag de pensie, inclusiv directorul bibliotecii Iorga, niciodatǎ eu nu am fost inclus într-un nomenclator al scriitorilor cu care Prahova sau Ploieștiul se mândrește, niciodatǎ nu am fost invitat la egalitate cu alţi confraţi la întâlnirile de înalt nivel, cultural vorbind. Mǎ simt, de aceea, profund jignit ori de câte ori sunt invitat ca simplu spectator, laolaltǎ cu liceenii orașului, la o întâlnire cu scriitori români, care imi sunt colegi de breaslǎ și unii chiar buni prieteni, câtǎ vreme firesc ar fi sǎ fiu invitat ca scriitor și sǎ figurez pe afișe, cu onorabilitate.

Te rog sǎ transmiţi fǎrǎ nici un fel de problemǎ aceastǎ mâhnire a mea oficialilor, amfitrionilor dar și spectatorilor de azi (poţi sǎ printezi și sǎ citești acest mic text celor prezenţi) și, pe de altǎ parte, sǎ-i îmbrǎţișezi cu drag pe toţi prietenii mei scriitori, oaspeţi ai Ploieștiului, de a cǎror operǎ eu sunt cu-adevǎrat mândru. Repetând (dacǎ mai era cazul) cǎ aceste stupide și chiar copilǎrești rânduri nu reprezintǎ nimic personal în ceea ce te privește, te îmbrǎtișez cu prietenia frǎţeascǎ pe care mi-o știi de o viaţǎ,

Ioan Mihai Cochinescu

1,vineri, februarie, 2013"

Foto: moaradehartie.ro

Dragule,

În primul rând te rog sǎ scuzi întîrzierea – pardonabilǎ, sper – cu care-ţi rǎspund și modul acesta inedit în care, iatǎ, îţi scriu dar motive independente de voinţa mea m-au împiedicat s-o fac mai degrabǎ. În schimb, în ziua cu pricina, în care amicii noștri scriitori au fost oaspeţii Ploieștiului, mai corect spus ai bibliotecii „Nicolae Iorga”, invitaţia de a participa la acea întîlnire cu ei ţi-am fǎcut-o din parte-mi, fiind motivat exclusiv de gândul la prietenia care te leagǎ de-o viaţǎ cu Florin Iaru. Altfel, te rog sǎ mǎ crezi cǎ, dacǎ el nu și-ar fi confirmat prezenţa, nu te-aș fi invitat, știindu-ţi foarte bine poziţia vizavi de asemenea „manifestǎri culturale” și modul total pompieristic în care culturnicii ploieșteni le organizeazǎ și promoveazǎ. Nu te-am anunţat mai din vreme deoarce și eu aflasem cu doar cîteva ore înainte, în dimineaţa zilei în care urma sǎ aibǎ loc întîlnirea. Cum de altfel avea sǎ-mi mǎrturiseascǎ și Florin Iaru, care și el, atenţie, aflase cǎ va veni la Ploiești tot în cursul acelei dimineţi!!! De necrezut, nu? Iatǎ un lucru care spune totul despre modul în care sunt încropite astfel de șușanele (iartǎ-mi calificativul, poate prea aspru dar altǎ vorbǎ mai potrivitǎ n-am  gǎsit!), în care invitaţi de marcǎ precum au fost și cei de acum, sînt puși în situaţia absolut jenantǎ de a vorbi în faţa unor scaune goale sau, în cel mai fericit caz - așa cum s-a întîmplat acum - în prezenţa unor liceeni aduși cu japca, sǎracii de ei și puși sǎ asculte niște oameni despre care nu cǎ nu prea știau cine sînt și cu ce se ocupǎ, ci habar n-aveau cǎ existǎ pe pǎmînt!

Bref, am tipǎrit rîndurile trimise de tine (în patru exemplare!) cu gîndul sǎ le înmînez invitaţilor și amfitrionului întîlnirii, directorul bibliotecii Iorga și dupǎ aceea sǎ le citesc în faţa asistenţei. Dar vǎzînd ce atmosferǎ de oha este în salǎ, mi-am dat seama cǎ gestul meu ar fi avut același efect cu acela al unei frecţii la un picior de lemn și, prinzînd un moment în care Florin Iaru a ieșit din salǎ, m-am dus dupǎ el și i-am înmînat scrisorica ta, schimbînd și cîteva cuvinte cu el. Dupǎ care am plecat. Așadar, te rog sǎ nu fii mîhnit din pricina faptului cǎ nu ţi-am îndeplinit rugǎmintea, întrebǎndu-mǎ, aidoma lui Cassius: cui bono? Sper ca Florin sǎ fi citit rîndurile tale și sǎ fi tras, la rîndul lui, concluziile firești.

Sînt perfect de acord cu ceea ce-mi scrii și-ţi împǎrtǎșesc mîhnirea. Din pǎcate, alǎturi de tine, mai sînt și alţi scriitori ploieșteni la fel de valoroși (Florin Toma și Lucian Vasilescu sînt doar doi dintre cei care-mi vin acum în minte) care nu intrǎ în colimatorul acestor mamuţi nǎpîrliţi și sastisiţi de prea îndelunga ședere în jilţurile lor directoriale, pe care tu îi numești prea blînd, „activiști culturali”. Dar, io cred cǎ nu mor caii cînd vor câinii și ǎștilalţi, parafrazînd vorba lui Nichita Stǎnescu, vor rǎmâne activiști toatǎ viaţa iar noi scriitori toatǎ moartea…

 Cu aceeași nesmintitǎ iubire, al tǎu, dintotdeauna,

Bogdan 

28, joi, februarie, 2013

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/category/cultura/texte-cu-elice/ și în ediţia tipǎritǎ, an VIII, nr.388, 8-14 martie 2013, p. 23)

(text