Poezie mută, pictura...

Adevărul ieșind din fîntînă

(1896)

(La Vérité sortant du puits armée de son martinet

 pour châtier l'humanité)

[Muzeul Anne-de-Beaujeau, Moulins]

Jean-Léon Gérôme

(1824–1904)

Statuia lui Eminescu de la Paris

Monumentul se află în Rue des Écoles, într-un scuar aflat vizavi de Collège de France, în preajma Bisericii ortodoxe române „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil”, la capătul străzii Jean de Bouvais, în zona Universității Sorbona.
A fost inaugurat în iunie 1989, cînd s-au împlinit 100 de ani de la moartea poetului. 

Este confecționat din bronz și are o înălţime de 2,5 metri. Lucrarea reprezintă un trunchi de copac din care se ridică trupul poetului, privind spre cer. Un alt Eminescu, așa cum și l-a imaginat artistul. Poetul este închipuit ținînd pe un braț o carte, în ale cărei pagini sînt gravate primele versuri din Oda în metru antic. Fiecare pagină este scrisă într-o altă limbă.

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ʼnălţam visători la steaua
Singurătăţii.

În partea de jos a statuii sînt inscripționate versuri din poezia Decebal către popor, de George Coşbuc: La vie est un bien perdu / Si tu ne le vis pas comme tu l’aurais voulu (Viața asta-i bun pierdut / Cînd n-o trăieşti cum ai fi vrut), 

iar pe o placă, fixată tot pe postament, se poate citi: 

Le plus grande poète roumain. Le dernier grand romantique européen. Propagateur de la culture française dont l’oeuvre est connue dans 64 langues et cultures du monde. (Cel mai mare poet român. Ultimul mare romantic european. Propagator al culturii franceze a cărui operă este cunoscută în 64 de culturi ale lumii și tradusă în tot atîtea  limbi)

Sculptura este opera artistului Ion Vlad (1920 –1992), sculptor român stabilit în Franța, care a fost profesor la Institutul de arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, la Centrul American din Paris şi a ținut cursuri de desen şi sculptură la Univeristatea Sorbona. 

Este membru de onoare al Academiei Române. 

Artistul a încetat din viață în 1992, iar două zile mai tîrziu a fost înhumat în cimitirul Montparnasse, în apropierea lespezii care acoperă mormîntul lui Constantin Brâncuşi.

Amintiri fugare despre M. Eminescu

„În sfârșit, avui ocazia să văd pe acest om în carne și oase. El veni într-o dimineață pe neașteptate și rămase la masă la noi – aveam atunci gospodărie comună cu Maiorescu.
Îl văd încă intrând în sufragerie, timid și stângaci, cu toate că nu era stingherit, neîndemânatic în fiecare mișcare, un om care după aparență cunoscuse tot așa de puțin disciplina corporală, ca și pe cea spirituală. Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât svelt, cu un cap ceva cam prea mare pentru statura lui, cu înfățișarea prea matură pentru cei 26 de ani ai săi, prea cărnos la față, nebărbierit, cu dinți mari, galbeni, murdar, pe haine și îmbrăcat fără nici o îngrijire. Natural că acestea toate nu le-am observat la prima vedere, dar încet, încet, în timpul mesei, le-am văzut, aproape fără să-l privesc, căci eram atât de decepționată, încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu și cel care trăise în închipuirea mea. Dealtminteri nu-i adresai nici un cuvânt și nici el nu părea să-mi dea vreo atenție. Stimulat de cumnatul meu, vorbi foarte vioi cu el și cu alți câțiva domni, mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi suna brutal. Numai când vorbea, peste masă, micuței mele nepoate, vocea lui, care altfel nu era deloc atrăgătoare, devenea uimitor de dulce și ochii împăienjeniți dobândeau o expresie simpatică. În vorbire, întrebuința, în loc de d-ta, moldovenescul mata, care mie mi-a plăcut întotdeauna așa de mult. Seara luă iarăși masa cu noi și după masă ne citi pasagii dintr-o nouă poezie. 

Eminescu în 1869.

Portret realizat de fotograful Jan Tomas

în atelierul său din Piaţa Venceslas din Praga

La citit vocea-i era plăcut monotonă. 

Poezia fu găsită de toți foarte bună, dar eu nu eram de aceiași părere, pentru că poezia pomenea mult de licurici și de multe alte gângănii de tot felul care vorbeau; un gen de poezie care nu mi-a plăcut niciodată, și mai ales pentru că atunci nu eram în stare să judec farmecul limbii, pe care n-o cunoșteam de ajuns. Cum ședea aplecat peste foile, așa de caligrafic scrise, ale manuscrisului său, Eminescu avea o înfățișare mai puțin masivă; bărbia foarte pronunțată și gura largă se atenuau; fruntea ieșea strălucitoare de sub părul negru ca pana corbului; sprâncenele apăreau în toată frumusețea lor și tăietura fină a nasului lasă numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate. Când ridica ochii de pe manuscript, nu privea pe nimeni, ci se uita visător în depărtare, adesea mișcând în mod ritmic mâna, o mână mică de copil, binevoitoare, neîngrijită, poate nespălată. (…)”

Mite Kremnitz

                            (București, octombrie, 1893; fragment)

Memento

Jimmy Page 80!

Hey, I felt the coldness of my winter

I never thought it would ever go

I cursed the gloom that set upon us, 'pon us, 'pon us'

But I know that I love you so

Oh, but I know

That I love you so

Jimmy Page & Robert Plant

The Rain Song

Texte cu elice

Wet Silk

(fotgrafie de © Ruth Bernard)

Moto:

„Singura mea ocupație a fost să urmăresc o fericire absolută, 

la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; 

nu există ceva mai iluzoriu.”

André Maurois

(„Climate”)

Mă gîndeam la tine mergînd prin centru, cînd mi-au rămas ochii pe zâmbetul tău, care se plimba pe Academiei… (mesaj pe telefon de la ea).
Toma își dădu brusc seama, ieri, în timp ce o asculta în telefon plîngînd, apoi imediat rîzînd, şi iar plîngînd şi iar rîzînd, apoi tăcînd, apoi povestindu-i niște nimicuri, că nu se schimbase deloc, rămăsese tot ea, aceeaşi dintodeauna, acolo, în noaptea electromagnetică. Se simţea de parcă s-ar fi deplasat printr-un tunel al timpului, alunecînd spre înapoi, însă, privind ca printr-un hublou cum se strivesc clipele cu moleculele lor cu tot, comprimîndu-se, turtindu-se, transformînd vrafuri de ani în secunde străvezii, translucide, precum trupurile gelatinoase ale unor fantastice meduze… 

Îi scrisese într-un mail că nu s-a schimbat deloc şi chiar aşa era... Dacă îi plăcuse ceva la ea? Ei bine, ceea ce-l cucerise definitiv și de la bun început, fusese faptul că era permanent alta, în fiecare secundă a vieţii ei. Altfel spus, trecea dintr-o stare într-alta cu o repeziciune uimitoare, încît, uneori, habar n-avea cîte sînt în acelaşi timp. Însă, ceea ce i se părea foarte ciudat, era că absolut cu nici una dintre ele nu se plictisea. Dar şi atunci şi mereu de atunci înainte, tocmai asta îl încînta, cucerea, îi încălzea inima pe de-a-ntregul la fiinţe aidoma ei (întîlnite extrem de rar, e adevărat, după ea, în timpul vieţii sale): acea imprevizibilitate și mobilitate totale. Da. Acea transformabilitate cvasi-incontrolabilă, ca de argint viu, care-i dispersa fiinţa în mii-fărîme, pentru ca apoi să o regenereze, însă în alt loc, în alt timp…
Deşi trecuseră atîţia ani, rămăsese, practic, neschimbată, absolut la fel cum era atunci cînd o cunoscuse şi, după cît se pare, aşa avea să rămînă mereu.
Să fi uitat ceva?

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire,  aflat în pregătire)

Memento

Joan Baez 83!

(sursa foto: leparisien.fr)

One Too Many Mornings

Down the street the dogs are barking

And the day is getting dark

As the night comes in a-falling

All the dogs will lose their bark

And the silent night will shatter

From the thoughts inside my mind

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

At the crossroads of my doorstep

My eyes, they start to fade

And I turn my head back to the room

Where my love and I have laid

And I gaze back to the street

The sidewalk and the sign

And I'm one too many mornings

And a thousand miles behind

It's a restless hungry feeling

That don't mean no one no good

When everything I'm saying'

You can say it just as good

You were right from your side

But I was right from mine

We're both just one too many mornings

And a thousand miles behind

(music & lyrics Bob Dylan)

Poate mîine*

Nu sunt cîinii care latră, nu e luna care tace,

Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoace

Dacă vii în astă seară, tot aici mă vei găsi,

O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...

E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,

O să se uite după tine, cînd dimineață o să pleci,

Seara îmi vei povesti cum ai roșit cînd te-a văzut,

Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...

Trenurile care pleacă sînt aceleași care vin,

Gara e o simplă gară, doar orașul e străin.

Ce vreau azi de la tine, mîine iar o să vreau,

Însă mîine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...

Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,

Pînă să-ți ating obrazul, o să mai apună-un veac,

Și-o să am în loc de oase, doar petale de cais,

Tu și-atuncea vei fi tînăr, eu voi fi și-atunci un vis...

Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,

Înapoi a rămas cerul, și-nainte-i doar asfalt...

Buza ta avea la colțuri, picături curate,

Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.

Nu e luna care tace, nu sunt cîinii care latră,

Nu sînt pașii tăi cei care se apropie de poartă...

Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,

Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

* traducere din limba engleză de Alexandru Andrieș

Raftul revistelor

Moto:

Discipolul:

- Magistre, care-i secretul înțelepciunii?

Magistrul:

- Să nu îi contrazici pe proști!

Discipolul:

- Magistre, nu cred că acesta-i secretul...

Magistrul:

- Ai dreptate!

În debutul articolului său de fond (Cum a putut fi cineva român?) din cel mai recent număr al Dilemei Vechi (1029­–1030 din 28 dec.–10 ianuarie), domnul Paul Cornea îi împarte pe români în trei categorii, în funcție de modul în care aceștia numesc ce s-a întîmplat în decembrie 1989: curajoșii – cei care continuă să spună „revoluție”, prudenții – „evenimente” și conspiraționiștii – „lovitură de stat”.

În concluzie, pentru că am renunțat de mult să folosesc pentru acel îndepărtat decembrie ʼ89 (abia se mai întrezărește, undeva, la orizontul celor 34 de ani trecuți) cuvintele „revoluție” și „evenimente” dar mai ales din pricina scepticismului meu congenital (vorba lui Cioran!), constat că nu m-aș putea încadra decît, eventual, în ultima categorie, și asta în ciuda faptului că, de felul meu, nu sînt partizan al vreuneia dintre teoriile conspiraționiste care se tot vîntură... Dar pe care categorie n-aș numi-o așa. Ci pur și simplu, realiștii. Sau pragmaticii, ori altceva în sensul acesta. Pentru simplul motiv că toți aceia care și-au dat seama de la bun început că a fost o lovitură de stat, pot fi numiți oricum dar nu „conspiraționiști”. De altfel, în epocă, circula un alt termen, loviluție, ușor peiorativ, ca rezultat al mixării a două cuvinte. Dar care era folosit cu destulă reticență, tocmai din pricina celor pe care domnul Cornea îi numește curajoși, care credeau necondiționat în revoluție. Și care pe atunci constituiau majoritatea. Dar care pe parcurs, în marea lor majoritate, s-au disipat, dumiriți, în celelalte categorii... 

Bine că mi-am păstrat luciditatea și nu mă prenumăr printre cei foarte mulți (aproape 50% dintre conaționalii mei, dac-ar fi să iau drept corecte sondajele recente) care nu pierd nici o ocazie să peroreze că, în perioada dictaturii ceaușiste (m-am ferit întotdeauna să spun/scriu perioada comunistă, pentru că am convingerea că nici la noi și nici altundeva n-a existat nicicînd o astfel de societate, ci doar simple regimuri mai mult sau mai puțin dictatoriale), „se trăia mai bine”! A susține o astfel de inepție e foarte grav, indiferent de vîrsta pe care o ai și, după umila mea opiniune, e un semn cît se poate de clar că dacă încă nu ți-ai pierdut uzul rațiunii, ai toate șansele să ți se întîmple! Le poți, oare, recomanda ceva hominizilor care susțin așa ceva? Eu, unul, cred că nu, așa cum în van ar fi să încerci a-i convinge că se înșeală amarnic sau, Doamne ferește!, să-i contrazici cumva. Și nici măcar să-i îndemni să citească Mai mult ca trecutul, jurnalul Anei Blandiana (apărut de curînd la Humanitas), pe care articolul domnului Cornea îl are ca punct nodal, pentru că, așa cum cu o undă de amărăciune greu de disimultat, însuși domnia-sa li se adresează acestor ipochimeni: (...) mă tem că, pentru foarte mulți dintre contemporani – mai tineri sau mai în vîrstă, dintre cei care cred că „pe atunci era mai bine” –, Jurnalul Anei Blandiana, dacă vor avea curiozitatea să-l citească, va trece drept o operă de ficțiune mai curînd decît o reconstituire autentică și realistă a timpurilor și epocii aceleia. (...) Pentru ei, „mai mult ca trecutul” – așa cum se depune mărturie despre el aici, cel puțin – ar putea rămîne în afara trecutului – a trecutului lor, pe care ei îl cred și-l vor neapărat superior prezentului, cu care sînt certați. 

Muzicoteca de dinamită

Jeff Healey

(1966-2008)

feat.

Marcus Miller 

(bass) 

Dr. John 

(piano) 

& 

Omar Hakim 

(drums)

See the light

(1988)

Bibliophilia

„Uneori, cărțile ne aleg pe noi.”

Denzel Washington

(„The Hurricane”, filmul)

Memento

Azi am aflat cu tristețe că pe 29 decembrie 2023 a murit de pneumonie (într-un spital din Los Anngeles), celebrul pianist și compozitor Les McCann, în vârstă de 88 de ani, unanim considerat drept creator al stilului jazz-soul.
Albumul său din 1969, Swiss Movement, înregistrat live la Montreux Jazz Festival (Elveția) cu Eddie Harris (sax) și Benny Bailey (percuție), este acreditat drept unul dintre cele mai valoroase albume de jazz ale tuturor timpurilor (vîndut în peste un milion de exemplare) și care ulterior avea să genereze standardul Compared to What.

Compared to What

Layers

(full album, 16 iulie 1993)

Sorcova

„Nu se pomenea nici de sorcovăială, după cum s-ar fi cuvenit 

de la moşi, de la strămoşi. Ţi se prindea pleoapă de pleoapă, 

nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină 

de ger ce se pornise (…).” 

Barbu Ştefănescu Delavrancea

[Fotografie de Nicolae Ionescu (1903-1974), 1923-1935, col. BAR]