Istorioara noastră spune că, într-o zi, cînd își purta
pașii prin parcul în care își făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întîlnit o
fetiță care plîngea. Își pierduse păpușa și era dezolată. El s-a oferit să o
ajute să o găsească, așa că și-au dat întîlnire a doua zi, în același loc.
Pentru că nu au găsit-o, el a conceput o scrisorică, pe care i-a citit-o fetiței,
a doua zi, cînd s-au reîntîlnit: „Te rog, nu plînge după mine, am plecat într-o
excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”
Acesta a fost începutul unui lung șir de scrisori, care a urmat. De fiecare
dată, cînd cei doi se întîlneau, Kafka îi citea fetiței minunatele aventuri închipuite prin care trecea mult iubita ei păpușă. Fetița era fascinată și aproape
consolată.
La ultima lor întîlnire, el i-a dăruit fetiței o păpușă. Care nu semăna, nici
pe departe, cu fosta păpușă a fetiței. Scrisoarea cu care a venit însoțită
spunea: „Călătoriile mele m-au schimbat.”
Mulți ani mai tîrziu, fetița, devenită o femeie în toată firea, a găsit în
această păpușă un bilețel, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde pînă
la urmă. Dar, în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă...” N.B. Cineva m-a întrebat dacă întîmplarea este reală... Este cît se poate de reală, ca și personajele ei, de altfel, care au existat aevea, ea desfășurîndu-se în Berlinul anilor 1920. Fetița se numea Ingrid... Întîmplarea este relatată cu lux de amănunte în memoriile lui Max Brod (prietenul lui Kafka, pe care el îl rugase ca, după moartea sa, să-i distrugă toate manuscrisele și grație căruia opera lui a fost salvată și publicată) precum și în paginile memorialistice ale Dorei Dyamant, iubita lui Kafka. Din păcate majoritatea scrisorelelor „păpușii” fetiței s-au pierdut, păstrîndu-se doar cîteva... Întîmplarea a fost, ulterior, repovestită copiilor, într-un minunat volum („Franz, Dora, la petite fille et sa poupée”, 2016) de Didier Lévy (ilustrat de Tiziana Romanin).
Satul de demult este un film documentar, un elogiu conceput să conserve
ceea ce a mai rămas din viaţa satului de odinioară şi să repovestească tainele
vieţii de altădată. De ce îşi împleteau fetele cununi în zilele de Sînziene? Ce
înseamnă „ropotinul ţestelor”? Cît de complicat este un război de ţesut?...
Documentarul oferă o privire de ansamblu asupra Muzeului „Astra” din Dumbrava
Sibiului, care reproduce satul tradiţional și care se numără, pe drept cuvînt,
printre cele mai frumoase și mai valoroase muzee în aer liber din Europa.
Cu o istorie de peste un secol şi cu un
patrimoniu copleşitor prin bogăţie şi diversitate, care cuprinde miracole ale
lumii preindustriale (are o colecţie de mori unică în lume), muzeul propune
oaspeţilor săi o călătorie inegalabilă în lumea satului tradiţional. Mai mult
decît prezenţa fizică a caselor, a bisericilor, a troiţelor şi a feluritelor
instalaţii, muzeul aduce, într-un decor de poveste, viaţa satului de altădată.
La tîrgurile şi festivalurile de peste an, oameni ai satului vin din toată
ţara. Trăiesc, la fel ca noi, în secolul al XXI-lea, dar poartă cu ei obiceiuri
de demult, cînd omul era mai aproape de pămînt şi, deopotrivă, de cer. Muzeul
din Dumbrava Sibiului este mult prea vast pentru a fi povestit în cîteva cuvinte. Însă o părticică
din sufletul lui poate fi cuprinsă într-un film ca acesta, care se doreşte a fi o
invitaţie pentru cei care şi-au deschis inima – sau o vor deschide, de acum
înainte – spre a-l cunoaşte.
Regizat de Dumitru Budrală, filmul documentar Satul de demult a fost desemnat
câștigătorul Marelui Premiu al celei de-a doua ediții a Festivalului
Internațional de Film Etnografic (FIFE) din 2014.
1. Shine On You Crazy Diamond (9:40) 2. Money (5:02) 3. Us & Them (6:13) 4. Hey You (4:27) 5. Another Brick In The Wall (6:51) 6. Wish You Were Here (4:23) 7. Time (5:51) 8. The Great Gig In The Sky (voce – Lisa Cash) (4:12) 9. In The Flesh (4:07)
Compoziții:
Roger Waters (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 9), David Gilmour (1, 6, 7), Richard Wright (1, 3, 7) & Nick Mason (7, 8)
Înregistrat și mixat la Pilot Studios, München, Germania, mai-iulie 1994
„Nu mi-o amintesc pe Madi1.
Aşa cum nu-mi aduc aminte de Nino2
sau de Traian3. Cu ei, cu
aceşti oameni nu pot fi în nişte raporturi memoriale sau memorialistice de
amintire-reamintire, deoarece re-amintirea presupune uitarea (sau este, de
fapt, presupusă de ea: se află, împreună, în cîrdăşie). Nu pot să mi-o
re-amintesc pe Madi pentru că nu am uitat-o.”
Bogdan Ghiu
(Ascultați-o pe Madi, atelierliternet.ro)
1.Mariana Marin (10 II 1956 –31 III 2003), poetă
aparținînd, ca și ceilalți doi, cu „arme și bagaje”, Generației ʼ80 (cum este numită în istoria literaturii române) sau, cu alte cuvinte, optzeciștii, așa cum, îndeobște, au rămas ei în memoria afectivă a celor care i-au cunoscut și iubit.
„M-a
întrebat cineva ce este viața. I-am spus că m-am întîlnit, odată, pe Calea
Victoriei cu ea. Nu mai țin minte ce-am discutat...”
*
„A fost întrebat un țăran, în închisoare: ce înțelegi din tot ce spune Petre
Țuțea? Zice: nu înțeleg nimic, dar e o grozăvie!”
*
„Cînd va dispărea ultimul țăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun –
va dispărea și ultimul om din specia om. Și atunci or să apară maimuțe cu
haine.”
*
„Țăranul este omul absolut.”
*
„I-am spus eu părintelui Stăniloaie, că nu mă consider un Socrate. «Dar cum vă
socotiți?» «Popă, zic » «Și unde aveți parohia?» «N-am parohie, dar spovedesc
pe unde pot.»
*
„Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod
eroic, nu diplomatic. Prin iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că
suferinţa rămîne, totuşi, cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”
*
„Odată, în hol la Athénée Palace, m-a arestat Securitatea pe motiv că fac
speculă. «Cu ce?» i-am întrebat. Nu mi-au răspuns. Și atunci mi-am adus aminte
de vorba unui prieten de la Cluj: «Cu idei, frate, cu idei!»
*
„Omul – javra asta bipedă, pe care eu îl consider «animal prost», homo stultus
– atunci cînd se screme să facă singur ordine, adică cînd practică umanismul,
îl înlocuiește pe Dumnezeu cu el. Nicăieri Dumnezeu n-a avut de furcă cu dracul
mai mult decît în sacrul spațiu al Italiei. Acolo, adică, unde s-a născut
umanismul în Renaștere.”
*
„Eu, cultural, sînt un european, dar fundamentul spiritual e de țăran din
Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de rîs. Și
toți din generația mea au simțit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să
mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era că să nu mai fac pe
românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte. Eu nu știu dacă vom fi apreciați
pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ,
ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru
un ideal în mod fizic.”
*
„M-a întrebat un anchetator: «De ce ai vorbit împotriva noastră, domʼle?» «
N-am vorbit, domʼle.» « Cum n-ai vorbit?» «Păi împotriva voastră vorbește tot
poporul român. Ce să mai adaug eu?» Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică, fără
motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare că să fac recurs. La cine să
fac recurs, la Dumnezeu?”
*
„Treisprezece ani de închisoare... Aveam doar o hăinuță de pușcărias. Ne dădeau
o zeamă chioară și mămăligă friptă. M-au bătut... M-au arestat acasă. Nici nu
țin minte anul... Cînd m-au anchetat, am leșinat din bătaie. Iacătă că n-am
murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele
Mari și pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sînt aici. De multe ori îmi doream
să mor. Am avut mereu lașitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive
religioase... Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că
nu pot să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut
asemenea monstruozități.”
*
„M-a întrebat cineva odată: «Mă Petrică, tu cînd te așezi la masă de scris cum
scrii?» «Sînt emoționat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de
demonul originalității. Urmăresc să nu fiu original și să fiu cuviincios.»
«Ești inspirat?» «Nu, nu stă niciodată un zeu în colțul camerei mele cînd scriu
eu. Sînt foarte neliniștit. Eu, care sînt creștin... Am două neliniști; să nu
se afle în expunerea mea nici o inadvertență terminologică și nici o
impietate.»”
Petre Țuțea
***
„Un colos
intelectual într-un suflet de copil. Un enciclopedist care nu a reuşit să scrie
mai nimic. Un filozof care şi-a rotunjit concepţia în focul temniţelor. A
vorbit toată viaţa strălucitor, conştient că se dăruie. Adesea îşi citea prin
reviste ideile expuse şi era mulţumit, căci nu pe el, ci credinţa lui voia să o
răspândească.
Întîlnind la Jilava mai toate vîrfurile culturale şi politice româneşti, ca M.
Manoilescu, Bejan, Bentoiu, Istrate Micescu, Petre Pandrea, Ţuţea s-a impus
între ei cu autoritate necontestată. Dacă s-ar putea reproduce discuţiile
dintre zidurile Jilavei, ar rezulta o nemaipomenită şi ascuţită întîlnire de
opinii.
Gîndirea sa era profund creştină. Formulările lui erau savante. Şi totuşi în
intimitate era simplu, cald sufleteşte şi blînd ca un copil. El nu făcea simplă
teorie filozofică, ci îmbrăţişa toată viaţa într-o viziune optimistă şi
maiestuoasă.
A suferit cu demnitate ani mulţi de temniţă, apoi a trăit ca un fel de nimeni,
al nimănui, un nimic. Nu numai neamul românesc, ci toată lumea a pierdut în el
un mare gînditor.
Trăiască Petre Ţuţea!” Ioan Ianolide („Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”, Editura Bonifaciu,
București, 2012, pp. 307-308)
*
„O namilă de om, cu verb potopitor de gigant. Nu exagerez. Cei care l-au
ascultat 3, 4, 5 ore vorbind încontinuu de toate cele, fără să dea voie altuia
să strecoare vreun cuvînt, vor recunoaște că n-am exagerat cu nimic în
caracterizarea de mai sus. Petre Țuțea era un geniu verbal, singular în
generația lui, care n-a dus lipsă de vorbitori străluciți. El și-a revărsat cu
generozitate geniul, fără nici un gînd de răsplată materială. Nu numai prin
saloane cu doamne admirative – care îl priveau cu ochi holbați ca la o minune –
, dar și prin reuniuni de cărturari unși cu toate alifiile, și pe care îi
uluia. Mircea Eliade – alt potop –, încercînd o întrecere cu Țuțea, s-a dat
bătut într-o seară la taifas într-o casă de pe strada Cîmpineanu. Eliade – după
ce l-a ascultat cîteva ore în șir pe conu Petrache, divagînd cu caracteristica
lui impetuozitate și cu verva lui îndrăcită despre probleme de metafizică,
despre poezie și teatru, despre politică și cîte altele – a spus că ar fi
onorat să-i fie secretar. Poate și în glumă, dar și în serios.”
Arșavir Acterian
(„Portrete și trei amintiri de pușcăriaș”, ediția a II-a, Editura „Ararat”,
București, 2004, pp. 148-150)
*
Andrei Pleșu și Constantin Noica
„(...) Constantin Noica mi-a povestit că în închisoare, la un interogatoriu
care se prelungise peste măsură, anchetatorul a sfârşit prin a proclama răstit,
cu titlu de avertisment: «Ascultă, eu l-am anchetat şi pe Ţuţea!». Era pentru
el o dovadă de extremă competenţă, o încununare profesională de tipul
doctoratului, o probă supremă. Călăul se legitima prin anvergura victimei. În
anii care au urmat, anvergura victimei a continuat să stimuleze vigilenţa
călăului. Petre Ţuţea continua să fie supravegheat, anchetat şi percheziţionat
periodic, deşi recuperase statutul de „om liber”. Ce putea să-l facă atât de
periculos? Cum reuşea bătrânul acesta să neliniştească în asemenea măsură
structurile – atât de stabile totuşi – ale puterii? Se temeau de inteligenţa
lui? De umorul lui? De popularitatea lui? Probabil. Dar trebuie să mai fi fost
ceva. Cu un instinct care nu le lipsea, anchetatorii simţeau că Petre Ţuţea
este duşmanul absolut, duşmanul în ipostază chintesenţială: el întruchipa
într-un dozaj unic credinţa în Dumnezeu, firescul ideilor, hazul enorm al
formulării, pe scurt, tot ce era mai greu de clintit din sufletul naţional. De
o parte, Puterea, nelegitimă, schimonosită şi schimonositoare, de cealaltă, un
gentilom valah, un Chesterton câmpulungean, un ţăran imperial, fără frică şi
fără fineţuri psihanalitice.
Nu se poate spune că Petre Ţuţea a dus cu Puterea un război din care a ieşit
învingător. Căci el a început prin a fi învingător şi a dus războiul cu graţia
suverană a celui ce nu poate pierde. Cum să piardă o victimă pe care călăul
însuşi o admiră?
Andrei Pleșu
(„Față către față. Întâlniri și portrete”, Editura Humanitas, București, 2011,
pp. 33-37)
„Înainte de a-mi
judeca viaţa, înainte de a vorbi despre mine, încalţă-te cu pantofii mei şi
parcurge drumurile pe care le-am parcurs. Trăieşte-mi durerile, îndoielile,
bucuriile. Trăieşte-mi anii pe care i-am trăit. Şi cazi acolo unde am căzut şi
ridică-te aşa cum m-am ridicat.”
Într-o sală de judecată. Judecătorul: – Inculpat, ești acuzat că ai jefuit o bancă! – Este adevărat, onorată instanță, dar să știți
că ea a început!!! p.s. Dă-i unui om o armă și acesta va putea jefui o bancă. Dă-i unui om o bancă și el va putea jefui o lume întreagă!
