Eminescu. Gînduri la aniversară...

 

Mă numesc unul dintre oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos. «Uite-l pe Eminescu» – a spus cineva, cu un glas pe care-l țin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempshihoză străină. Nu puteam ști atunci cine era să fie Eminescu și ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, odată cu tonul. De stupefacție și de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiță de fum. Nu mă puteam gîndi, atunci, că după 65 de ani trecuți, voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...

Tudor Arghezi

(Din volumul «Tablete de cronicar», Editura de Stat pentru Literatură și Artă - E.S.P.L.A, București, 1960)

Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care ne-a devenit tuturor respirație, va trebui ca noi înșine, la rîndul nostru, să fim respirația nenăscuților. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat.

Nichita Stănescu

(1980)

Alături de prietenul Relu Ioniță, în calitate de custode al expoziției MIHAI EMINESCU ÎN GRAFICA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ , care se va deschide vineri, 13 iunie 2025, ora 11,30, la Biblioteca Judeteana „Nicolae Iorga” din Ploieşti. Evenimentul face parte din ampla expoziţie MIHAI EMINESCU ÎN GRAFICA MONDIALĂ, cea mai mare deschisă pînă acum, prezentată simultan în 26 de săli din tot spaţiul cultural românesc. Cu același prilej, în aceste expoziții dar și în altele de pretutindeni în care au loc evenimente culturale dedicate ANULUI EMINESCU 2025, va fi proiectat filmul acestei expoziţii, 

MIHAI EMINESCU ÎN GRAFICA MONDIALĂ. 

 (www.youtube.com/watch?v=5A2bEbKcL4U)

Haihui printre sunete

Red Garland Trio

Red Garland - pian

Paul Chambers - bass

Art Taylor - drums

A Garland Of Red

(1956)

Filmoteca de dinamită

Coloana sau Lecţia despre infinit

(un documentar de Laurențiu Damian, 2001)

Brâncuși și Man Ray (stînga) 

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.

Constantin Brâncuși

Muzicoteca de dinamită

Savoy Brown

Looking In

(1970)

Kim Simmonds – lead guitar, piano

Lonesome Dave – vocals, guitar

Roger Earl – drums

Tone Stevens – bass

Additional musicians
Owen Finnegan – congas

Poemoteca

Buburuza
(foto: B.-L.S)

Poveste*

Cînd erai tu foarte mică,

gălbenuș pulsînd sub coajă,

cînd întreaga ta făptură

era jumătate vrajă,

cînd beai aerul cu mine,

cînd visai în visul meu,

cînd vedeai lumina lumii

pe care-o vedeam doar eu…

Ei, dar e-o Poveste lungă

despre Dor și Duioșie,

e o stranie poveste

despre Aripi-care-cresc,

pe care cînd vei fi mare

poate-odată și odată

tot am să ți-o povestesc.

Daniela Crăsnaru

* Din volumul «Carte pentru fata Gu, o fetiță cum ești tu»

(Editura «Ion Creangă », 1982)

Poezie mută, pictura...

DIEGO VELÁZQUEZ

(Diego Rodríguez de Silva y Velázquez, 1599-1660)

Isabel de Borbón
(ulei pe canavas, cca. 1635, Muzeul Prado, Madrid)

Memento

Nicolae Iorga

(5.VI.1871–27.XI.1940)

Nicolae - în stînga -, alături de fratele său George. 

(Sursa: N. Iorga, „Pagini de tinerețe”, E.P.L., vol. I, p. XXXVII, 1968)

„Soluţia greutǎţilor de astăzi sǎ o căutǎm cu mîna întinsǎ în toate părţile de unde nu se mai poate da nimic? Cu mîna de cerșetor care se poate întoarce înapoi plesnitǎ pînă la sînge, așa sǎ se caute soluţia crizei de care suferǎ acest popor?

Este un singur loc în care aceastǎ soluţie se poate cǎuta, fiindcǎ numai acolo este succesul asigurat, cel mai nobil succes și asigurat în chipul cel mai desăvîrșit: în sufletul nostru însuși. În sufletul nostru creator, din care pleacǎ încrederea în muncă, prin care toate cele rele se pot face bune, precum prin stricăciunea acestui suflet, prin lipsa de hotărîre, prin lipsa de solidaritate s-a ajuns acolo unde sîntem acuma.

Nici cu petrecǎtorii cari o duc bine astăzi, nici cu criticii ușori cari nu vǎd bîrna din ochiul lor și au uitat pǎcatele lor proprii de unde pleacă, nu păcatele, dar suferinţele acelor cari guverneazǎ astăzi, nu cu aceștia se va drege România, ci se va drege cu oameni tineri sau bǎtrîni, bărbaţi sau femei, cari știu ce e neamul lor și cari înţeleg că meritul unei societăţi nu stǎ în a vegeta în împrejurǎri bune, ci în a birui vremurile rele care ne stau împotrivă.”*

Neamul Românesc, 31 mai 1932

* Fragment din „Optimism moral”, în volumul „Sfaturi pe întunerec – conferinţe la radio”,

 ed. Militarǎ, București, 1976

Memento

NAE IONESCU

Nae Ionescu văzut de Oscar Han
(bust în bronz, 1928)

„Să mărturisim Paștele!

Cînd începe o treabă, românul își face mai întîi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, ca să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este – cine s-ar fi gîndit? – mărtuisirea și închinarea cotidiană a Paștelor. Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăși punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei.”

Nae Ionescu

(12 aprilie 1931)

Portret de Viorel Lascăr
(pictură în ulei, 1914)

„A înviat Hristos!

Și astfel Învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiți; ci numai anunțarea și definirea lumii în care vom trăi după Judecata de Apoi. «Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcînd...” Moartea Lui – deci jertfa Lui – este faptul hotărîtor al mântuirii noastre. Învierea este doar semn pentru viața veacului ce va să vie, deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment. Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege și să mărturisim smeriți credința noastră nestrămutată: și a înviat a treia zi, după Scripturi.”

Nae Ionescu

(20 aprile 1930)

În această zi a anului 1890 se năștea NAE IONESCU ( Nicolae C. Ionescu, m. 1940), profesor de logică și de metafizică la Universitatea din București, unul dintre redutabilii și extrem de influenții publiciști ai perioadei interbelice, creator al unei școli filozofice din care au făcut parte Mircea Vulcănescu (i-a fost prim monograf) , Mircea Eliade (i-a fost și asistent la Universitate şi prim editor), Vasile Băncilă, E. M. Cioran, Constantin Noica, Constantin Floru, Petre Țuțea ș.a. A făcut studii de filozofie la București, pe care le-a continuat cu o specializare în Germania, încheiată printr-un doctorat susținut la Munchen, în 1919. A fost asistent al profesorului C. Rădulescu-Motru, apoi conferențiar la Catedra de logică și metafizică a Universității din București. A predat cursuri de logică, istorie a logicii, metafizică, filozofie a religiei, acest adevărat „Socrate al românilor“, cum deseori a fost numit, a refuzat să-și tipărească vreo lucrare în timpul vieții. Discipolii săi au litografiat 12 cursuri, dintre care patru au fost tipărite între anii 1941–1944. A condus revista Cuvântul (1926–1934, 1938), celebră în epocă, și a colaborat la periodice precum Noua Revista Română, Studii filosofice, Revista de filosofie, Cuvântul studențesc, Predania ș.a. Din bogata sa publicistică, Mircea Eliade a realizat în 1937 culegerea Roza vânturilor.

S-au scris cîteva volume extrem de valoaroase despre opera și personalitatea profesorului, precum cele aparținînd lui Mircea Vulcănescu (De la Nae Ionescu la Criterion), nepoatei sale, Elena Margareta Ionescu (Nae și Margareta), lui Liviu Bordaş (Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei) sau prietenului meu Dan Ciachir (Gînduri despre Nae Ionescu) ori lui George Voicu (Mitul Nae Ionescu), pentru a nu mai vorbi despre cele patru masive volume biografice ale Dorei Mezdrea. Cum, de altfel, s-au scris și cîteva cărți lipsite de relevanță, vehiculînd informații denaturate (dacă nu chiar rău-voitoare), pe care nu le voi mai pomeni aici.

Poezie mută, pictura...

Credința, Nădejdea, Iubirea
(pictură de Anna Ermolaeva)

Poemoteca

Poezia nu poate fi expresia liniei de partid. Poezia înseamnă să zaci noaptea cu lumina stinsă, să gîndești ceea ce gîndești cu adevărat, să dezvălui lumea ta interioară lumii din afară, asta face poetul.

Allen Ginsberg

(3 iunie 1926 – 5 aprilie 1997)

După Yeats*

parfumul de tămâie umple acum aerul

încîntare după încîntare,

o cină liniștită în încăperea cu covoare,

muzică șerpuind din Orient în urechea mea,

toți prietenii tolăniți pe saltele strălucitoare,

tablouri vechi pe pereți, poezie veche

ce pare nouă, rîzînd de o mică

statuetă mistică aurită, ceai pe masa albă.

(New York, 26 aprilie 1964)

Profeție

Cum nu mai sînt tînăr în viaţa asta

şi-mi pare că nu mai sînt

atîtea plăceri după care să tînnjesc

Ce fericire să fii liber

să scrii despre maşini şi războaie, adevărurile epocilor,

să arunci vechi şi inutile

cravate şi pantaloni care nu ţi se potrivesc.

(9 ianuarie 1985)

* Din volumul „Howl și alte poeme” (antologie, 1947 – 1997, Polirom, 2010, 

traducere de Domnica Drumea și Petru Ilieșu)

ALLEN IRWIN GINSBERG este unul dintre cei mai importanți poeți americani ai secolului al XX-lea, un simbol al contraculturii americane a anilor ’50–’70 și unul dintre vîrfurile de lance ale curentului «Beat Generation», alături de alți mari scriitori americani (Jack Kerouac, William S. Burroughs, Gregory Corso), cu care a fost prieten și colaborator.

Cu Jack Kerouac

A fost un critic vehement al abuzurilor societății de consum americane și conformismului. A militat pentru libertatea de exprimare, fiind un activist social extrem de vocal și un declarat și acerb antimilitarist (s-a opus virulent războiului din Vietnam).

A susținut nenumărate performance-uri poetice publice în care își recita versurile cu acompaniament muzical, unul dintre prietenii și colaboratorii săi cei mai apropiați, cu care împărtășea viziuni artistice similare, fiind celebrul muzician și poet Bob Dylan, alături de care a călătorit în turneul acestuia Rolling Thunder Revue (1975). De altfel, Ginsberg avea să (re)apară și în documentarul celebrului regizor Martin Scorsese, „Rolling Thunder Revue: A Bob Dylan Story”, în anul 2019. Philip Glass, celebrul compozitor de muzică minimalistă a colaborat cu Ginsberg în proiectul Hydrogen Jukebox (1990), o complexă operă contemporană bazată pe textele sale iar poeta și muziciana punk Patti Smith va apărea în multe recitaluri publice alături de Ginsberg. Don Cherry, David Amram și Steven Taylor sînt numele altor muzicieni de notorietate care au colaborat cu Ginsberg în aparițiile sale publice, aceștia folosind versurile sale în compozițiile lor. De altfel, Ginsberg avea să înregistreze și propriul său album, Songs of Innocence and Experience (1970), un omagiu adus lui William Blake (1757-1827), care alături de Walt Whitmann (1819-1892) a fost unul dintre poeții care au influențat sensibil creația sa.

Allen Ginsberg & Bob Dylan

la mormîntul prozatorului Jack Kerouac

din cimitirul orășelului natal al acestuia,

Lowell (Massachussets, SUA, 1975).

Poemul care l-a impus în atenția opiniei publice, care l-a consacrat și care a declanșat serioase controverse provocate de limbajul explicit și, deopotrivă, de abordarea unor teme tabu în epocă (sexualitatea, drogurile, alienarea) a fost Howl (Urletul, 1956).

Alte volume de poezie semnificative: Kaddish and Other Poems (Kaddish și alte poeme, 1961), Reality Sandwiches (Sendvișurile realității, 1963) și The Fall of America (Căderea Americii, 1972, volum cîștigător al Premiului Național pentru Carte al SUA). În limba română a apărut volumul Howl și alte poeme (antologie, 1947 – 1997, Polirom, 2010, traducere de Domnica Drumea și Petru Ilieșu), reprezentînd o selecție din poemele celebre ale lui Ginsberg, printre care Howl (1956), America (1956) și Kaddish (1961), alături de cîteva creații de dată mai recentă, din volume precum White Shroud (Giulgiul alb, 1986) sau Cosmopolitan Greetings (Salutări Cosmopolitane, 1994).

Raftul cărților (cu zîmbetul pe buze despre moarte și alte năluciri)

Regret că numele meu a fost menţionat printre cele ale unor mari autori, fiindcă aceştia au prostul obicei să moară. Chaucer e mort, Spencer e mort, la fel şi Milton, şi Shakespeare, şi nici eu nu mă simt prea bine.

Mark Twain

La începutul lunii iunie a anului 1897, celebrul scriitor american MARK TWAIN (pe numele său real Samuel Longhorn Clemens, 1835–1910), cel numit de William Faulkner „părintele literaturii americane”, a demontat, în stilul său caracteristic, plin de un umor păstos și cu o ironie bine controlată, absolut toate zvonurile false care circulau în acele zile pe seama presupusei sale morți, pronunțînd o antologică propoziție, care va intra rapid în istorie, însă ușor modificată, față de cum avea s-o relateze mai tîrziu, în memoriile sale, însuși scriitorul: Știrea despre moartea mea a fost o exagerare! (The report of my death was an exaggeration!).
De fapt, reacția verbală întreagă, pe care scriitorul ar fi avut-o (așa cum au reprodus-o, ulterior, persoane din anturajul său), a fost: Pot să înţeleg perfect cum a circulat știrea morții mele, pentru că am auzit din surse sigure că am murit. Totuși, relatarea despre moartea mea a fost o exagerare!
Mark Twain s-a născut şi a murit în anii de apariţie ai Cometei Halley. Albert Paine, biograful și contemporanul său, a spus că Twain, cu un an înaintea morții sale, a afirmat cu seninătate: Am sosit cu Cometa Halley, în 1835. Va apărea din nou la anul, şi mă aştept să mă duc cu ea. Ar fi cea mai mare dezamăgire a vieţii mele dacă nu mă duc cu cometa lui Halley. Atotputernicul a spus, fără îndoială: «Aici sunt ciudaţii ăştia doi, fără rost; au sosit împreună, trebuie să plece împreună». Q.e.d.

Ţin minte că acum nouă ani [2 iunie 1897 – n.m. B.-L.S.], cînd locuiam în Tedworth Square, la Londra, ziarele americane au primit prin telegraf ştirea că aş fi pe moarte. Muribundul nu eram eu, ci un alt Clemens, un văr al meu, care s-ar fi cuvenit să moară, dar a scăpat, nu ştiu nici eu prin ce tertipuri sau alte manopere caracteristice clanului nostru.
Corespondenţii din Londra ai ziarelor americane au început să mă asalteze, potrivit instrucţiunilor telegrafice ale patronilor lor, spre a se interesa de starea mea. Eram sănătos, şi asta i-a făcut pe toţi să se mire şi să fie nemulţumiţi că mă găsesc citind şi fumînd liniştit în biroul meu, adică aproape fără valoare ca subiect pentru o telegramă transatlantică.
Printre aceşti corespondenţi se afla şi un tînăr irlandez, grav, blînd şi simpatic, care a încercat din răsputeri să-şi ascundă dezamăgirea şi să pară bucuros; acesta mi-a spus că ziarul său, «Evening Sun», îi telegrafiase că la New York se zvoneşte că aş fi murit. Ce să telegrafieze drept răspuns? m-a întrebat el.
– Spune-le că zvonul este exagerat, l-am sfătuit eu.
Individul a plecat solemn, fără să zîmbească, şi a expediat o telegramă reproducînd întocmai aceste cuvinte. Ele au înveselit omenirea şi sunt citate din cînd în cînd în presă ori de cîte ori ziariştii vor să risipească vreun zvon exagerat.
Următorul care a venit să mă vadă a fost tot un irlandez. Ținea în mînă o depeșă primită din partea ziarului «World» din New York, și mi-am dat seama că se străduiește să aducă vorba despre ea, cu ajutorul atîtor amabilități și drăgălășenii, încît m-a făcut curios să văd ce scrie în depeșa aceea. Iată de ce, la primul prilej, i-am smuls-o din mînă. Telegrama avea următorul cuprins: DACĂ MARK TWAIN PE MOARTE, TRIMITE CINCI SUTE CUVINTE, DACĂ MORT, O MIE CUVINTE.*
30.04.1906

Mark Twain

* În volumul «Vorbesc din mormînt», Editura pentru Literatură Univerală, Bucureşti, 1962, p. 159