„Ei bine, Ion își
trage originea dintrʼo scenă pe care am văzut-o acum vreo trei decenii. Era o
zi de început de primăvară. Pământul jilav, lipicios. Eșisem cu o pușcă la
porumbei sălbatici. Hoinărind pe coastele dimprejurul satului, am zărit un țăran,
îmbrăcat în straie de sărbătoare. El nu mă vedea... Deodată s-a plecat și a
sărutat pământul. Lʼa sărutat ca pe o ibovnică...Scena mʼa uimit și mi sʼa
întipărit în minte, dar fără vreun scop deosebit, ci numai ca o simplă
observație.Nici măcar nʼam fost curios pentru ce a sărutat omul glia. Mʼa
observat pe urmă și el, căci, prefăcându-se că e grăbit, a luat-o repede spre
sat. Cu toate că nu-i văzusem fața și deci nu-l recunoscusem, aș fi putut afla
cine a fost și ce l-a îndemnat să facă acest gest atât de neobișnuit. Dar,
repet, mʼa interesat numai ca bizarerie, ca o ciudățenie țărănească.
Scena aceasta s-a petrecut pe hotarul satului Prislop, de lângă
Năsăud, unde stăteau părinții mei de vreo zece ani și unde tatăl meu era
învățător.”
Liviu Rebreanu
„Mărurisiri” (1932)
(în vol. „Amalgam”, 1943)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu