Filmoteca de dinamită

Memento

Eminescu 170

„Nimărui din voi să nu-i abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii mei, Pămîntul nostru e mai sărac în genii, decît Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decît pe Pămînt un geniu. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani încît nu ştiu zău dacă de la Adam pînă la Papa Leon IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică cîteva centigrame de creieri mai mult decît suma communis – î[l] putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămînem asemenea confraţilor noştri dobitoacele.” (Manuscrisul 2255)

*

„Un om înțelept cunoaște pe un nerod, căci nerod a fost fiecare-n viața-i; dar un nerod nu cunoaște pe-un înțelept, căci n-a fost niciodată înțelept.” (Manuscrisul 2275 B)

*

„Un novelist român spunea, că dracul cînd n-are de lucru îşi cîntăreşte coada. Omul cînd n-are ce lucra face filozofie.” (Manuscrisul 2283)

*

„Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat.”(Manuscrisul 2288)

„Dar, domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-a naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu.” (Opere, vol. IX, p.459-460)

*

„Femeie – poesie! Ce cauți tu în ochiul cel mort –  în floarea cea turbure a sufletului meu?” (Manuscrisul 2258)

p.s. Mi-am permis să-i spun cîndva, unui prieten (care bine zicea că nu e suficient să declari că-ţi „place” Eminescu şi că, mai ales, trebuie să citeşti ce-a scris), că pentru a citi ce a scris Eminescu, unora, puţini, extrem de puţini (Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Constantin Noica, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creţia, Liviu Călin, sînt numele care-mi vin acum în cap) nu le-a ajuns o viaţă. Nouă, ăstorlalţi, care doar ne „place” poetul, cum zice dumnealui, cred ne-ar trebui cîteva vieţi să-i parcurgem opera. Dacă poezia lui se mai citeşte cît de cît (creaţia lui poetică fiind, de altfel, doar vîrful aisbergului numit Eminescu, dar ce vîrf!), restul operei sale e cvasi-necunoscut.

Apoi, pe Eminescu, dacă tot îl citim, mai trebuie să-l mai şi înţelegem, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale... Pentru că, altfel, riscăm să ne apuce, hodoronc-tronc, un fel de amoc şi să spunem / scriem prostii: atît despre om, cît mai cu seamă despre operă. Şi asta pentru că, vorba maestrului Tudor Arghezi, pentru foarte mulți, Eminescu nu poate fi tradus nici în româneşte!

Poemoteca

„Orice poet tînăr trebuie să scrie un vers mai bun decît Eminescu...”

Nichita Stănescu

Nichita Stănescu

(un documentar de Marian Baciu, 2007)

„Nichita Stănescu este pescărușul cu aripile cele mai mari și mai riscate...”

Sorin Dumitrescu

Cuvinte de folos

Despre înfrînarea limbii*

„Avem cea mai mare nevoie să ne stăpînim limba cum se cuvine și s-o înfrînăm. Limba e mișcată de inimă: cu ce este plină inima, aceea se și revarsă prin limbă. Pe de altă parte, acel simțămînt care se revarsă prin limbă, se întărește și se înrădăcinează în inimă. De aceea, limba este unul dintre marii părtași la zămislirea obiceiului nostru mîndru. Simțămintele bune sînt tăcute.”

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul (1749–1809) este autorul cărţii Războiul nevăzut și al Pidalionului. 
Sfinției sale i se datorează prima tipărire a Filocaliei el fiind și un fervent susținător al studiului canoanelor   pe care nu le considera învechite, ci, dimpotrivă, le vedea ca fiind temeiul vieții creștine,  dimpreună cu rugăciunea neîncetată.

Revărsări prin cuvinte caută mai degrabă simţămintele iubitoare de sine, ca să exprime ceea ce ne măguleşte iubirea de sine şi ne poate pune, ni se pare nouă, în cea mai bună lumină. Multa vorbire vine, de cele mai multe ori, de la o anumită părere de sine mîndră, potrivit căreia închipuindu-ne că suntem multştiutori şi că părerea noastră despre lucrul cu pricina este cea mai mulţumitoare, încercăm o nevoie neînfrînată de a ne-o spune şi de a o întipări şi în inimile celorlalţi prin belşug de vorbe, cu repetări numeroase, făcînduli-se învăţători nepoftiţi şi visând cîteodată să aibă ca ucenici oameni mult mai pricepuţi decât ei – şi asta atunci cînd se vorbeşte despre lucruri care merită cît de cît luare-aminte. În cea mai mare parte însă, multa vorbire este totuna cu vorbirea deşartă, şi atunci nu se găsesc cuvinte pentru a înfăţişa pe deplin răul care vine din această proastă obişnuinţă, îndeobşte, multa vorbire deschide porţile sufletului, prin care iese îndată din inimă căldura evlaviei, şi cu atît mai mult vorbirea deşartă. Multa vorbire îi abate omului luarea-aminte de la el însuşi, şi în inimă, care în felul acesta ajunge să nu mai fie păzită, încep să se furişeze obişnuitele învoiri şi pofte pătimaşe – cîteodată cu asemenea izbîndă, încît atunci cînd se termină vorbirea deşartă, în inimă se află deja nu numai însoţirea cu gîndul rău, ci şi hotărârea de a săvârşi patima cu fapta. Vorbirea deşartă este uşă spre osîndire şi clevetiri, răspînditoare a veştilor şi părerilor mincinoase, semănătoare a neînţelegerilor şi vrajbelor. Ea înăbuşă gustul pentru ostenelile minţii şi slujeşte mai totdeauna drept acoperire pentru lipsa unei cunoaşteri temeinice. După multa vorbire, cînd aburul mulţumirii de sine trece, întotdeauna rămâne un anumit simţământ de tristeţe şi de ruşine. Oare aceasta nu dovedeşte că sufletul, chiar fără voia sa, se simte atunci furat? Apostolul Iacov, vrînd să arate cît de greu îi este celui guraliv să se abţină de la ceva nefolositor, a zis că ţinerea limbii între hotarele cuvenite este doar partea bărbaţilor desăvârşiţi: dacă nu greşeşte cineva în cuvînt, acela este bărbat desăvîrşit, în stare să înfrîneze şi tot trupul (Iac. 3, 2). Limba, îndată ce începe să vorbească ceva după placul său, fuge ca un cal scăpat din frîu şi pălăvrăgeşte nu numai cele bune şi cuviincioase, ci şi cele rele şi dăunătoare. De aceea, Apostolul o numeşte rău fără astîmpăr, plin de venin aducător de moarte (Iac. 3, 8). Împreună-glăsuind cu el, şi Solomon a grăit: din cuvinte multe nu vei scăpa de păcat (Pilde 10, 19). 

Şi vom spune, împreună cu Ecleziastul, că, îndeobşte, cine vorbeşte mult îşi dă în vileag nebunia, fiindcă de obicei numai cel nebun înmulţeşte cuvintele (Ecl. 10,14). Nu te întinde la împreună-vorbiri lungi cu cel ce nu te ascultă cu voie bună, ca nu cumva, săturîndu-se de tine, să înceapă să te urască, precum este scris: cel ce înmulţeşte cuvintele, urît va fi (Sirah 20, 8). Fereşte-te ca nu cumva să vorbeşti cu asprime şi de sus, fiindcă oamenii urăsc foarte mult aceasta, şi te vor bănui că eşti foarte deşert şi gîndeşti lucruri prea mari despre tine însuţi. Niciodată să nu te lauzi, decît dacă este neapărată nevoie, însă şi atunci să vorbeşti cît mai pe scurt. Cînd vezi că alţii vorbesc de prisos despre ei înşişi, sileşte-te să nu faci ca ei, chiar dacă vorbele lor par smerite şi mustrătoare de sine. Iar în ce-l priveşte pe aproapele tău şi faptele lui, nu te da în lături să vorbeşti, însă vorbeşte totdeauna cît mai pe scurt, chiar şi atunci cînd lucrul acesta se cere pentru binele lui. Cînd stai de vorbă, să-ţi aminteşti şi să te strădui să împlineşti porunca Sfîntului Talasie, care grăieşte: „Dintre cele cinci feluri de a sta de vorbă cu alţii, pe trei dintre ele să le foloseşti, cu chibzuinţă, fără frică; pe al patrulea să nu îl foloseşti des, iar de al cincilea să te lepezi cu totul.” Un oarecare dintre scriitorii duhovniceşti le înţelege pe primele trei aşa: „da”, „nu”, „se înţelege” sau „este limpede”, în al patrulea vede îndoiala, iar în al cincilea – ceea ce e cu totul necunoscut. Adică poţi să vorbeşti cu hotărâre despre ceea ce ştii sigur că este adevărat sau neadevărat şi despre ceea ce se vede de la sine; despre ceea ce-i îndoielnic mai bine să nu zici nimic, iar dacă este nevoie, să vorbeşti ca despre ceva îndoielnic, fără să hotărăşti dinainte; iar despre ceea ce nu ştii să nu vorbeşti deloc. Un altul zice: avem cinci feluri de a vorbi – chemător, întrebător, doritor sau rugător; hotărâtor, cînd ne rostim cu hotărâre părerea; poruncitor. Dintre acestea cinci, pe primele trei să le foloseşti întotdeauna slobod, pe al patrulea – cît mai rar cu putinţă, iar pe al cincilea să nu-l foloseşti deloc. Despre Dumnezeu să vorbeşti cu toată căldura, mai ales despre bunătatea şi dragostea Lui, dar totuşi cu frică, gîndindu-te să nu păcătuieşti cum va şi în aceasta, zicînd ceva necuvenit despre cele dumnezeieşti şi tulburând inimile ascultătorilor simpli. De aceea, mai degrabă să iei aminte la împreună-vorbirile altora despre lucrurile acestea, punînd cuvintele lor în vistieriile cele mai dinlăuntru ale inimii tale – iar dacă se va vorbi despre altceva, numai sunetul glasului să se lipească de auzul tău, însă noima să nu se lipească de mintea ta, care trebuie să tindă nestrămutat către Dumnezeu. Chiar şi atunci când trebuie să-l asculţi pe vorbitor ca să pricepi despre ce e vorba şi să dai răspunsul ce se cuvine, să nu uiţi ca între ceea ce auzi şi ceea ce spui să-ţi înalţi ochiul minţii spre ceruri, unde e Dumnezeul tău, gândindu-te la mărirea Lui şi la faptul că El nu te scapă din ochi, ci caută spre tine ba cu bunăvoinţă, ba cu neplăcere, potrivit celor ce se întâmplă în cugetele inimii tale, în vorbele, în mişcările şi în faptele tale. Cînd trebuie să spui ceva, să chibzuieşti temeinic la cele ce se suie în inima ta ca să le zici, mai înainte să ajungă acestea pe limba ta, şi vei afla că multe dintre ele sunt de aşa fel, încât este cu mult mai bine să nu iasă din gura ta. Să ştii totodată că şi din ceea ce ţie se va părea că este bine să zici este uneori cu mult mai bine ca unele să rămână îngropate în mormîntul tăcerii. De aceasta îţi vei da seama, cîteodată, îndată după încheierea împreună-vorbirii. Tăcerea este mare putere în războiul cel nevăzut cu mîndria şi reazim de nădejde spre biruinţă. Tăcerea este foarte plăcută celui ce nu nădăjduieşte în sine, ci nădăjduieşte numai în Dumnezeu. Ea este păzitoarea sfinţitei rugăciuni şi minunată ajutătoare în lucrarea virtuţilor, iar totodată şi semn al înţelepciunii duhovniceşti. Sfântul Isaac spune că paza limbii nu numai că sileşte mintea să suie la Dumnezeu, ci şi în lucrurile cele văzute, săvârşite cu trupul, dă în chip de taină mare putere spre împlinirea lor. Ea luminează şi în lucrarea ascunsă, însă doar dacă omul păzeşte tăcerea întru cunoştinţă. Altundeva, el laudă tăcerea aşa: „Dacă vei pune într-o parte toate lucrurile vieţii acesteia îmbunătăţite (pustnicia), iar de cealaltă parte tăcerea, vei afla că tăcerea precumpăneşte. Multe sfaturi sînt bune pentru noi – însă cînd se va apropia omul de tăcere i se va părea de prisos lucrarea păzirii lor.” Într-un alt loc numeşte tăcerea „taina veacului viitor”, iar cuvintele, spune el, sunt „unealta lumii acesteia”. Sfîntul Varsanufie o pune mai presus de teologhisire, zicînd: „Chiar dacă aproape că ai ajuns să teologhiseşti, să ştii că tăcerea este mai vrednică de uimire şi slavă.” Drept aceea, se întîmplă ca unul să tacă fiindcă nu are ce să spună (v. Sirah 20, 6), altul pentru că aşteaptă vremea potrivită (ibidem), altul din alte pricini, „de dragul slavei de la oameni, sau din rîvna pentru această virtute a tăcerii, sau fiindcă ţine ascunsă în inimă împreună-vorbirea cu Dumnezeu, de la care nu vrea să abată luarea-aminte a minții sale”, îndeobşte însă se poate spune că cel tăcut se arată chibzuit şi înţelept (v. Sirah 19, 28; 20, 5). Îţi voi arăta doar un mijloc pentru a deprinde tăcerea, cel mai nemijlocit şi mai simplu: apucă-te de lucrarea aceasta, şi ea însăşi te va şi învăţa cum să o faci şi te va ajuta. Iar pentru a păstra nestinsă osîrdia către osteneala aceasta, să te gândeşti cît mai des la urmările pierzătoare ale flecărelii fără alegere şi la urmările mîntuitoare ale tăcerii celei cu bună înţelegere. Iar cînd vei ajunge la gustarea roadelor mîntuitoare ale tăcerii, nu vei mai avea nevoie de nici o lecţie în privinţa trufiei. 

Sfîntul Cuvios Nikodimos Aghioritis 

* În volumul „Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți”, editura „Sophia”, București, 2010)

Altițe și bibiluri

„«A fi la înălțime» nu e, pur și simplu, a trăi mereu cu obsesia superlativului și nici a privi către ceilalți de sus. Ceea ce se cere e să fi cuplat mereu la «polul plus», să trăiești contingența avînd mereu în minte orizontul care o depășește și o cuprinde. (...) Desprindeți-vă într-un minim elan igienic, de măruntaie, idiosincrazii, vorbe grele, obsesii și nevroze. Respirați mai amplu, priviți scurt spre mijlocul cerului, reînvățați să surîdeți. Încercați să fiți, măcar o oră pe zi, «singuri și inactuali», cum spunea cîndva G. Călinescu. Există și alte bucurii decît bucuria de a-ți strangula dușmanul. Există și alte plăceri decît plăcerea de a răni, de a calomnia, de a cîștiga la șepticul electoral. (...) 

Nu vă mai conduceți viața din subteranele sufletelor voastre agitate. Așezați-vă, la răstimpuri, pe un loc mai înalt decît voi înșivă. Sus inima! Și capul! Viața, viața adevărată e în altă parte...”  

Andrei Pleșu  

(„Sus inima!”)

Gînd în fuior

Advertisement

În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relație până nu ești sigur de ea. Potențialul de afecțiune, de iubire, trebuie păstrat pînă găsești o persoană cu care te potrivești cu adevărat, cu care să ai, în primul rînd, o potrivire sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întîlnit un alt om de calitate și se jertfește pînă la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai puțin.

Advertisement

Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relații care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde ca înainte. Oamenii trebuie să învețe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la om, riști să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ți mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită, în sine, să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.”

Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oașa

(„Cum știi care este omul pentru care merită să dai tot...”)

Poemoteca

LET IT BE

„ ... chiar dacă nu trăiesc clipa

fiind clipa tot ce se poate închipui despre efemeritatea fiecăruia dintre noi

atunci iată o zi când ploaia vine în a doua zi de Bobotează

vine măruntă înghețată rostogolită răsucită biciuită

însângerată de vânt nebun

vine întunecând

vine scrâșnind

vine

vine

iar cu fruntea lipită de fereastră

ești mut

indisolulbil mut

foetus avortat

mai trăind o clipă

aceea a morții fără sa te fi născut...

... oare chiar nu trăiesc clipa? ”

Leonard Oprea

(Theophil Magus)

Altițe & bibiluri...

O lacrimă de vin, una de sare şi-un gînd bun şi vesel, de-o clipită-două, pentru dragii noştri dragi, care nu mai sînt cu noi!

În fotografia lui © Gabi Stamate, Traian T. Coşovei (28.XI.1954 –1.I.2014), la Muzeul Naţional al Literaturii Române, vegheat, din background (foto: © Tudor Jebeleanu), de dincolo de timp, parcă, de bunul său prieten, Ion Stratan (1. X. 1955 – 19. X 2005)

Aş putea să rup limbile ceasului şi să scriu:

„oricum e mai târziu decât crezi”

Să mă las privit de obiecte. De scris.

Sfâşiat de lipsa lor de înţelegere pentru mine.

Traian T. Coşovei

Sf. Ioan Botezătorul 
(tempera pe lemn, icoană din Rusia, anonim, sec. XVIII)

Soborul Sf. Ioan Botezătorul*

„Este în calendar o sărbătoare numită Soborul Sfântului Ioan Botezatorul. Aceasta înseamnă sărbătoarea pământească și cerească a Sfântului Ioan. El este ființa de legătură dintre profeți și apostoli. E marele pustnic și marele celib și totodată, primul martir din lumea creștină: el moare pentru sfințenia vieții de familie. S-a spus despre el că venea «în duhul și puterea lui Ilie» – acel profet temut, care zguduia conștiințele, într-o vreme când lumea intrase într-o mare criză duhovnicească. Și tot așa va veni mai înainte de sfârșitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer. (...)

Sărbătorim astăzi pe Sfântul Ioan Botezătorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covârșitoare însemnătate pentru mântuirea neamului omenesc. Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus: «Iată, trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta». El este singurul pământean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: «Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan». Când Sfântul Ioan este întrebat: «Cine ești tu?», el răspunde prin cuvântul prorocului: «Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului», recunoscându-se pe el însuși a fi înaintemergător al lui Iisus.

Pe acest înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.”

Părintele Sofian Boghiu

*Dragilor prieteni purtători de nume sfînt, care astăzi își sărbătoresc onomastica și/sau ziua de naștere, cele mai bune gînduri și urări, din inimă! La mulți ani!

Poemoteca

 „Anatomies”, 1929
(Man Ray)

Je t'aime

Je t'aime pour toutes les femmes que je n'ai pas connues

Je t'aime pour tous les temps où je n'ai pas vécu

Pour l'odeur du grand large et l'odeur du pain chaud

Pour la neige qui fond pour les premières fleurs

Pour les animaux purs que l'homme n'effraie pas

Je t'aime pour aimer

Je t'aime pour toutes les femmes que je n'aime pas

Qui me reflète sinon toi-même je me vois si peu

Sans toi je ne vois rien qu'une étendue déserte

Entre autrefois et aujourd'hui

Il y a eu toutes ces morts que j'ai franchies sur de la paille

Je n'ai pas pu percer le mur de mon miroir

Il m'a fallu apprendre mot par mot la vie

Comme on oublie

Je t'aime pour ta sagesse qui n'est pas la mienne

Pour la santé

Je t'aime contre tout ce qui n'est qu'illusion

Pour ce coeur immortel que je ne détiens pas

Tu crois être le doute et tu n'es que raison

Tu es le grand soleil qui me monte à la tête

Quand je suis sûr de moi.

Paul Eluard

(„Le Phénix”, 1951)

Jurnal de-a bușilea...

(decembrie - sfîrșit, ianuarie-început...)

Despre Banksy (pseudonimul unui artist graffiti, activist politic, regizor de film și pictor englez) se știu extrem de puține lucruri. Este o prezență cvasi-invizibilă în spațiul public, lucrările sale – artă urbană satirică ce combină mici texte epigramatice subversive, suculente și pline de un umor negru cu desene executate după un șablon extrem de personal, care aduc virulente critici vieții politice și sociale – sînt prezente pe trotuare, pereți și poduri din orașe din întreaga lume.

Dac-ar fi să luăm de bune spusele designerului Manco Tristan, Banksy s-ar fi născut în 1974 în Bristol, Anglia, unde și-a petrecut primii ani de viață, ca fiu al unui tehnician fotocopiator, el fiind pregătit să devină... măcelar!

Despre clipul său nu se știe dacă a fost făcut cu un om al străzii sau cu un actor (contează prea puțin acest aspect), ideea lui fiind, în schimb, strălucită! Din păcate, superbul său desen închipuind renii lui Moș Crăciun înhămați la o bancă adevărată, a fost vandalizat... 

„Dumnezeu să binecuvânteze Birmingham!”, a scris Banksy în mesajul său pe o reţea de socializare după postarea clipului. „În cele 20 de minute în care l-am filmat pe Ryan aşezat pe această bancă, trecătorii i-au oferit o băutură caldă, două batoane de ciocolată şi o brichetă, fără ca acesta să le ceară ceva”, a adăugat el. Mesajul artistului a strîns 2,5 milioane de vizualizări în primele 11 ore după de la publicare!

*

„Amintirile nu aparţin numai trecutului. Ele ne determină viitorul.” (Jeff  Bridges)

*

O poveste cu Kafka. Istorioara spune că, într-o bună zi, pe cînd își purta pașii pe aleile parcului în care-și făcea zilnic plimbările, Franz Kafka a întîlnit o fetiță care plîngea. Își pierduse păpușa și era dezolată. El s-a oferit să o ajute să o găsească, așa că și-au dat întîlnire a doua zi, în același loc. Pentru că nu au găsit-o, el a conceput o scrisorică, pe care i-a citit-o fetiței, a doua zi, cînd s-au reîntîlnit: „Te rog, nu plînge după mine, am plecat într-o excursie în jurul lumii. Îți voi mai scrie despre aventurile mele.”
Acesta a fost începutul unui lung șir de scrisori, care au urmat. De fiecare dată, cînd cei doi se întîlneau, Kafka îi citea fetiței minunatele aventuri închipuite prin care trecea mult iubita ei păpușă. Fetița era fascinată și aproape consolată.
La ultima lor întîlnire, el i-a dăruit fetiței o păpușă. Care nu semăna, nici pe departe, cu fosta păpușă a fetiței. Scrisoarea cu care a venit însoțită spunea: „Călătoriile mele m-au schimbat.”
Mulți ani mai tîrziu, fetița, devenită o femeie în toată firea, a găsit în această păpușă un bilețel, pe care scria: „Tot ceea ce iubești vei pierde pînă la urmă. Dar, în final, iubirea se va întoarce sub o altă formă...”

*

„Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumești, a căror înțeleaptă chivernisire ne revine nouă ca ființe înzestrate de El cu minte rațională și o inimă fierbinte”. Părintele Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt)

*

O carte tipărită este, mai presus de orice, o stare de spirit. Trupul cărţii, „carnea” ei (ilustraţiile, coperţile, modul în care este paginată și cel în care este legată şi pînă la cele mai mici detalii grafice) transformă o carte într-un obiect estetic senzorial, în clipele inefabile în care i te abandonezi cu întreaga ta fiinţă. Dimpreună cu textul propriu-zis, cartea tipărită nu este altceva decît o sublimă vietate, splendidă în întregul ei, care se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. Nutresc convingerea că o carte tipărită se însufleţeşte doar atunci cînd este citită. O carte abandonată într-un raft prăfuit de bibliotecă devine un obiect oarecare, neutru şi inutil. Borges spunea la un moment dat, parafrazîndu-l pe Emerson, că biblioteca este un cabinet magic în care există multe spirite vrăjite, care se trezesc cînd le chemăm. Adică doar atunci cînd o carte îşi întîlneşte cititorul, se produce resurecţia ei. În caz contrar, ea moare. Moare şi se transformă într-un alt fel de mobilă, care odată cu trecerea timpului, indiferent cît este de valoroasă, se demodează. Intră într-un anume fel de desuetudine. Pentru a avea viaţă, o carte trebuie iubită, admirată, mîngîiată cu ochii cei de carne dar mai ales cu ochii sufletului, adulmecată, luată cu sine şi ţinută lîngă inimă. Aidoma unei femei. Pentru că între o carte frumoasă şi o femeie frumoasă, de cele mai multe ori nu există diferenţe semnificative...

*

Alexandru Andrieș are un poem (numit  „Aproape liniște”) pus minunat pe muzică (bine, chiar foarte bine, zic eu) de către Nicu Alifantis... E faină și varianta interpretativă a Alifantisului dar cea a Aurei Urziceanu (care are în background muzicieni extrem de valoroși în epocă /1985/ – Dan Bădulescu la bas electric și chitară electrică, Mihai Farcaș la percuție și însuși Alifantis la chitară acustică) îmi pare a fi superioară din toate punctele de vedere... În primul rînd grație feeling-ului dat de excepționala voce a Aurei...

*

„De altfel e şi cea mai frumoasă declarație de dragoste: «Simt că te pot părăsi. Te iubesc atît de mult încît s-a împlinit ceva în mine – şi acum te pot părăsi». E inutil să întorci capul. S-ar putea să vezi nedumerire. Cînd pleci, e bine să crezi că ai socotelile încheiate”. (Constantin Noica)

*

Recititind cartea lui Gheorghe Tomozei („Manuscrisele de la Marea Moartă”, ed. Cartea Românească, 1981), Dau peste aceste „nichitisme”: „Copila din «Ploject» (Ploieşti) este o «putinetă», un indezirabil, e un «mastrapont», banii mari, «matrafingheri» sau «coroclinci», sînii muierilor sînt «ţîfuri», onorariile, «bînfi», ciolanul cu fasole e «ciolănacher» , Fănuş Neagu e «Fanacher» etc. Bea la Casa «escribenţilor» (Casa Scriitorilor – n.m.), cînd intră într-o situaţie dificilă el o «împopistrează»(!) Cînd e solemn îmi spune «dumneata». Chemat la radio, «clămpăneşte». Plimbarea e un «fiţifex». Carnetul de telefon e un «ragaţier». Carnetul cu adresele iubitelor e «madonar». O fată are ţîţele ca «doi ochi de bufniţă». Cîmpulung, vara, 1976”. Așa am descoperit  proveniența „coroclincilor”, termen care-i plăcea lui Nino Stratan și pe care-l folosea ori de cîte ori, în discuțiile noastre, venea vorba despre bani...

*

Apropo de Nino... L-am întrebat, cu mulți ani în urmă: „Nino, ce loc ocupă femeia în viața ta?” Fără să se gîndească prea mult, mi-a răspuns, învălătucit în nori groşi de fum de țigară, cu privirile-i parcă întoarse înlăuntru-i: „Bătrîne Urs, eu am o teorie disjunctă între creier şi fratele trup. Nu sunt un tip senzual. Sunt un cerebral. Sunt şi un ideatic, dar stările mele sunt afective. Femeia, dragostea sunt atmosferă. Femeia este o înlesnire a vieții. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci cînd scrie, are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o țigară. Femeia este un un bun conducător de poezie”. Întrebarea asta, dimpreună cu răspunsul ei (care fac parte dintr-o convorbire mai amplă, avută prin 1999) mi-am permis să le așez, la doar cîteva luni de la plecarea intempestivă, absurdă şi tragică a lui Nino dintre noi, în volumul nostru, „Convorbiri la lumina gîndului”.

*

Și pentru că tot a venit vorba și despre Nichita Stănescu, mi-am adus aminte unul dintre poemele sale („Liniște”), care-mi place nespus:

Un nu știu ce în seara aceea era,

plopii îmi păreau piroane în palme de Iisus

și se făcea că în tăcere piatra ne cânta

un tril de sus, de foarte sus.

Stam blând și fără de gândire,

doi ochi n-aveam, ci două inime aveam

și trupuri multe-n nesfârșire,

ah, traversându-le le și pierdeam.

Căzu pe mine un cuvânt

mai greu decât o cruce,

v-am zis de mult: nu am mormânt,

nici unde să-l pot duce.

Stau blând și fără de visare

și vast și mult sărat,

cum orizontul peste mare

este coroană de-mpărat.

*

Pentru capitolul „Texte cu elice” : „Eşti frumoasă ca o stele,/Tu mi-ai rupt inima-n doi,/Toate sufletele mele,/ Bate pentru tu şi noi!” Habar n-am pe unde-am auzit-o!

*

Mi-e mai mult decît clar că revelația mea din ultimii ani, în materie de prozatori, se numește, de departe, Evgheni Vodolazkin: „Pentru că atunci cînd îți lipsește cineva, e vorba despre o parte din tine însuți care îți lipsește. Și cauți reunirea cu acea parte.” („Laur”). Și tot el, în aceeași carte: „Sunt lucruri despre care este mai uşor să vorbeşti în contextul unei Rusii străvechi. Despre Dumnezeu, de exemplu. După părerea mea, legăturile cu El erau mai directe pe vremuri. Mai mult decât atît, pur şi simplu existau. Acum natura acestor legături îi preocupă doar pe puţini, şi asta e neliniştitor. Să fi aflat noi, din Evul Mediu încoace, vreun lucru complet nou, care să ne perimită să ne relaxăm?”
*

„Căci se apropie Crăciunul / Și se coboară cerul, / Și ne cuprinde iar fiorul / Cînd se aude... lerul. ” Nu știu cine a scris strofa asta cu iz de colind, pe care am găsit-o într-un luminiș de revistă virtuală, nesemnată... Am luat-o pentru că mi-a plăcut mult imaginea din doilea vers („Și se coboară cerul”)... Dar chestia din final, „lerul” mi-a sugerat cu totul altceva... Mă străduiesc, din fragedă pruncie, să dezleg un mister, care nu-mi dă pace! Adică din vremurile străvechi în care mergeam cu ciutanii de vîrsta mea, la colindat... Am înţeles majoritatea mesajelor colindelor noastre – unele mai absconse, altele mai inteligibile – numai refrenul acela obsedant, ca o parolă, „leru-i ler”, nu l-am putut bunghi, în ruptul capului… Nici cărţile unor titani în domeniul folcloristicii, parcurse de-a lungul timpului, precum Bârlea, Fochi ori Ghinoiu, care vorbeau despre nu-şʼ ce interjecţii, onomatopee şi eufonii complicate, nu mi-au putut desluşi enigma: ce e leru’ și, mai mult de-atît,  de ce „leru-i ler”? Asta pînă deunăzi, cînd mă preumblam absent, singur și trist, precum un pescăruș baptist, printre rafturile unui supermarket, din ale cărui difuzoare se auzea tînguirea titanului colindelor româneşti, nimeni altul decît rapsodul Hruşcă şi căruia era cît p-aci să-i zic ceva de dulce, mărunţel, inofensiv, fără violenţă, în gînd… Dar am ciulit deodată urechile şi, brusc, am trăit revelația. Sau ea m-a trăit pe mine, aproape că nu mai contează... Maître Hruşcă mi-a dezlegat (fără să vrea, sărăcuțul!) enigma care mă muncea de-o viaţă, mai abitir decît îl munceau muncile alea grele pe celebrul Hercules. Păi, sigur că da, dom’le, mi-am zis în barbă, „leru-i ler” (şi nici n-are cum fi altfel!), pentru că, în mod absolut logic, irefutabil şi fix din aceleaşi motive, „linu-i lin” (care şi el, desigur, n-are cum fi altfel!). Q.e.d. ! Doamne, cît de clare pot fi lucrurile simple, hehehe!

*

„În pragul Bisericii te cheamă glasul lui Iisus. Cine ți-a mai spus pînă acum că ești îndumnezeit, că în tine stă chipul lui Dumnezeu? Pănă acum ți s-a spus că descinzi din maimuță, că descinzi din animale, că ești pe o treaptă zoologică mai ridicată, dar această origine nu îți dă demnitate. Ea te coboară... Uite, Dumnezeu îți spune că tu ești fiul Lui.” (Gheorghe Calciu)... Păi, sigur că are perfectă dreptate părintele... Cum mare dreptate avea și Țuțea, dar care cu mintea sa ascuțită, tăia mult mai adînc: „Singurii oameni care nu pot fi suspectați că nu se înfioară în fața morții sunt sfinții...”

*

Ce să le transmit io prietenilor virtuali de Crăciun? O orație mică... Așadar:

Vă dăruiesc, dintre toate gîndurile mele bune, din inimă, pe cel mai bun.
De Crăciun.
Prin Moş Crăciun.
Să fiţi iubiţi!
Vă îmbrăţişez!
La mulţi ani!

Nu m-am priceput niciodată, de cînd am învățat a scrie, să concep urări din astea pentru evenimente de tot felul... Trăiam un adevărat supliciu cînd mama mă punea să grafiez caligrafic pe felicitări sau pe cartoline poștale ilustrate, cîteva rînduri pe care apoi să le expediez celor cunoscuți... Îmi făcusem un carnet secret în care le trecusem și, ori de cîte ori eram pus să scriu, le copiam de acolo... Pînă într-o zi cînd mama s-a prins de trucul meu, citind pe dosul unor vederi pe care i le trimisesm bunicii, cu diverse ocazii și din diferite locuri și perioade, aceleași rînduri! Urmarea? Caietul mi-a fost confiscat și rupt fără milă...

Revenind în prezent... Mă gîndesc că-i mult mai simplu să trimit celor dragi cuvinte frumoase (precum acestea: „Și în ţinutul acela erau păstori, stînd pe cîmp și făcînd de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stat lîngă ei și le-a zis: «Nu vă temeţi... Că vi s-a nǎscut astăzi Mîntuitor. Care este Hristos Domnul din cetatea lui David. Și acesta va fi semnul: veţi găsi un prunc înfășat, culcat în iesle...» Și grăbindu-se, au găsit pe Iosif și pe Prunc, culcat în iesle...”, Luca, 2, 2-17 sau „Toţi cei cu inima curată sunteţi ai mei”, minunata vorbă a  părintelui  Justin Pârvu), decît să-mi screm imaginația cu formule care oricît de originale aș crede eu că sînt, tot stereotipe rămîn? Ba bine că nu!

*

„Viața, de conceput mai mult ca o sumă de exerciții de rezistență decât sub forma ei ofensivă, activă. Rezistenţă, adaptare, supravieţuire. Momente albe, negative, deviante. Când derularea zilelor se tulbură, retragere, repliere, acoperire. Cel care se ascunde în somn.
Somnul care regenerează pofta de a trăi.
Somnul care face posibil sentimentul cotidian, atât de necesar, al începutului, al reluării. Nu poţi trăi necontenit. Nu atât oboseala, cât nevoia unor segmentări, a unor popasuri. Fragmentele zilelor noastre fac pânza continuă a vieţii. Mitologiile personale ale zilei. Unităţi de timp programabile. Metafizica unui anotimp, intermitenţele dragostei. Descoperire şi recunoaştere asta e toată dialectica. Somnul ne ajută să nu ne uităm viaţa. Capitolele unui roman, pasajele unei proze. Cititorul care respiră şi cu privirea cînd citeşte. Trebuie să-i oferim acel aer. Oricît de moderni şi experimentali am fi, nu putem ignora faptul că trupul îşi are obişnuinţele lui care rămân aceleaşi chiar şi în faţa unor pagini de carte.” [Gheorghe Crăciun „Grandangular 5”, în „ Mecanica fluidului”, Editura Cartea Românească, 2014]

*

Am cărți începute și neterminate... Citesc dezordonat, doar cu sublinieri și fără să mai transcriu ce mi-a reținut atenția... Fără să scot note... Anul acesta trebuie să revin la vechiul meu mod de lectură, abandonat din nu știu ce motive... Îmi trebuie liniște, mult mai multă liniște lăuntrică pentru asta... M-am reîntors, cu o bucurie nesmintită, la Thibon: „Majoritatea «darurilor» pe care ni le fac oamenii seamănă cu momeala pe care pescarul i-o întinde peștelui. Avem uneori pofta de a răspunde la avansurile lor: iertați-mă că nu mă arunc din cale afară de repede asupra viermișorului pe care mi-l oferiți cu o insistență așa de generosă. E pentru că ghicesc în urmă cîrligul undiței, firul, coșul și tigaia în care o să mă prăjiți”. („Ignoranța înstelată”). 

*

Aseară, pe Netflix, „The Two Popes”. Exepționali Hopkins și Pryce... Trebuie să scriu despre filmul acesta. După obligatoria revizionare... Diseară, „The Irishman”. Are trei ore și n-am mai rezistat... 

*

Prima carte cumpărată anul acesta dintr-o foarte cochetă librărie-cafenea din Târgoviște, a treia zi a noului an (2020): „Călăuza rătăciților” a lui Jean D’Ormesson („Baroque Books & Arts”, 2017). Am citit mai multe pagini chiar acolo, printre rafturile înțesate cu cărți, în picioare, stăpînit de o stranie senzație de ocrotire...