Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (IX)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking news (2)

Așadar, timp de 70 de zile – cît timp a stat în greva foamei – Cristiana Anghel a constituit subiectul de top a mai toatǎ mass-media româneascǎ şi nu numai! Cu foarte rare excepţii, n-a existat zi lǎsatǎ de Dumnezeu fǎrǎ sǎ se scrie/vorbeascǎ despre ea. Cazul a fost întors pe toarte feţele într-un mod fǎrǎ precedent, absolut tot ceea ce ţinea de persoana augustei învǎţǎtoare și care ar fi interesat pe mǎria-sa poporul, fiind puricat la milimetru pǎtrat. Evident cǎ n-au lipsit, pour la bonne bouche, nici declaraţiile uşor hilare (de genul: „Acum chiar credeţi că o să mă apuc să plîng la televizor? E clar că nu mă simt bine. E clar că am probleme dar nu într-atît de rău încât să nu pot să vorbesc şi să nu pot să duc protestul mai departe. Cele mai grele zile au fost ziua a noua şi 20. În ziua a noua am deschis frigiderul de 30 de ori şi am zis: renunţ la protest, mănînc. Şi apoi m-am gândit că nu are sens, că pot să mănânc după aceea cît vreau. ”) date direct de pe patul de grevǎ din spital şi preluate de toate televiziunile şi agenţiile de ştiri (inclusiv de cele străine, CNN fiind, via Antena 3, în pole position), care au făcut ca impactul emoţional (mai ales la cei mai slabi de înger) sǎ fie devastator.

Foto: adevarulcaracalean.ro

Mii de cadre didactice (și nu numai!) din mai toate colţurile ţǎrii şi-au exprimat totala adeziune pentru cauza colegei lor, organizînd tot felul de manifestaţii în sprijinul acesteia, numele ei fiind scandat de profesori în timpul protestelor din faţa Ministerului Educaţiei. Deși trecuserǎ douǎ luni de cînd începuse toată această halima, preşedintele ţării fornăia pe nas în favor de lume că habar n-are despre „cazul învăţătoarei” (ei, aş, s-o spună el lu’ mutu!), primul ministru îi tot dădea din puţinii săi neuroni valizi cu Doamne ajută, adresîndu-i exhortaţii mobilizatoare iar ministrul Educaţiei o vizita la spital, încercînd (fără succes) s-o determine să renunţe la protest. Turbulenţa atinsese apogeul, partea corului jurnaliştilor fidelă opoziţiei se dădea de ceasul morţii şi, prin toate gurile de foc ale întregului arsenal din dotare, vitupera vizavi de totala lipsă de reacţie a guvernanţilor faţă de această „gravă” situaţie, în timp ce partea cealaltă, a celor aflaţi în barca puterii, declanşase deja mitingul aviatic al lansării de scenarii, care de care mai fanteziste, vizavi de implicarea „politicului” în toată această tevatură.  

Bref, după 70 de zile în care doar perfuziile au ţinut-o în viaţă, învăţătoarea Cristiana Anghel a renunţat la greva foamei (slăbise 14 kilograme), fiind convinsă de o înaltă faţă bisericească să reînceapă să mănînce. Soclul statuii acestei Jeanne d’Arc autohtone fusese făcut. Mai trebuia găsit locul amplasării lui. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Text publicat şi la adresa  http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-ix/, 

precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 395, an VIII, 26 aprilie – 9 mai 2013, p. 8

Am lăsat un fluture să-mi intre pe fereastră... (I)

Cu ceva timp în urmă, prietenul Mihai Vasile mi-a dǎruit cu generozitate cîteva volume apărute recent la editura pe care de ani buni o păstoreşte. Printre acestea şi unul care dintru început mi-a suscitat interesul. Pe de o parte din pricina formatului sǎu ușor atipic (16 cm pe înǎlţime cu 14,5 cm pe lǎţime) - amintindu-mi de cel al binecunoscutei colecţii „Poesis” a editurii „Univers” din anii ’70 – ’80 dar mai cu seamǎ de acela a douǎ cǎrţi tare dragi inimii mele: „Mic tratat de înţelepciune și virtute”* al filozofului Ernest Bernea şi îndeosebi „Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado”** (însoţit acesta de splendidele ilustraţii ale Ligiei Macovei) – iar pe de alta a metaforei-titlu („Noptiera cu fluturi”***) şi a extrem de rafinatei grafici a coperţilor, aparţinînd prietenului meu. Însǎ ceea ce cu adevărat m-a surprins a fost însuşi numele tinerei autoare – Mihaela Gaftoi – pe care o cunoşteam îndeobște ca pe o foarte talentată actriţǎ a Teatrului „Equinox” din Ploieşti și pe care, în decursul ultimilor şapte ani de cînd debutase pe scena acestei prestigioase instituţii (în toamna anului 2005), o urmărisem şi-i remarcasem prestaţiile în spectacolele în care evoluase: „Via Lucis” şi „Torna umbra” (din cadrul proiectului „Teatrul mitologiei româneşti”), „Raiul viran” de Lelia Munteanu, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale, „Muzeul întîmplărilor de ceară” de Lucian Vasilescu, „Măreţia frigului” şi „Antrenorul de îngeri” de Nichita Stǎnescu. Aşadar, de ce am fost surprins? Motivul este cît se poate de simplu: nu ştiam că Mihaela Gaftoi cochetează (şi) cu literatura... Spun asta pentru că în ultimii ani am urmărit cu destulă atenţie creaţiile tinerilor care au gravitat în spaţiul cultural al Teatrului „Equinox”, pe mulţi dintre ei publicîndu-i şi promovîndu-i în periodicele editate de instituţie („Orpheus”, „Atelier 21” sau „Nod 11” ). Însă Mihaela Gaftoi nu s-a numǎrat niciodată printre ei...

Fotografie de Mihai Vasile

Aminteam într-un articol mai vechi despre faptul (îngrijorǎtor) că în ziua de azi se scrie mult mai mult decît se citeşte, abordîndu-se cu o frenezie şi o febrilitate abnorme, orice gen literar. Că toată lumea s-a apucat cu rîvnă de scris: agricultorii, pompierii, poliţiştii, smeritele feţe bisericeşti dedate la cele lumeşti, politicienii şi mai cu seamǎ pensionarii, care au atît de mult timp la dispoziţie! Că peste edituri de toată mîna s-a năpustit o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte aberaţiile, nădăjduind că, graţie elucubraţiilor slobozite din anemicii neuroni din dotare, va pătrunde direct în istoria literaturii române, dacă nu pe intrarea principalǎ, mǎcar prin dos, pe scara de incendiu. Acestor gloate compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii cu har care, spre norocul nostru, încă mai există însă numărul lor este într-o continuă şi constantă scădere...

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă. Harul şi Cuvîntul sînt de la Dumnezeu… Din păcate, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că Bunul Dumnezeu împarte cu mare parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe… Spunea cîndva Borges: „Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Înarmat cu aceste gînduri am purces la lecturarea micului volum de 80 de pagini al Mihaelei Gaftoi, cuprinzînd poeme şi proze, acompaniate discret de mai multe dese(m)ne aparţinînd lui Mihai Vasile, extrem de sugestive şi în perfectǎ congruenţǎ cu trupul textelor, potenţîndu-se reciproc.

Încet-încet, m-am cufundat în universul plăsmuit din amintiri şi întîmplări, populat fie cu personaje himerice, precum Eva din eterica povestire „Eva şi încă ceva...” sau Daria din textul omonim, fie cu unele reale mustind de viaţǎ precum „Nea Gavrilă de la parter” care „meştereşte la Dacia lui, din cînd în cînd ştergîndu-şi sudoarea ce i se prelinge pe ceafă cu o batistă murdară de vaselină” („Vara din hîrtie”). (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Editura „Dacia”, Cluj, 2001

** Editura Pentru Literaturǎ Universală, București, 1967

***Ed. Libertas, Ploieşti, 2012

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/am-lasat-un-fluture-sa-mi-intre-pe-fereastra-i/ precum și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 19 – 25 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VIII)

„Cercetat imediat cazul

şi cu respect raportez urgent.”

(I.L. Caragiale, Telegrame)

Breaking News (1).

În finalul primului episod al serialului meu spuneam că în cuprinsul lui voi vorbi despre mahalaua de altădată și mai ales despre cea de azi. Iată că a sosit momentul să întrerup – forţat de împrejurări, e adevărat – epica relatării mele despre mahalalele de altădată (nu fără oarece regret) spre a zăbovi preţ de unul-două, maximum trei episoade la mahalaua noastră naţională cea de toate zilele şi, nu de puţine ori, nopţile. 

Bref, zilele trecute, în timpul documentării mele televizive zilnice, baleind dară aşa-zisele noastre canale de ştiri întru căutarea ultimelor cestiuni mahalagistice ale momentului, absolut trebuincioase pen’ articolele ce le comit şi la gazeta* asta care cu onor mă publică, atenţia mi-a fost atrasă de noul „scandal” pus pe tapet de mai toată suflarea jurnalistică băştinaşă, în centrul căruia se afla, nimeni alta decît binecunoscuta doamnă învăţătoare-senator ot Partidul Conservator, Cristiana Irina Anghel. 

Cristiana Anghel

(sursa foto: enational.ro)

Pentru aceia care au uitat sau chiar nu ştiu cine este distinsa doamnă, pot spune că dumneai este cea care, în urmă cu aproape trei ani (pe 26 august 2010) a intrat în greva foamei, protestînd în acest mod simplu dar extrem de la îndemînă şi cu efect imediat, timp de 70 de zile, pe de o parte, faţă de amputările salariale din sistemul bugetar şi pe de alta, faţă de neaplicarea legii (aprobată de Parlament şi promulgată de Preşedinte), care stipula majorarea cu 50% a salariilor cadrelor didactice. Doamna mai solicita, în acelaşi context, guvernanţilor din acea vreme (ca şi acelora de acum, colegi de USL cu dumneaei, de altfel), alocarea a şase procente din produsul intern brut pentru Educaţie. După o lună, starea sănătăţii înrăutăţindu-i-se, ea a fost transferată de la „Spitalul Municipal” din Caracal (oraşul său de baştină) la „Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice  ‘Prof. dr. N. Paulescu’ ” din Capitală. Nu mai trebuie să amintesc ce impact mediatic a avut acest eveniment, ce dimensiuni urieşeşti a căpătat el prin tot tam-tam-ul aferent, în scurt timp doamna cu pricina devenid o prezenţă obişnuită pe mai toate televiziunile de ştiri şi în publicaţiile (mai de calitate sau mai de scandal), trusturile de presă (mai ales cele aflate pe atunci în „opoziţie”) bătîndu-se să smulgă măcar un cuvinţel mult stimatei învăţătoare aflată pe patul de grevă însă devenită brusc o celebră vedetă-martir cu „acte” în regulă, eclipsînd-o total pe cealaltă personalitate de vază a oraşului natal, domnu’ Dan (Diaconescu OTV, evident, cine altul?). Astfel, într-un timp record, numele învăţătoarei din Caracal a ajuns, precum un ruj carmin, pe buzele a milioane de români de ambe sexe. Şi, pînă la un punct, toate au fost bune şi frumoase. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Aflată la adresa http://www.altphel.ro și în ediţia tipǎritǎ, nr. 394, an VIII, 19-25 aprilie 2013, p. 8

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VII)

„Cine la amor nu crede,

N-ar mai călca iarbă verde.”

(vechi cîntic lăutăresc)

Bea, bea, nu te lăsa…

Aşa cum aminteam, printre cele 54 de meserii practicate de „capii de familie” din mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi” identificate la recensămîntul din 1838 şi la ulterioarele, la loc de cinste se aflau şi acelea de podgoreni (proprietari şi cultivatori de vii, aşadar producători şi, în majoritatea cazurilor, vînzători de vin) şi rachieri (comersanţi de  tescovină, secărică, basamac, anghelică, izmă şi alte spirtoase). Cu toate că numărul lor era mult mai mic faţă de al celorlalţi meseriaşi (muncitorii, agricultorii şi negustorii deţinînd supremaţia) ei îşi făceau simţită binişor prezenţa în mai toate mahalalele oraşului, pe de o parte, prin activitatea susţinută a depozitelor prin care-şi desfăceau marfa, de regulă cu toptanul (angro cum se spune azi), însă îndeosebi cu ocazia unor mari sărbători mirene (dar şi religioase), la care participa, cu căţel şi purcel, mai toată suflarea urbei. 

Halele Centrale în construcţie (1930-1935)
locul unde mai tîrziu aveau să se deschidă şi prăvăliile podgorenilor şi rachierlor   

Cum bunăoară se întîmpla anual, la fiecare 29 iunie, cînd se organiza „Bîlciul cel Mare” (un tirg, altfel spus), undeva în geana crîngului Dîmbu (pe moşia Moruzoaiei), prilejuit de pomenirea „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel” (patronii spirituali ai oraşului), cînd negustorii (localnici sau veniţi din cele patru zări) desfăceau marfă berechet şi felurită (chiar şi din import, cum ar fi măsline, curmale, smochine, roşcove, citrice greceşti, apoi halva, sarailii şi baclavale, halviţe, sugiuc şi rahat, aduse cu grijă mare tocmai de la Stambul ori tot felul de coloniale, adică delicatese precum cacao şi cafea, frunze de dafin, cuişoare, scorţişoară, ceaiuri, piper şi cîte şi mai cîte). 

Str. Mihail Kogălniceanu din centrul oraşului, 

o altă arteră comercială importantă a Ploieştiului

Se încingea zaiafet mare, mai cu seamă că mahalagiilor li se aşterneau mese pline cu mîncăruri, băuturi şi dulciuri din cele mai alese, încheiate cu dulceţuri şi şerbeturi, cahvele şi ciubucuri, ei fiind poftiţi să benchetuiască pe veresie, cheltuielile fiind suportate de boierii ăi mari sau de inşi cu dare de mînă, care-şi făceau astfel şi pomană cu calicii, sperînd într-o iluzorie mîntuire în viaţa de apoi. Sigur că lăutarii (îndeobşte ţigani din familii cu tradiţie în branşă, proveniţi, de regulă, din mahalaua „Sf. Pantelimon”, recte cartierul „Muzicanţi” de pîn’ mai azi) erau nelipsiţi, renumite tarafuri precum cel al lui Dima din mahalaua „Sf. Voievozi”, rupînd - cu sîrbele şi horele lor îndrăcite – pingelele botinelor dănţuitorilor ori făcîndu-i, pe cei cu naturelu’ mai simţitoriu, să verse lacrimi grele lîngă stacanele pline cu vinaţuri dintre cele mai bune, cu cîntice de of, dor şi iremă albastră, gîngurite la ureche de focoasa dizeuză Pitulicea: „Foaie verde sălcioară,/ La Ploeşti pe-o mărgioară,/ La casa cu trestioară,/ Zace-un voinicel de boală,/ Mi-l păzeşte-o fată mare/ Cu trei lumînări de ceară,/ Cu cioburi de tămîioară,/ Mi-l păzeşte să nu moară…”. Şlagăr pe care, între războaie, bunicul povestea că-l asculta frecvent la binecunoscuta cîrciumă de lux „Mon Jardin” din capitală, interpretat de maestrul Gică Petrescu iar la Ploesci, la nu mai puţin celebrul „Berbec”, în nemuritoarea zicere a Miei Braia în tandem cu sora sa, Ioana Radu, acompaniate la „orgă de piept” (acordeon, adică) de un alt maestru, Fărîmiţă Lambru. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vii/vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12-18 aprilie 2013, p. 13)

Ave Cezar, muritorii te-au ales!

(epilog)

Aşadar, spuneam că în urma televotului, pe primele trei locuri s-au clasat: Cezar (12 puncte), Robert Turcescu & Casa Presei (10 puncte) şi Luminiţa Anghel (8 puncte). După acordarea notelor de către membrii juriului, primele trei locuri au fost ocupate de grupul „Electric Fence”(12 puncte), Luminiţa Anghel (10 puncte) şi Cezar (8 puncte). Astfel, în urma adunării celor două punctaje, podiumul a fost ocupat, în ordine, de Cezar (20 de puncte), Electric Fence (19 puncte) şi Luminiţa Anghel (18 puncte).

Mai spuneam că în urma gestului descalificant al juratului Ştefan Naftanailă - care i-a acordat 0 (zero) puncte ! -, Luminiţa Anghel a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele, compozitorul George Natsis) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului), pe care le-ar fi meritat cu prisosinţă. 

Foto: realitatea.net

Reacţiile, în mod absolut firesc, au apărut chiar din seara finalei. „Este inadmisibil ca un om de radio care a fost la aproape toate concursurile Eurovision internaţionale, împreună cu echipa României, să considere că nu merit nici măcar un punct. Este un şoc pentru mine şi pentru toată echipa mea că acest domn a ales să nu-mi acorde nici măcar un punct şi mi-a dat nota 0", a spus Luminiţa Anghel. „Când am văzut că Luminiţa Anghel a luat zero puncte, pentru mine a fost chiar şocant. Nu m-am aşteptat la aşa ceva (…). A fost o surpriză pentru mine votul lui Ştefan Naftanailă, care este un profesionist al radioului public dar criteriile după care a votat îi aparţin în totalitate.” a mărturisitt regizorul şi organizatorul principal (din partea TVR) al finalei, Dan Manoliu. Pînă şi cîştigătorului, Cezar, piesa „Unique“ a Luminiţei i-a spus cîte ceva („Din punct de vedere muzical, este o piesă bună, dar prea elevată, complicată pentru publicul larg. Cu tot respectul pentru celelalte, este singura piesă care mi-a transmis ceva.”), numai pe dl Naftanailă – atins de-o cecitate şi o hipoacuzie patologice – l-a lăsat rece.

În replică, „profesionistul” Ştefan Naftanailă a slobozit, spre stupefacţia multora, o inepţie impardonabilă pentru un „specialist” recunoscut în branşă, despre prestaţia Luminiţei: „Am votat ţinând cont de calitatea piesei, a interpretării şi de capacitatea interpretului de a face faţă acestui concurs”, conchizînd sec: „M-am gândit bine la gestul meu. Nu doresc deocamdată să întreţin un conflict care să-mi strice şi mai mult imaginea de om de radio”. Păi nu prea ştiu cît de mult v-aţi gîndit la gestul ‘mneavoastră, stimate domn, dar io, unul, bag samă că v-aţi cam dat cu firma-n cap, atîta vreme cît caracteristicile prestaţiei solistei sînt exact cele înşiruite de dvs! Iar cît despre imaginea dvs de „om de radio”, vă asigur cu mîna pe inimă că e boţită rău de tot! Cu alte cuvinte, faptul că Luminiţa a cîntat foarte bine, că a mai evoluat în finala „Eurovision” în anul 2005 la Kiev (cînd alături de trupa „Sistem” a obţinut un onorant loc 3 cu piesa „Let Me Try”, performanţă egalată doar de Paula Seling & Ovi la Oslo, în 2010 cu piesa „Playing with fire”.) iar capacitatea ei de a face faţă unei asemenea competiţii este demult şî definitiv verificată.

Şi, atunci, ce să mai înţeleg din explicaţiile aiuristice ale lui musiu Ş.N.? De altfel, mulţi au fost sideraţi la aflarea notelor sale (inclusiv o parte dintre colegii din juriu), exprimîndu-şi serioase reserve faţă de onestitatea sa, întrebîndu-se dacă omul mai are vreun vizavi cu muzica în general şi dacă nu cumva discernămîntul său este greu pus la încercare întru aprecierea (obiectivă) valorii unei creaţii. Asta ca să nu spun că la mijloc ar fi fost şmenuri de o cu totul altă natură însă atît de obişnuite prin ograda noastră.

Mă apropii de finalul serialului meu cu un gust amar. Sincer, m-aş fi bucurat ca după devoalarea cacealmalei ăsteia, Cezar să facă un gest sublim şi să renunţe la locul întîi (ar fi fost marea bombă a competiţiei). Astfel ar fi tras şi un semnal de alarmă şi cred că ar fi căpătat, instantaneu şi fără efort, o simpatie şi popularitate – după care nu prea ştiu de ce aleargă aşa cu foc – uriaşe, care l-ar fi plasat definitiv în conştiinţa opiniei publice româneşti şi nu numai iar numărul fanilor săi ar fi crescut exponenţial.  

Sînt convins că la Malmö, aşa cum el însuşi a mărturisit revistei „TVMania”* („Mă gîndesc să aduc României un aport muzical de calitate”; frumos gînd însă mare atenţie la neglijenţele de limbaj – „aduc …un aport” – care nu fac bine deloc imaginii sale) Cezar va avea o evoluţie pe măsura talentului său, care să-i asigure dacă nu primul loc, măcar unul meritoriu. Bref, în aşteptarea marii performanţe a lui Cezar Ouatu (fără „The Voice”), îi doresc mult succes în continuare şi sper cǎ, indiferent de ce loc va ocupa,  faptul în sine să nu reprezinte nici pe departe cea mai mare ispravǎ a carierei sale muzicale!

 © Bogdan-Lucian Stoicescu

* nr. 754, 18 martie 2013, p. 7

(Text publicat şi la adresa http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-epilog/

și în ediţia tipǎritǎ, nr. 393, an VIII, 12 – 18 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (VI)

Meserie te halesc.

Așa cum aminteam mai devreme, catagrafia (recensǎmîntul) de la 1838 înregistrase în Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechi”, într-un nomenclator sui-generis însǎ cît de cît sistematic, nu mai puţin de 54 de meserii (!) practicate de 190 de „capi de familie” (bǎrbaţi, adicǎ) alǎturi de ucenicii, calfele și rîndașii lor, multe dintre acestea însǎ – firesc, aș spune – dispǎrînd în mod natural pe mǎsura trecerii timpului, fiind înlocuite cu altele noi odatǎ cu avîntul vieţii economice în general și îndeosebi cu acela al industriilor de tot felul, dintre care cea petrolierǎ ocupînd locul fruntaș (cǎ doar nu degeaba Ploieștiul a fost gratulat de timpuriu cu sintagma „oraș al aurului negru”). 

Strada Lipscani, una din principalele artere comerciale din Ploeștiul de odinioarǎ

Așadar, într-o ordine a importanţei și numǎrului lor erau muncitorii de tot felul, agricultorii (așa cum am mai pomenit, cele peste 200 de pogoane din proprietatea „mahalagiilor” fiind cultivate mai ales cu cereale), apoi crescǎtorii de animale (oi, capre, cai, boi, vaci, porci) și stuparii. Urma numeroasa tagmǎ a meseriașilor reprezentatǎ de croitori, cizmari, cǎldǎrari, cojocari, dulgheri, sticlari, lumînǎrari, șelari (confecționeri de șei sau alte accesorii pentru harnașamente), tǎbǎcari, boiangii (vopsitori de textile), abagii (fabricanţi și vînzǎtori de aba, ţesǎturǎ groasǎ de lînǎ din care se confecţiona haine), zugravi, bumbǎcari (lucrători care se ocupă cu prelucratul bumbacului), sculptori în lemn, tîmplari, mǎtǎsari, argintari, herari (sau covaci, cu alte cuvinte fierari), cavafi (confecţioneri de încălțăminte de calitate inferioară), calpaccii (confecţioneri de cǎciuli), dogari și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, la fel de numeroasa breaslǎ a prestatorilor de servicii și a negustorilor: bogasierii (comersanţi de articole de manufactură, în special de pînzeturi fine pentru căptușeli de haine), vînzǎtorii de brașovenii (mǎrfuri din Brașov, prǎvǎliile lor fiind înlocuite în zilele noastre de celebrele „buticuri” în care se vînd mǎrfuri de … Beijing!), spiţerii (farmaciștii), chervanagii (sau cǎruţași, proprietari de cǎruţe grele trase de minimum 4 cai cu care transportau mǎrfuri și persoane) și muscalii (birjari, vizitii sau droşcari), pescari, cherestegii, arendași, vǎcari, sureccii (negustori de vite cornute), grǎdinari, bǎrbieri, bǎcani (vînzǎtori cu amănuntul de produse alimentare), bucǎtari, bragagii, brutari, simigii (vînzǎtori de covrigi), cafegii, tutunari, ceauși și vǎtǎșei (funcţionari publici inferiori), preoţi, logofeţi dar și dorobanţi (jandarmi). Sigur cǎ nu erau singurele ocupaţiuni în urbea Ploescilor dar cam atîtea fuseserǎ identificate atunci în mahalaua mea. 

În faţa Primăriei se desfăşura „Piaţa Libertăţei”, în  plin centru al Ploieştiului, gemînd de comersanţi…

Nu întîmplǎtor am lǎsat la sfîrșit podgorenii, rachierii, cîrciumarii, dizeuzele și scripcarii, capitol la care se stǎtea excelent în zonǎ, locuitorii de atunci (ca și urmașii lor de azi) fiind mari amatori de zaiafeturi și alte derivate ale parangheliei. Dar despre toate astea, sǎptǎmîna viitoare.(va urma) 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa: http://www.altphel.ro/2013/04/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-vi/ și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (IV)

Nu numai numele de scenǎ – „Cezar The Voice” - așa cum aminteam, nu este inspirat ales, ci nici acela al piesei „It’s My Life” („E viaţa mea”), care trimite cu gîndul la cel puţin douǎ melodii omonime însǎ provenind din douǎ genuri deosebite – rock și DM (dance music) -, devenite demult șlagǎre mondiale, în interpretarea a doi artiști care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Bon Jovi și Dr. Alban.

Apoi, nu întîmplǎtor l-am amintit pe rusul Vitas (Vitalii Graciov), supranumit „The Perfect Voice”, pentru cǎ oricine va avea curioazitatea sǎ urmǎreascǎ unul din videoclipurile sau concertele sale (de altfel, artistul a evoluat în 2009 și în România) va depista cu ușurinţǎ elementele care au inspirat echipa care a pregǎtit clipul și apoi prestaţia live a lui Cezar. Începînd cu ţinuta lui de scenǎ, realizatǎ de, cine altul, designerul Cǎtǎlin Botezatu și care nu prea s-a pupat cu aceea a dansatorilor și terminînd cu scenografia lui CRBL, care mi s-a pǎrut a fi lipsitǎ complet de consonanţǎ cu cvasi-imobilismul lui Cezar. Sau, mǎ rog, viceversa.

Foto: mondonews.ro

Cu toate aceste imperfecţiuni și lecţii îngurgitate cam pe nemestecate, Cezar a trecut lejer de etapa preselecţiilor și apoi a semifinalei, ajungînd alǎturi de ceilalţi 11 concurenţi în finala „Eurovision” pentru Românik, într-un show de toatǎ jena organizat de TVR (cu siguranţǎ cǎ pe foarte mulţi bani, mai mult sau mai puţin publici), despre care am amintit mai devreme și asupra cǎruia nu voi mai insista pentru cǎ, realmente, nu meritǎ absolut deloc osteneala.

Îmi formasem deja o pǎrere despre cele 12 melodii prezentate în finalǎ și interpreţii lor, dintre care doar 6 îmi reţinuserǎ atenţia: „Seven” (Narcis Iustin Ianǎu), „It’s my Life” (Cezar Ouatu), „Spinning” (Elena Cârstea Muttart), „Unique” (Luminiţa Anghel), „Un refren” („Casa Presei”) și „Emilia” („Electric Fence”), aceasteia din urmǎ - graţie ritmurilor extrem de la modǎ ale unui îndrǎcit etno-dance cu vagi ecouri manelistice – acordîndu-i una dintre primele șanse, simţind-o cǎ se muleazǎ perfect pe gusturile îndoielnice ale fanilor eurovisioniști din Românik (de altfel nu aveam sǎ greșesc prea mult cu previziunile mele, piesa ocupînd în final locul 2). Dintre acestea aș mai fi pariat pe „Spinning” (compozţie a tandemului Cristian Faur - Elena Cârstea) însǎ prestaţia experimentatei noastre soliste (cu peste 30 de ani de carierǎ muzicalǎ în spate) nu s-a ridicat, din pǎcate, la valoarea piesei (artista pǎrînd a fi încǎ nerefǎcutǎ dupǎ serioasele probleme de sǎnǎtate avute în ultima perioadǎ) și pe „Seven” a junelui cantautor Iustin Ianǎu - o voce (de contratenor) impresionantǎ și o prezenţǎ scenicǎ extrem de plǎcutǎ vederii - despre care am certitudinea cǎ vom mai auzi.  Însǎ de departe, favorita mea a fost piesa Luminiţei Anghel („Unique”, compozitor Rafael Herrero), care mi s-a pǎrut cǎ deţine toate atuurile care sǎ-i asigure biletul de avion spre Malmö, unde pe 16 mai sǎ participe la cea de-a doua semifinalǎ „Eurovision 2013”. Însǎ cum socoteala de acasǎ nu se potrivește cu cea de la … telefon, cîntecul care avea sǎ primeascǎ cele mai multe voturi (9774) din partea telespectatorilor a fost „It's My Life” (compozitor Cristian Faur, interpret Cezar), însemnînd 12 puncte conform regulamentului, acestora adăugîndu-li-se cele 8 puncte din partea juriului „de specialitate” (compus din Ştefan Naftanailă, redactor muzical la Radio România, compozitorii Mihai Ogăşanu, Eduard Cârcotă și Andrei Tudor, fosta membrǎ a grupului vocal „Trio” și regizor muzical Alexandra Cepraga, ex-vocalista Crina Mardare, membrǎ a grupului „Stereo” din anii ’80 ai secolului trecut şi compozitorul George Natsis, preşedintele juriului). Așadar, cu un total de 20 de puncte, Cezar a cîștigat la mustaţǎ finala (graţie exclusiv voturilor telespectatorilor), devansînd cu doar un punct haioasa trupǎ „Electric Fence” și cu douǎ pe Luminiţa Anghel, marea perdantǎ și în același timp nedreptǎţitǎ (asta ca sǎ fiu blînduţ și sǎ nu spun furatǎ la drumul mare) a finalei, care în urma gestului de neînţeles și absolut descalificant al juratului Ştefan Naftanailă  - care i-a acordat, atenţie, 0 (zero) puncte ! -, a pierdut prima poziţie în clasament! Asta în vreme ce patru membri ai juriului (inclusiv președintele) i-au acordat lui „Unique” 12 puncte, ceilalţi doi 10 și, respectiv 7. Astfel, Luminiței i-au lipsit doar trei puncte pentru a câștiga votul juriului și finala (ea ar fi ieșit prima după media aritmetică fǎcutǎ cu punctele obținute din partea publicului). Dar despre aceastǎ furǎciune „made in Romanik”și autorul ei, mai multe amǎnunte în epilogul de sǎptǎmîna viitoare al serialului nostru… 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/04/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-iv/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 392, an VIII, 5 – 11 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (V)

„De la primărie-n sus,

Toate lămpile s-au stins

Numai la gagica mea

Arde lampa ca şi-o stea.”

(„Cîntic de mahala”*)

Primăria faţă-n faţă cu Statuia Libertăţii

Oameni, locuri, întîmplări.

Primele informaţii coerente despre mahalaua copilăriei şi adolescenţei mele – „Căpitan Pârvu” devenită ulterior „Sf Gheorghe Vechi” – apar, aşa cum am amintit mai devreme, în monumentala lucrare a lui Mihail Sevastos („Monografia oraşului Ploieşti”, 1937) unde este citată şi o catagrafie de pe la 1810 (adică o numărătoare, un inventar sau cum îndeobşte este numit acum, un recensămînt), făcută celebră de istorici dar şi de alţi scociorîtori prin colburoase hîrţoage, sub denumirea „Catagrafia Eparhiei Ungro-Vlahiei” sau „Catagrafia Mitropolitului Ignatie (1810-1812)”. Ideea acţiunii, lesne detectabilă, a fost aceea de a se efectua o numărătoare, cît mai exactă cu putinţă şi sistematică, a populaţiei, a „fumurilor” (caselor), a terenurilor şi a celorlalte acareturi, a animalelor deţinute în gospodării, a ocupaţiilor în general şi în special a meşteşugarilor cu atelierele şi prăvăliile lor dar şi a lăcaşelor de cult, cu scopul bine precizat de a se stabili fără putinţă de tăgadă numărul birnicilor, adică al plătitorilor de taxe şi impozite locale. Cum aparatul administrativ al urbei era destul de firav în epocă, s-a cerut sprijinul pentru întocmirea acestei nu tocmai simple operaţiuni, reprezentanţilor Bisericii. Astfel, au fost recenzate şi aceste lăcaşuri de cult (cu slujitorii lor cu tot) şi dintr-o serie de judeţe din Muntenia, printre care şi Prahova. Drept pentru care, pentru Ploieşti, numărătoarea a scos la iveală un număr de 2023 de suflete sălăşuind în 536 de case, răspîndite în 9 parohii, printre care şi numita „Căpitan Pârvu” cu biserica ei, „Sf. Gheorghe”, devenită mai tîrziu  „Vechi”, după apariţia parohiei „Sf. Gheorghe Nou”.  Se poate observa cu uşurinţă faptul că, de fapt, cele 9 parohii nu erau altceva decît mahalalele respective. 

Ploieşti 1901. Mahalaua „Sf. Gheorghe Vechiu”

Bd. Independenţei la primul rond. Monumentul Vânătorilor.

Dacă în catagrafia deja amintită, în mahalaua „Sf. Gheorghe” fusesră identificaţi 267 de locuitori statornici, toţi „rumâni” şi 73 de case, dintre toate ea părînd a fi, aşa cum o va  arăta mai tîrziu şi recensămîntul de la 1838, una dintre cele mai puternice, avînd acum 226 de gospodării cu oameni bogaţi (36 de mari proprietari din clasele superioare), cei 1025 de locuitori recenzaţi acum practicînd nu mai puţin de 54 (!) de meserii, ei stăpînind suprafeţe importante de terenuri totalizînd peste 100 de hectare, mai mult de jumătate dintre cele 265 de familii fiind proprietarele locuinţelor. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu 

*Miron Radu Paraschivescu, „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(Text publicat la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-v/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 391, an VIII, 29 martie – 4 aprilie 2013, p. 23)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (III)

După acel concert umanitar din anul 2010, doar o singură dată l-am mai întîlnit pe Cezar, cînd am şi stat de vorbǎ preţ de cîteva minute. Iar după nefericita întîmplare (din acelaşi an) a fulgerătoarei morţi a tatălui său – care, invariabil, ori de cîte ori ne întîlneam, mă punea la curent cu ultimile „isprăvi” artistice ale fiului – n-am mai ştiut nimic despre Cezar. Cu ceva timp în urmǎ ne-am „împrietenit” pe Facebook şi astfel am mai putut afla amănunte despre activitatea sa artisticǎ. Prin ianuarie ori poate februarie anul acesta, o scurtă ştire a fluturat la un serios post muzical naţional de radio, aducînd la cunoştinţa ascultǎtorilor faptul că omul meu se înscrisese, alături de alţi competitori – nume mai mult sau mai puţin cunoscute - la preselecţia pentru finala naţională a „Eurovision”-ului.  Haida-de! Sigur că informaţia, paradoxalǎ pentru mine, a avut darul să mă cam lase cu gura căscată, și asta exclusiv din pricina gîndului la cariera sa muzicalǎ de pînă acum, desfǎșuratǎ pe cu totul alte coordonate. Sau poate că înţelesesem io greşit şi era vorba despre prezenţa lui în juriul respectivei competiţii, ceea ce, de bună, seamă, ar fi însemnat cu totul altceva? Nu, Cezar avea să se  prezinte pe bune la sus-pomenitul concurs, în calitate de… concurent (!), fapt confirmat rapid de toatǎ mass-media româneascǎ. Ceva nu e în regulă cu Cezar, mi-am zis, şi asta mai ales după ce, într-o seară, cu puţin timp înainte de aflarea ştirii cu pricina, îl urmǎrisem într-un talk-show pe un post de televiziune în onoranta companie a sopranei Angela Gheorghiu, care a anunţat în premierǎ că va evolua alǎturi de el în concertul pe care tenorul italian Andrea Bocelli îl va susţine pe 25 mai la complexul „Romexpo” din Bucureşti (printre invitaţi figurînd nume grele ale scenelor muzicale internaţionale precum cele ale sopranei Paola Sanguinetti, al sopranelor din grupul „DIV4S” și al maestrului Marcello Rota, care va dirija Corul şi Orchestra Naţională Radio) dar și într-un recital cuprinzînd arii celebre din opere (la Moscova), acesta reprezentînd și pentru marea noastrǎ sopranǎ o premierǎ, ea cîntînd pentru prima oarǎ în duet cu un contratenor. În aceeași emisiune, Cezar a anunţat și cǎ binecunoscutul Vangelis (Evangelos Odysseas Papathanassiou, unul dintre cei mai importanţi compozitori și interpreţi de muzicǎ electronicǎ, de film și New Age din lume, un novator de geniu în domeniul muzicilor electro-acustice) va compune pentru el o piesǎ. Aferim! 

Foto: libertatea.ro

Sigur cǎ astfel de mǎrturisiri au avut darul sǎ-i extazieze pe foarte mulţi din tabǎra iubitorilor muzicilor de calitate dar care nu prea aveau habar cine-i Cezar al nostru și ce-i poate pielea. Însǎ la fel mulţi dintre cei care-l știau bine pe Cezar, fiind devotaţii admiratori ai artei dumisale (printre care încǎ mǎ prenumǎr) au fost stupefiaţi, participarea lui la concursul „Eurovision” punîndu-i serios pe gînduri. Adicǎ vii tu de pe marile scene ale unora dintre cele mai prestigioase teatre muzicale ale lumii, ești galonat cu mari premii internaţionale, vei cînta cu Angela Gheorghiu și Andrea Bocelli, ești pe culmea culmii valului, ca apoi sǎ dai cu bîta-n baltǎ și sǎ cobori într-un asemenea hal ștacheta propriei tale valori, luîndu-te la trîntǎ cu Narcis Iustin Ianău (un tinǎr contratenor în devenire, care pentru totala sa lipsǎ de experienţǎ n-a cîntat rǎu deloc), Cristian Prǎjescu, Robert Turcescu et comp. iar dupǎ o colaborare cu zeul Vangelis mai pui de una micǎ (sfrijitǎ rǎu de tot, pe care ar trebui s-o uiţi, dragǎ Cezar) cu… Smiley? Zǎu cǎ nu mai pricep o iotǎ! Dar sǎ revin…

Așadar, Cezar cu staff-ul sǎu din umbrǎ anunţǎ oficial, cu surlele și trîmbiţele aferente, participrea la „Eurovision”. Se declanșeazǎ o campanie de promovare destul de agresivǎ. Nu știu dacǎ i-a scǎpat vreun post de televiziune, vreunul de radio sau vreo publicaţie (de la tabloide la cele quality). S-a vǎzut cu ochiul liber faptul cǎ dintre toţi participanţii cu care și-a disputat finala la „Eurovision” (12 în total) a fost cel mai mediatizat. Între timp, nu știu dacǎ din proprie iniţiativǎ sau la propunerea altcuiva își ia numele de scenǎ „Cezar The Voice” (adicǎ Cezar e însǎși vocea, cu „vî” mare!). Aici, cred io, s-a fǎcut prima greșealǎ. Una de imagine. Nu cred cǎ din neștiinţǎ, ci mai degrabǎ dintr-o pǎguboasǎ infatuare, atîta vreme cît cel puţin douǎ uriașe personalitǎţi ale muzicii universale au fost supranumite „The Voice” („Vocea”), însǎ cînd atinseserǎ definitiv culmile gloriei: regretaţii Frank Sinatra și – ordinea este absolut valoricǎ! -  Whitney Houston, Și, păstrînd proporţiile, l-aș mai aminti în context și pe rusul Vitas (Vitali Vladasovici Graciov) - zis „The Perfect Voice” - din cel puţin douǎ motive: dupǎ opinia specialiștilor este contratenorul cu o voce unicǎ (al cǎrei registru cuprinde cinci octave!), datoritǎ cǎreia, în anii 2000, a și intrat în „Cartea Recordurilor” și apoi pentru vidoclipurile sale total neconvenţionale, care în mod cert au fost urmǎrite de Cezar şi ai lui cu mare atenţie. (va urma)             

                                                                                           

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat şi la adresa:  http://www.altphel.ro/2013/03/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-iii/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 391, an VIII, 29 martie – 4 aprilie 2013, p. 23)

Mahalagii au fost, mahalagii sînt încă… (IV)

„De la primărie-n sus,

Toate lămpile s-au stins

Numai la gagica mea

Arde lampa ca şi-o stea.”

(„Cîntic de mahala”*)

În partea stîngă, clădirea vechii primării cu ceas (cca. 1894) din Ploieşti

Dacă în partea de sud mahalaua „Sf. Gheorghe” se învecina, aşa cum am văzut, cu, hai să-i zicem, „cartierul” Mimiu, la est ea era mărginită de mahalaua „Sf. Pantelimon”, la nord de alte două mahalale „centrale”, „Sf. Ioan” şi „Sf. Împăraţi” iar la vest de „Sf. Treime”.

Aşadar, graniţele imaginare ale mahalalei copilăriei mele, ar fi cam acestea: în partea de sud, calea ferată Bucureşti-Ploieşti, la dreapta (privind faţa gării) pînă în dreptul intersecţiei cu fosta stradă a Grădinarilor (ex-C. A. Rosetti, actuala Bobâlna), apoi în stînga trecînd de str. Jianu(lui) fostă Panait Boiciu şi capătul Bulevardului Independenţei, la intersecţia cu Calea Bucureşti (astăzi str. Democraţiei), mai departe „urcînd” spre centru pe aceasta (dar fără s-o includă), lăsînd de Piaţa Anton în spate, ajungînd la o altă intersecţie, cu str. Sf. Voievozi de odinioară, devenită Ştefan cel Mare, apoi urmînd str. I. A. Bassarabescu şi ajungînd în partea de nord, la intersecţia străzii Ghe. Lazăr cu bd. Independenţei. Plecînd apoi, pentru a închide arealul nostru virtual, din sud, de unde l-am început, de la capătul străzii Bobâlna, parcurgînd-o pînă la intersecţia cu strada Rahovei (fostă Pitagora, în zona în care este amplasat şi astăzi bustul fostului primar Radu Stanian), pînă la întîlnirea, în stînga, cu celebra Rudului (ex- B.Delavrancea), apoi ţinînd pe aceasta pînă în dreptul numitei Plăieşilor, şi luînd-o pe Gabriel Peri (azi Maramureş) pînă la intersecţia cu bd. Independenţei. 

Bustul fostului primar şi deputat liberal Radu Stanian (1840 - 1897)
(lucrare în bronz a sculptorului  Themistocle Vidali 
ridicată la 1902)

Cam aceasta era una dintre cele mai mari mahalale ale Ploieştiului care, aşa cum îşi amintea şi bunica despre ce auzise de la bătrînii ei - fără să-mi dea şi alte amănunte lămuritoare – că la începuturile ei i se mai spunea „Căpitan Pârvu”. De unde pînă unde numele ăsta? Mult mai tîrziu aveam io să aflu ce-i cu el, în clipa în care mi-a căzut în mîini monumentala lucrare a lui Mihail Sevastos („Monografia oraşului Ploieşti”, 1937) care cita o altă lucrare cam din aceeaşi perioadă („Lăcaşuri sfinte din judeţul Prahova”, 1930), a unui oarecare Petru Pavlov-Monahul şi în care se vorbea despre existenţa unei biserici a plăieşilor (vezi toponimicul păstrat pînă azi), adică străjeri încă de pe vremea lui Mihai Viteazul, care se presupune că ar fi fost conduşi de un căpitan cu numele amintit. Biserica ar fi fost la origini (adică înainte de 1600) ridicată din bîrne de stejar, avînd hramul „Duminica tuturor sfinţilor”, devenit ulterior „Sf. Gheorghe”, ea fiind unul dintre cele două aşezămite de cult (alături de biserica „Sf. Împăraţi”) ale cătunului Ploesci, ridicat la rang de tîrg domnesc de aprigul domn la leatul 1596. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Miron Radu Paraschivescu, „Cîntice ţigǎnești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

  

(Text apărut la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-inca-iv/ şi în ediţia tipărită, an VIII, 22-28 martie 2003, p. 10)

Ave Cezar, muritorii te-au ales! (II)

Un prieten de-o viaţǎ, un consecvent cititor, comentator și critic (obiectiv!) al „Textelor cu elice” (rubrica mea săptămînală din „Altphel”) şi-un mare iubitor de muzichii alese, care-mi cunoaște mai bine ca nimeni altul gusturile muzicale (pe multe dintre ele împǎrtǎșindu-le și ‘mnealui), m-a întrebat vǎdit îngrijorat, imediat dupǎ citirea rîndurilor mele de sǎptǎmîna trecutǎ, dacǎ mi-e bine, dacǎ nu cumva au cam bilibiștrocizat-o* nervii din mansarda mea dintre umeri și dacǎ n-am devenit chiomb și fudul de urechi dupǎ expunerea îndelungatǎ la noxele pixelate și la decibelii eliberaţi de asemenea șouri „muzicale” tembele (în frunce cu finala „Eurovision” pentru Românik, pe care am urmǎrit-o la „creion”), ba mai mult, sǎ-mi mai dau și cu pǎrerea în favor de lume despre ele la gazetă. I-am mulţumit pentru lecturǎ și l-am liniștit, spunîndu-i cǎ sinapsele mele sînt toate la locul lor și încǎ în bunǎ stare, cǎ și timpanele şi retinele-mi sînt ok, doar cǎ voi mai scrie preţ de încǎ fro douǎ episoade (cu ǎsta cu tot) la temǎ, singurul motiv care m-a „mînat în luptǎ” fiind acela cǎ-l cunosc pe ex-ploieșteanul Cezar Florin Ouatu, faţă de arta căruia - în ciuda prezenţei sale în finala bǎștinașǎ a „Eurovision”, pe care, de altfel, a și cîștigat-o – încă mai nutresc oareşce aprecieri. De ce natură, se va vedea în cele ce urmează. Așadar…

Cezar Florin Ouatu
(sursa foto: ziar.com)

În februarie 2010 am primit nenorocita veste cǎ fetei unor buni prieteni i s-a desoperit la un control de rutinǎ o formǎ extrem de rarǎ, gravǎ și galopantǎ de leucemie. Pe scurt, zilele tinerei erau numǎrate. Singura ei șansǎ de supravieţuire consta într-un implant cu celule stem, o intervenţie extrem de delicatǎ și costisitoare pe mǎsurǎ (ce avea sǎ-i fie fǎcutǎ ulterior cu succes într-o clinicǎ italianǎ). Iar familia fetei încǎ mai avea nevoie de bani. Mulţi. Mi-am zis atunci cǎ un concert umaitar ar putea constitui un eveniment salutar și un foarte nimerit prilej de-a mai strînge niscaiva din fondurile necesare. Drept pentru care am trecut rapid la organizǎrea unui spectacol muzical dublat de o expoziţie de artă cu vînzare, ajutat fiind în demersul meu de o pleiadă de artişti (ploieșteni și nu numai!), cǎrora le mulţumesc încǎ o datǎ și pe aceastǎ cale. Astfel, printre alţii, l-am contactat telefonic și pe amicul meu, binecunoscutul flautist ploieștean Florian Ouatu - un mare sufletist și un artist desǎvîrșit – pe care l-am invitat în spectacolul ce avea sǎ se desfǎșoare pe scena teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești. Nu numai cǎ el a acceptat fǎrǎ rezerve, ba mai mult, s-a oferit sǎ cînte** alături de fiul sǎu, Cezar, despre care aflasem cîte ceva din povestirile lui Florian. Știam, desigur, în primul rînd cǎ este posesorul unei voci de excepţie, mai puţin obișnuite, de contratenor, cultivatǎ în cadrul secţiei de canto clasic a universităţii „Giuseppe Verdi” din Milano, una dintre prestigioasele instituţii muzicale din lume, ale cǎrei cursuri le absolvise cu brio. Mai ştiam cǎ fusese elevul liceului de Arte „Carmen Sylva” din Ploiești la clasa de pian și cǎ o bună parte din solida sa educaţie muzicalǎ provenea și din familie, pǎrinţii sǎi fiind doi dintre valoroșii instrumentiști ai filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești. Cît despre vocea extrem de rarǎ cu care fusese hǎrăzit de Bunul Dumnezeu, ea îi fusese descoperitǎ relativ tîrziu, pe la 20 de ani. În acelaşi context mai aflasem şi faptul cǎ junele Cezǎricǎ, așa cum îl alinta regretatul sǎu tǎtǎ, cîștigase cîteva premii internaţionale de canto clasic la unele dintre cele mai galonate concursuri de gen din lume (San Marino, Barcelona, Dresda, Monaco etc.). Bref, lui Cezar i se prefigura o carierǎ serioasǎ - cu prezenţe în spectacole notabile pe scenele unor importante teatre muzicale din lume - despre care începuse sǎ se audǎ tot mai des și tot mai de bine. Ori de cîte ori îmi vorbea despre izbînzile artistice ale fiului său, îl simţeam pe Florian extrem de mîndru, ochii umplîndu-i-se de lacrimi…

Spectacolul muzical din acea searǎ a fost, realmente, unul de zile mari, toţi cei care au urcat pe scenǎ (pianista Lia Coloros-Mocǎnescu, chitaristul Iulian Anghel, violoniștii Vlad-Mihai Stoicescu și Mihai Spǎtǎrelu, flautiștii Alina Parpalǎ și Florian Ouatu, cvartetul de coarde „Artys” şi cîntǎreaţa de muzicǎ ușoarǎ Nicoleta „Nico” Matei) s-au întrecut pe ei înșiși, oferind publicului un spectacol de o elevată ţinută artistică. Însǎ cluul serii l-a reprezentat, fǎrǎ doar și poate, mini-recitalul lui Cezar - a cǎrui voce splendidǎ a impresionat într-o asemenea mǎsurǎ publicul, încît el a fost aplaudat la scenă deschisă minute-n șir - în cadrul cǎruia, momentul culminant l-a constituit interpretarea lui fǎrǎ cusur – acompaniindu-se la orgǎ – a celebrei rugǎciuni „Ave Maria” (pe muzica lui Charles Gounod). Mulţi dintre cei prezenţi mi-au mǎrturisit dupǎ concert cǎ era pentru prima oarǎ cînd ascultau live o voce de contratenor și cǎ sînt profund marcaţi. (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Adicǎ au dat de ceva necazuri.

**Din nefericire, prestaţia celor doi avea să fie şi ultima lor apariţie publică pe aceeaşi scenă, Florian Ouatu încetînd din viaţă în acelaşi an 2010, în chiar ziua Sfinţilor Constantin şi Elena, 21 mai…  

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/ave-cezar-muritorii-te-au-ales-ii/  și în ediţia tipǎritǎ, nr. 390, an VIII, 22-28 martie 2013, p. 23)