Raftul cărților

Femeia și mîntuirea lumii

Smerenia este arta de a fi la locul tău. (P. E.)

Alături de nume ale unor personalități precum cele ale teologilor Vladimir Nicolaevici Lossky (1903–1958) și George Florovsky (Gheorghi Vasilievici Florovski, 1873–1979) ori precum cel al filosofului Nicolai Alexandrovici Berdiaev (1874–1948), Paul (Pavel) Nicolaevici Evdokimov (1901–1970) a fost, fără doar și poate, un strălucit scriitor, filozof și teolog, el fiind unanim considerat drept unul dintre reprezentanții de prim rang ai exilului rusesc din secolul al XX-lea. Din vasta sa operă – care, în bună măsură, se înscrie în tradiția teologiei ruse din exil – elaborată, în integralitatea ei, în limba franceză („Sfînta Taină a iubirii” - 1942, „Ortodoxia” - 1959, „Gogol şi Dostoievski sau coborîrea la Iad” - 1961, „Vîrstele vieţii spirituale” - 1964, „Hristos în gîndirea rusă” - 1970, „Iubirea nebună pentru Dumnezeu”- 1973 etc.), două titluri mi se par a fi emblematice, definitorii chiar, pentru finețea și luciditatea observației, preciziunea chirurgicală a gîndirii și, nu în ultimul rînd, a frumuseții scriiturii sale: „Arta icoanei. O teologie a frumuseții” („L’Art de l’icone, une theologie de la beauté”, 1970), dimpreună cu „Femeia și mîntuirea lumii” („La femme et le salut du monde”,1978).

„Bărbatul, lupător și tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă care veghează asupra oricărei ființe omenești, ca asupra propriului ei copil. Dar femeia își va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Théotokos – Născătoarea de Dumnezeu (...) În fața tragediei lumii a treia, în fața materialismului, a pornografiei, a drogului, în fața tuturor elementelor descompunerii demonice (...), femeia este cea care, după ce a spus dimpreună cu Sfînta Fecioară fiat, este menită să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbatul aflat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”*

Paul Evdokimov

* din volumul Femeia și mîntuirea lumii, ed. Christiana, 2004

Altițe & Bibiluri

Fotografie de Dinu Lazăr

„... În politică nu am ce să caut. Nu a făcut nimeni politică în familia mea, în viaţa mea. Eu trăiesc într-o ţară, guvernul României în cu totul altă ţară. Asta e! Nu am de ce să mă bag în ţara lor..."

Marcel Iureș

 

Haihui printre cuvinte

„Nu se poate să te iubească toți. Înțelege asta și ți se va schimba viața. Însă tu să te iubești mai mult decât oricine altcineva. Doar atunci vei putea să îi iubești pe ceilalți.”

„Succes înseamnă să ai ceea ce îți dorești. Fericire însă înseamnă să îți dorești ceea ce ai. Cei mai mulți dintre noi o pățim când vine vorba despre fericire.”  

Stefanos Xenakis 

(„Fiecare zi este un dar. Povești despre frumusețea vieții”)

Haihui printre imagini

Hans Baldung Grien (c.1484 – 1545)
Cele trei vîrste și Trei grații (1539)
(ulei pe panel, 151 x 61 cm)

Matthias Grünewald 

(Mathis Nithart sau Mathis Gothart, 1475/80-1528)
Crucificarea (1512-16)
(ulei pe lemn, 269 × 307 cm, muzeul Unterlinden, Colmar, France)

Haihui printre cuvinte

„Aflu zilele astea despre oameni care au încercat să-și falsifice certificatul de vaccinare («pașaportul verde»). Unii sînt sub anchetă, alți cîțiva mor în spitale, după ce s-au infectat cu COVID-19. Și probabil că sînt mult mai mulți despre care nu vom afla. Mă întreb: ce să fie în mintea unui om care e într-atît de îngrozit de vaccin, vede în el o catastrofă atît de mare, încît nu numai că nu se imunizează pe gratis și nevătămător, la fel cu alte două-trei miliarde de oameni, dar e și dispus să plătească bani buni pentru un fals, să riște închisoarea dacă e prins, asta ca să nu mai vorbim despre riscul de a se îmbolnăvi grav și chiar de a muri? Ce ghem de temeri, de neîncredere, suferințe, îndoieli, ignoranță, ce grozăvii, toate incurabile, se ascund în adîncimile sufletului aceluia, altminteri aidoma cu mine sub toate celelalte aspecte exterioare? Nu, nu pot pricepe absolut nimic din colegul, din vecinul, din semenul meu, din omul cu care pe dinafară semăn pînă la indistincție.
Nu, n-a pierit enigma sufletului omenesc!

Andrei Cornea

(„Semenul meu”)

Corona story

„Port mască din iubire faţă de aproapele. Dacă cumva ajung eu să fiu purtător de virus, nu am o responsabilitate? Purtând mască, eu încerc să-i protejez pe oamenii cu care intru în contact (...). Să nu port mască şi să spun că Dumnezeu mă protejează, poate deveni de o aroganţă spirituală destul de mare. Este ca şi cum îl ispitesc pe Dumnezeu. Masca, spălatul pe mîini, nu sunt doar instrumente umane, sunt şi de natură spirituală, pentru că implică iubirea şi răbdarea mea faţă de aproapele meu.”

Părintele Francisc Doboș

Paraponu’ zilii

„Momentul cel mai periculos pentru un guvern prost e,
de regulă, cel în care începe să se reformeze.”

Alexis de Tocqueville

Corona story

„Iată că de cîțiva ani buni, mai ales de cînd conviețuim cu Covid-ul, mă bîntuie în fiecare noapte împingîndu-mi somnul dincolo de orele dimineții cu speranțele și spaimele care le potențează, acum când morțile sînt mult mai numeroase decât nașterile și eu duc deja în spate 90 de ani extrem de frumoși, de aceea am amuțit când într-o sală mare, la o întâlnire cu public mult, un tânăr s-a ridicat în picioare și adresându-se sălii, a întrebat: «nu înțeleg cum de nu-i place Norei Iuga urâtul?!». Am rămas fără grai. Binele și răul, frumosul și urâtul sînt noțiuni atât de relative care-și schimbă total imprevizibil locurile între ele, încât nu putem să știm niciodată de ce toate întâmplările vieții noastre, care la momentul producerii lor, ni s-au părut greu de traversat, iată, acum, după ce le-am lăsat în urmă, sînt atât de frumoase... poate de aceea, tot ce-mi închipui într-o noapte paradisiacă, curios, cum îmi vin mie la ore mici cuvinte mari... ce spuneam? A, da! Ziua mă poate arunca în cel mai cumplit infern, mai ales cînd poștașul, care-mi aduce corespondența, nu poartă mască și eu nu m-am vaccinat încă!”

Nora Iuga

(„Rondul de noapte”)

Poemoteca

Traian Demetrescu

Corbii

Pe plopii ninşi

Coboară corbii-n pâlc de doliu,

Cernesc al iernei alb linţoliu,

Şi, trişti, de foame par învinşi...

Cugetători,

Privesc pe cer, privesc departe;

Pe când un glas de vânt împarte

Un cântec care dă fiori...

În cimitir,

Pribegi, s-au adunat la sfadă;

Iar sub uitare şi zăpadă

S-ascund mormintele în şir...

Şi pe când trec,

În a crepusculului oră,

Spre groapa unde doarme-o soră,

Şi-n suflet plânsul îl înec;

În aiurări

De spaimă inima mea moare...

Acoperite de ninsoare,

Pierdute sunt orice cărări...

Şi mă învinge

Un gând amar, ştiind că-odată

Şi peste groapa mea uitată

Vor trece corbii şi va ninge.

* Pe numele său întreg Traian Rafael Radu Demetrescu și cu pseudonimul literar Tradem (cel mai cunoscut dintre cele pe care le-a folosit), scriitorul s-a născut la Craiova, pe 3 noiembrie 1866 și a încetat din viață, la 30 de ani neîmpliniți, pe 17 aprilie 1896, în urma unei crize de hemoptizie, fiind înmormîntat în cimitirul orașului natal.
* După studiile gimnaziale, a frecventat cu intermintențe cursurile liceului „Carol I” din Craiova, pe care nu le-a absolvit.
* La doar 17 ani debutează în paginile publicațiilor craiovene „Clopotul” și „Alarma”, cu poemele „Durerei”, „Victoriei”, „Plânsul”, „Domnișoarei V.”, „Poetul”.
* Este remarcat de Alexandru Macedonski cu poezia „Ploaie din senin” (apărută în periodicul „Vocea Oltului”, în 1882), la sugestia căruia, în 1866, poetul se mută în București, pentru o vreme locuind chiar în casa acestuia. Un an mai devreme avusese loc și debutul său editorial, cu volumul „Poesii”, semnat Tradem, însoțit de o prefață a mentorului său, Macedonski. Pînă la sfîrșitul său prematur, va mai publica șase volume de poeme și tot atîtea de proză, dintre care două romane, unul dintre ele, „Iubita” (apărut în 1895), conținînd numeroase elemente autobiografice.

* Desfășoară o intensă activitate publicistică în reviste craiovene, multe dintre scrierile sale (studii critice, traduceri din Byron, Hugo, Lamartine, Michelet, Musset ori François Coppée – autorul său preferat, nuvele, portrete literare, cronici critice și teatrale etc.) apărînd și în periodice din București precum „Literatorul” (revista fondată și condusă de Macedonski, care îi va publica poemele „Meditațiune”, „Bătrânețe”, „Plânsul fericirii”, „Nenorocire”) ori „Adevărul”, „Evenimentul literar” sau „Revista literară”.
* Scrierile sale s-au bucurat de o mare popularitate în epocă, prin opera sa poetică el fiind considerat ulterior drept unul dintre importanții precursori ai curentului simbolist din literatura română. De altfel, ca o confirmare, poetul George Bacovia, un admirator mărturisit al poetului, îl va invoca în poemul său „Amurg” (din volumul „Plumb”, 1916).
* La Craiova, pe strada cu numele său, există un muzeu memorial găzduit de imobilul care i-a aparținut poetului, la parterul căruia își are sediul Casa de Cultură a municipiului care, de asemenea, îi poartă numele.

***

„Produs al intuiţiei, mai curând decât al unei tradiţii şi educaţii literare aşezate, simbolismul lui Traian Demetrescu nu e, totuşi, mai puţin interesant. Prin eclectism stilistic, ca şi prin amestecul, tipic românesc – adică, de neîntâlnit în alte simbolisme europene –, de îndrăzneli decadentiste şi sfială romanţioasă, de sobră meditaţie lirică şi neţărmurit patetism social. Nu în ultimul rând, prin armonia în care limba poetică învăluie aceste tendinţe contrarii, făcându-le să funcţioneze, cumva, împreună. Geniul literaturii noastre, au spus-o destui, nu constă într-o originalitate fără seamăn, ci în sinteză: opera lui Traian Demetrescu, fără să fie una de raftul întâi, e o bună ilustrare a acestei caracteristici.
(...) Mort la 30 de ani, înainte de a-şi fi desăvârşit opera, poetul Corbilor a rămas suspendat pe limbul dintre romantism şi simbolism. A deschis o cale, pe care, însă, nu a mai avut şansa să meargă el însuşi.
De unde şi receptarea postumă, ezitantă, plasându-l întotdeauna între două categorii. Istoria literară preferă, se vede, să îi escamoteze pe cei cu care nu ştie prea bine ce să facă. Rolul lui Traian Demetrescu în evoluţia poeziei noastre, în schimbarea codurilor poetice, după epuizarea junimismului, este, însă, unul important. Poate cel mai important, în ordine cronologică, după cel al lui Macedonski însuşi.”

Răzvan Voncu

(„În anticamera simbolismului” în  „România Literară”, nr. 47 / 2016)

Fototeca de dinamită

Henry Matisse

(1869-1954)

„Ceea ce visez este o artă a echilibrului, a purității și a seninității lipsite de subiect tulburător sau deprimant – o influență calmă, liniștitoare asupra minții, mai degrabă ca un fotoliu bun, care oferă relaxare după o oboseală fizică.” 

Henry Matisse

„Das Meisterstück / The Masterpiece”

Paleta lui Henri Matisse

fotografiată de © Matthias Schaller

Memento

Eugen Lovinescu – 140 de ani de la naștere

(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)

„Când pornești la o acțiune trebuie să ai în vedere și riscurile ei.”

Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei „Sincronismului” și al „Mutației valorilor estetice”.

* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904–1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale – preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul” – se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906–1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară iar ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

E. Lovinescu (în dreapta) alături de Eugen Jebeleanu

* Colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907–1909) și publică primele două volume de „Critice” (I, 1909; II, 1910). În această perioadă editează monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).

* În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în periodicele „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și a fost fondatorul revistei care va impune o nouă direcție în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919–1922; serie nouă, 1926–1927), patronînd, pînă la sfîrșitul vieții și cenaclul literar omonim.

* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate articolele și foiletoanele publicate în presă vor apărea în „Critice” (I-X, 1909–1923).
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixînd o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I–III, 1924–1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926–1929), în care a formulat o nouă teorie, „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I–III, 1930–1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I–II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I–II, apărute postum, în 1943–1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit și Virgiliu.

* Unica sa fiică a fost regretata jurnalistă, scriitoare, eseistă și memorialistă Monica Lovinescu (1923–2008), stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci ale secției în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat, ani buni, emisiunea „Teze și antiteze la Paris” alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca). Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa, soția, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, este arestată (deși se afla

Ecaterina Lovinescu împreună cu fiica sa, Monica.

la o vîrstă înaintată, avînd 71 de ani) și, condamnată politic, își va găsi sfîrșitul în închisorile staliniste, probabil pe 6 iunie 1960, fiind înhumată în groapa comună a penitenciarului Văcărești (cf. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, „Scrisori către Monica. 1947-1951”, Humanitas, 2012). A reușit însă, in extremis, să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc și în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” (Humanitas, 1998) dar și în cartea autobiografică a Monicăi Lovinescu, „La apa Vavilonului” (Humanitas, 1999), sau sînt relatate în jurnalele acesteia (șase volume). Extrem de valoroasa bibliotecă a lui Eugen Lovinescu a fost confiscată, cărțile fiind arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991, lui Eugen Lovinescu i s-a atribuit, post-mortem, titlul de membru titular al Academiei Române.
***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”

Eugen Lovinescu

(despre Hortensia Papadat-Bengescu în

 „Istoria literaturii române contemporane1900–1937”, 

2 volume, editura „Minerva”, București, 1973)

Criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu vorbește despre viața și opera lui Eugen Lovinescu