La mulţi ani, copilărie!

Haihui printre cuvinte (27)

Pe cînd eram doar nişte puşti... 

„E puţin spus că eram dezamăgită, cînd am auzit o voce zicînd: <Pot să te ajut?> M-am întors şi era Allen Ginsberg. N-aveai cum să nu-l recunoşti pe unul dintre cei mai mari poeţi de atunci. M-am uitat în ochii lui negri, scoşi în evidenţă de barba lui neagră şi cîrlionţată şi am dat numai din cap.

De la stînga:
Robbie Robertson, Michael McClure, Bob Dylan 
&
Allen Ginsberg
(San Francisco, decembrie 1965) 

 Allen a pus încă 10 cenţi şi mi-a făcut cinste cu o cană de cafea. L-am urmat la masa lui fără un cuvînt şi am început să mănînc sendvişul. Allen s-a prezentat. Vorbea despre Walt Whitman şi i-am zis că eram de lîngă Camden, unde era îngropat Whitman , cînd s-a aplecat şi s-a uitat la mine foarte atent: <Eşti fată ?> m-a întrebat. <Da, am răspuns. E o problemă?> A rîs. <Scuze, am crezut că eşti un băiat foarte frumos.> M-am prins imediat. <Păi, atunci, trebuie să-ţi dau sendvişul înapoi­ ­?­> <Nu, poftă bună. Greşeala mea.>

Mi-a spus că scria o elegie lungă pentru Jack Kerouac, care murise recent. <La trei zile după ziua de naştere a lui Rimbaud>, am zis. Am dat mîna şi fiecare a plecat să-şi vadă de ale lui. După ceva vreme, Allen a devenit prietenul şi mentorul meu. Ne aduceam aminte adesea de prima noastră întîlnire şi o dată m-a întrebat cum aş descrie felul în care ne-am întîlnit. <Aş zice că m-ai hrănit cînd mi-era foame>, am răspuns. Chiar asta a făcut.” 

Patti Smith 

în 

„Pe cînd eram doar nişte puşti”

Creme , văpsele, farduri (IX)

Învățați, învățați, învățați dar nu forțați! Parlamentarul laburist britanic Sadiq Aman Khan a spus în cadrul unei declarații de presă după intrarea în vigoare a unui nou regulament de ordine interioară în închisorile britanice - care stipulează, printre altele, faptul că deținuții nu mai au voie să primească din afară, lenjerie intimă, reviste, felicitări (tipărite) și cărți – că nivelul educației din aceste instituții este „o rușine națională”, 40% dintre deținuți avînd vîrsta de cititor a unui copil de 11 ani. Nu știu ce rezultat o fi avut petiția lansată de politicianul englez – interesant de știut ar fi și care-i vîrsta dumisale de cititor - susținută de mai multe nume importante ale literaturii britanice și semnată de 20 000 de persoane însă știu foarte bine un alt lucru și anume acela că marea majoritate a parlamentarilor români (indiferent de culoarea lor politică și de faptul că-s liberi sau la țuhaus) au o vîrstă de cititor cu mult mai mică. E suficient să le urmărești evoluțiile verbale rudimentare de pe la mai toate posturile tv de „știri” pe unde hălăduiesc zi și noapte, pentru a-ți da seama de precaritatea culturii lor generale, deci, implicit, și de puțintimea lecturilor dumnealor. Oare marinelul de la Cotroceni o fi reușit, în cei 10 ani de mandat prezidențial, să termine „Levantul” lui Cărtărescu? Singur Bunul Dummnezeu poate să mai știe...

(sursa foto: viata-mdicala.ro)

Țîța, nasu’ și o pleoapă. Doctorașii și asistentele de la „Spitalul Clinic de Urgență de Chirurgie Plastică, Reparatorie și Arsuri” (mai pe scurt „Spitalul de Arși”) din București, în loc să facă intervenții chirurgicale de reaparat răniți sau de ușurat viața ălora cu tot felul de malformații, făceau, sub acoperire, operaţii estetice, pe care, ulterior, le raportau drept alt tip de intervenţii la Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti (CASMB), pentru a fi decontate. S-a lăsat cu arestări etc. Așadar, nu m-a mirat absolut deloc faptul că ‘mnealor pretindeau de la pacienți șpagă, variind între 450 şi 3400 de euro, în funcţie de tipul și complexitatea intervenţiei, banii fiind apoi împărţiţi între ei iar în cazul în care raportărilor le erau validate, CASMB deconta aproape 5.000 de lei de intervenție. Ce, parcă n-am ști prea bine că toți doftoroii și felcerițele s-au spurcat, nu de ieri de azi, la parai, ca să ne mai mire prea tare povestea? Însă ce mi-a plăcut mie cel mai mult și cel mai mult a fost echilibristica verbală a fătucilor ăstora tîmpe de pe la televiziunile de știri (și nu numai!), generată de slalomul lingvistic printre denumirile științifice ale operațiilor, denumiri care, pe bune, chiar că-ți limbă plimba-n gură! Ia, luați de la moșu’, d-acilea, cîteva mostre, de par egzamplu: MASTOPEXIE (în traducere liberă, ridicarea sînilor lăsați și prinderea lor de mușchii pectorali), BLEFAROPLASTIE (repararea unei pleoape rănite), RINOPLASTIE (îndreptarea unui nas spart, diform sau mutilat), HIPOPLAZIE MAMARĂ sau mai pre românește, MAMOPLASTIE (cu alte cuvinte mărirea sînilor), operație la ordinea zilei, banalizată, cunoscută în popor și sub denumirea de IMPLANT MAMAR (chestia aia nasoală cu introbăgatu’ de silicon în acele glande de pe piept, folosite, cîndva, la alăptat) și, nu în ultimul rînd, operațiile de eliminare a ridurilor, mai fițos spus, LIFTINGURI.

„Partidul” Mircea Diaconu. În Prahova, din cele 220.448 de voturi valabil exprimate, 33,05% au fost luate de alianța PSD-UNPR-PC, 17,16% de PDL, 16,78% de PNL și, bomba bombelor, independentul Mircea Diaconu, s-a plasat pe locul al patrulea (!), cu 7,75%, devansînd clar formațiuni politice care abia își mai trag sufletul, precum PMP, PRM, PER, PNȚ-CD, Forța Civică (ptiu!, era să zic Ciuvică) ori PP-DD care, după umila mea părere, fiecare în parte și toate la un loc, ar cam trebui să se auto-dizolve. Felicitări, așadar, „partidului” Mircea Diaconu, performer indiscutabil al acestui tur de scrutin. Orice comentariu e de prisos. L-am votat fără reticență, convins fiind că e singurul care merită cu prisosință să ocupe fotoliul de europarlamentar. Pe altădată despre morala acestei greu de cuantificat victorii.

De la stînga la dreapta:

 George Coșbuc, dna Vaida, dr. Ciuta, dr. Vaida și I.L. Caragiale 

(iunie 1911, Karlsbad)

Oameni moderni. „Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele noastre nu mai au nevoie de mîngîiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sînt din piatră și din piatra aceasta scăpărăm scînteile liberei-cugetări, noi, românii, foști ortodocși, cari sîntem mai deștepți, mai luminați, mai mîndri, mai puternici decît toate neamurile lumii. Închină-se Asia – bătrînă înțeleaptă și nobila și ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminții! Închină-se iscusita Americă! Noi- nu ne închinăm. Închină-se nerozii! Filozofia noastră se pune mai presus de nevoia înțelepciunii. Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credința – moft! Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor! Părinții noștri cari le-au zidit erau niște barbari, niște primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi sîntem oameni moderni.” (I. L. Caragiale).


Planeta copilăriei. După atîția nori și ploaie, parafrazînd vorba poetului, se pare că a venit vara. Să ieșim din case, să ne dezmorțim picioarele, purtîndu-ne pașii în lungi preumblări prin ierburi înalte și prunduri de rîuri, prin cîmpuri și păduri, pe pajiști înierbate ori plaje înnisipate, să respiram aerul tare al înălțimilor ori pe cel sărat al mării, să ne bucurăm alături de copii și nepoți, rîzînd din toată inima și îndreptîndu-ne gîndurile, măcar preț de cîteva clipe, spre planeta pierdută a propriei noastre copilării.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel” an X, nr. 442, 30 mai-5 iunie 2014, p. 15, http://www.altphel.ro/2014/05/creme-vapsele-farduri-i-2/)

Haihui printre cuvinte (26)

Eu sunt scribul...

„(…) mi-am dat seama că Buracu nu ştia să se laude cu ceea ce pătimise. Alţii ar fi scos aur greu din Golgota aceasta. El îşi privea supliciul cu modestie. Un jupuit de viu suferind de timiditate şi discreţie.” 

(Sorin Lavric*)

*„Iadul lui Mihai Buracu” în „Eu sunt scribul. Amintiri din închisoare”, ed. Filos, 2012

Un uomo universale 
sau 
avatarurile unui magician 
(IV)

Cum amiteam mai devreme, doar trei texte au fost selectate de autor şi aşezate în volum („Sonatele lunii”, care acordă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”), texte care la originea lor, așa după însuși autorul mărturisește în pomenita prefaţă („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”) au fost, unul, „un proiect șovăitor al unei piese de teatru” (bănui că se referă la acela cu care se deschide volumul, „Sonatele lunii”), celelalte două fiind „subiecte sau scenarii de filme”, care din motive numai de autorul lor știute, s-au transformat peste ani în prozele care întruchipează acest triptic, indiscutabil scrise în „tăietură” chiar dacă nu în totalitate filmică, cel puțin într-o manieră care te trimite cu gîndul la tehnica de scriere a unui scenariu cinematografic. 

După o primă lectură, aș fi fost tentat să-i dau dreptate lui Mihai Vasile (celui din prefață), care cu aceeași amară sinceritate spune că textele dumisale vorbesc „în primul rînd despre sigurătate” dar mai ales despre cum „ne administrăm (ce cuvînt oribil!) singurătatea asta”. Asta pentru că personajele prozelor sale sînt, fără nici o excepție, condamnate la o singurătate fără de leac: fie că este vorba despre cele trei femei din cehoviana (ca atmosferă), „Sonatele lunii”, părăsite din varii motive de soții lor și cărora nu le mai rămăsese altceva mai bun de făcut (în afară de a-i aștepta cu o febrilitate greu de disimulat, nutrind speranțe deșarte într-o revenire a lor), decît să participe la un „joc idiot”, cum îl numise una dintre ele, constînd în citirea unei scrisori ce-i fusese adresată cîndva, ca și cum o primise chiar atunci, fie că este singuraticul autor ale acelei scrisori care trebuia trimisă pînă să devină literatură din proza omonimă (cu o pastă narativă evident onirică), care-și consumă însingurarea la masa de scris, singura sa legătură cu lumea reală fiind motanul său, fie că este vorba despre doi bărbați (personajele centrale ale textului magico-realist „Caietele Prinţului”), foști prieteni și colegi de școală, care se reîntîlnesc după mai mulți ani de la absolvire, într-o gară sordidă, atemporală, unul dintre ei trăindu-și ultimile zile de viață, măcinat de o boală necunoscută și care, după ce-i dăruiește cîteva caiete (conținînd textul unui jurnal, constituind embrionul ultimei sale cărți), i se destăinuie în misterioasa-i casă, ca-ntr-o spovedanie sui-generis, dezvăluindu-i celuilat (naratorului, proza fiind scrisă la persoana întîia, ca și aceea de dinainte), marea taină a existenței sale. Cu alte cuvinte, singurătatea ar reprezenta, la o primă lectură, tema-liant care, prin fire nevăzute, solidarizează indestructibil triada textelor volumului. 

Însă după o a doua lectură, aveam să constat, nu fără oarecare surprindere că, de fapt, adevărata temă-liant (pentru mine, unul), n-o reprezintă singurătatea, ci însuşi conceptul de text cu tot ce ţine de geneza și resorturile lui lăuntrice – aici reprezentat de nişte epistole mai mult sau mai puţin de dragoste, aparţinînd a două personaje-scriitori: una ajunsă la destinaţie (în „Sonatele lunii”), alta doar scrisă şi netrimisă, pe cale de-a deveni miezul unei cărţi aflate în lucru (în „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură”) şi, în sfîrşit, dar nu în ultimul rînd, sub forma unui jurnal existenţial şi de creaţie (în „Caietele Prinţului”).

Evident, singurătatea despre care amintea autorul nostru, omniprezentă deci lesne sesizabilă, există, indiscutabil însă ea devine decorul flou din fundal, lăsînd locul din prim-plan liber, ba chiar potențîndu-l,  textului,  care se transformă, astfel, într-o adevărată axis mundi. Textul însuși devine, aşadar, forța motrice care însuflețește totul, care generează și întreține atmosfera scriiturii creionată impecabil, în tușe cînd sumbre și păstoase (precum în „Caietele...”), cînd în diafane și vag perceptibile creionări filigranate (precum în „Scrisoarea...”), el conferind totodată o amprentă perfect vizibilă şi o ingeniozitate bine temperată construcţiei narative, lucruri detectabile doar la o lectură atentă, atribute care plasează prozele autorului nostru într-o zonă de graniţă (extrem de îngustă, e adevărat), aflată între literatura fantastică şi cea a realismului magic, adică în acele teritorii ale marii proze latino-americane plăsmuită de străluciții ei reprezentanți (Borges, Marquez, Carpentier,  Cortázar , Casares, Asturias ori Fuentes) sau, în egală măsură, în acelea aparținînd unor importanți scriitori europeni (Kafka, Jünger, Grass, Hesse, Buzzati, Calvino, Fowles, Kundera ori Gracq). De altfel, multe dintre numele pomenite aici apar și în textele volumului, ca o confirmare în plus a apetenței lui Mihai Vasile către acel melanj omogen de motive specifice mitologiei universale și basmului, grefate pe elemente fantastice, onirice și reale, ultimile de o evidentă sorginte autobiografică.

Bref, așa cum mă așteptam, prozele lui Mihai Vasile n-au făcut altceva decît să-mi confirme bănuielile avute înainte de-a le fi citit și anume că ele constituie un capitol extrem de important al personalității sale artistice polivalente, manifestată cu siguranță absolută în tot ceea ce întreprinde, grație calităților sale indiscutabile de artist total și intelectual subțire, sentimental și imaginativ, melancolic și nostalgic, ludic și tragic, proprii unui actor care-și schimbă cu ușurință, nu cu ușurătate costumele și discursul, în funcție de rolul pe care tocmai îl interpretează pe scena culturală atît de agitată a zilelor noastre. 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 441, 23-29 mai mai 2014, pag. 15,

http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iv/)

De ce-l voi vota pe Mircea Diaconu

Mă hotărîsem să merg la vot doar pentru a anula iarăşi buletinul, scriind, ca şi-n alte dăţi, niscaiva măscări la adresa saltimbancilor ăstora inepţi, care ne fac viaţa amară şi traiul nefericit, cum spune-o vorbă din popor. Da’ stînd io bine şi cugetînd ceva mai adînc decît o fac de obicei, mi-am zis în barbă că, totuşi, de data asta aş putea face o excepţie. Atîta vreme cît printre toate nulităţile de ambe sexe care urmează să frece menta pe coroclinci mulţi în Parlamentul European, există, totuşi, un om pe care l-am îndrăgit din clipa în care l-am văzut prima oară (cu mai bine de 30 de ani în urmă), sigur, nu fără motiv şi care, cred io (mi-aş dori să nu-mi înşele aşteptările nici acum) adînc, în sediul încă neavariat al conştiinţei mele, că ar cam fi singurul care merită cu prisosinţă să ajungă acolo. Nu neapărat pentru faptul că a dovedit că e în stare să strîngă, singur, în 4-5 zile, peste 100 000 de aderenți (mă întreb, oare, cîţi dintre ceilalţi „catindaţi” ar fi reuşit o asemenea ispravă?), ceea ce spune mult despre popularitatea şi mai ales despre încrederea și simpatia de care se bucură în rîndul acelora care i-au dat semnătura, ci mai ales pentru că-mi pare a fi un om onest, care ştie ce spune şi face doar ceea ce ştie și poate. 

Dem Rădulescu și Mircea Diaconu în „O scrisoare pierdută”
(regia: Liviu Ciulei, 1982)

L-am urmărit cu toată atenția de care sînt în stare, de-a lungul ultimilor ani, apreciind, în prestațiile sale publice de om politic și demnitar, mai cu seamă faptul că nu patinează pe cuvinte, că-și măsoară cu destulă parcimonie vorbele, păstrîndu-și, încă, nealterată fibra sa de țăran muscelean argeșean înțelept, cu tot ce ține de asta, că-şi cunoaşte foarte bine limitele și locul, bref, că nu face nimic de florile cucului. I-am urmărit încă de la început cariera artistică, constatînd că, pe măsura trecerii timpului, a devenit unul dintre actorii noștri de top, cu multe roluri memorabile, în film și teatru (vezi „Nunta de piatră”, „Mere roșii”, Actorul și sălbaticii”,  „Filip cel bun”, „Secvențe” dar mai ales „O scrisoare pierdută” și „A 12-a noapte”, ambele piese în minunatele variante regizorale ale maestrului Liviu Ciulei și multe altele care acum nu-mi vin în cap).

Și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, lucru foarte important pentru mine, el dovedește cu asupra de măsură că limba română nu este principala limbă străină pe care o cunoaște (precum, helas!, stau lucrurile în cazul multor altor potentați ai zilei), nefiind deloc surprins că Mircea Diaconu este, încă din anii ‘70 ai secolului trecut, autorul unei splendide cărți de proză scurtă, „Șugubina” și unui micro roman, „La noi cînd vine iarna”, care-mi bucură și azi sufletul, în clipele de tihnă petrecute printre cărțile dragi din propria-mi bibliotecă.

Ar fi multe de spus despre el dar mă voi opri aici, nu înainte de a mai adăuga că, dacă apreciez ceva la acest om, mai presus de orice, este sinceritatea, franchețea și, nu în ultimul rînd, modul total empatic cu care-și împărtășește gîndurile, calități pe care am convingerea că o să și le valorifice din plin în favoarea țării sale din fotoliul de parlamentar european, pe care îi doresc să-l ocupe cu folos. Iată doar cîteva argumente, nu știu cît de convingătoare fi-vor ele pentru alții, care m-au hotărît, în ceasul al 12-lea, ca anul acesta să nu-mi distrug votul.   

©Bogdan-Lucian Stoicescu

(Textul mai poate fi citit și la adresa http://www.altphel.ro/2014/05/de-ce-l-voi-vota-pe-mircea-diaconu/)

Un uomo universale 

sau 

avatarurile unui magician 

(III)

 Aşadar, am intrat în posesia volumului* mult aşteptat – dăruit de însuşi autorul lui, cu dedicaţia de rigoare pe pagina de gardă – la aproape doi ani de la apariţia lui, fiind puţin surprins de dimensiunile sale relativ reduse: doar 136 de pagini strînse între coperţile-i elegante, prima înfăţişînd un eseu-colaj, „La promesse”- definitoriu, aş zice, pentru acest complex şi dificil de abordat gen ideatic al artei fotografice practicate de Mihai în anii din urmă -, care făcuse parte în 2005 din expoziţia „56”, prezentată pe simezele Muzeului de Artă din Ploieşti (eveniment despre a cărui semnificaţie am pomenit ceva mai devreme), însă o lucrare în perfectă consonanţă cu atmosfera şi spiritul textelor (aşa cum aveam să constat imediat după parcurgerea volumului) iar pe ultima, un portret emblematic al autorului la maturitate, impecabil realizat de artistul fotograf Florin Andreescu. 

Spun că am fost surprins de dimensiunile volumului pentru că, sincer să fiu, mă aşteptam la o mai mare generozitate a autorului faţă de cititorii dumisale, adică la o selecţie ceva mai consistentă din textele sale elaborate, aşa după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa volumului („O carte despre singurătate, despre singurătăţi sau Camera 41”), între anii 1971 şi 1977, cu alte cuvinte intervalul cuprins între anul debutului său în presa literară a vremii şi cel în care, foarte tînărul pe atunci scriitor în devenire Mihai Vasile (avea, o, tempora, doar 26 de ani!) – ani în care, aşa cum de bună voie şi nesilit de nimeni spune, „bîntuise” prin „cenacluri şi reviste dintre cele mai diverse” - a luat poate cea mai importantă hotărîre întru devenirea sa artistică ulterioară şi anume de a abandona definitiv literatura („descurajat fiind de felul în care se debuta în volum la vremea aceea”) şi în același timp de a se autoexila cu arme şi bagaje în mirificul şi fabulosul univers al teatrului (şi nu numai, aş îndrăzni a spune) în care, de altfel, a rămas pînă în ziua de astăzi. Însă şi-a ales această lume stăpînit fiind de la bun început de gîndul că aici a găsit cel mai propice teren pe care să-şi „exerseze imaginarul” şi, în egală măsură, călăuzit de ideea că „spre deosebire de alte arte, reacţia spectatorului este imediată”. Aşadar, la doar trei ani după luarea acestei cruciale hotărîri existenţiale, împreună cu mai mulţi prieteni, toţi la fel de tineri şi, lucru foarte important, avînd aceeaşi apetenţă faţă de actul teatral în special şi de al artelor conexe (muzică, dans, film, fotografie, scenografie, sunet, lumină, pictură, poezie), în general,  au pus piatra de temelie a propriului lor spaţiu de întîlnire, înţeles atît din punctul de vedere imaginat de teatrologul Peter Brook - ale cărui gîndire şi viziune teatrale au devenit, pe măsura trecerii timpului, repere sine qua non ale noii instituții – cum că „teatrul este o întîlnire între două grupuri de oameni: pe de o parte unii care fac teatru iar pe de alta cei care-l receptează”) cît şi acela de întîlnire, practic, dacă nu chiar a tuturor artelor, măcar a unei bune părţi a lor. Şi pentru că, parafrazînd spusa poetului, orice pe lumea asta trebuie să poarte un nume, ei şi-au botezat acest spaţiu „Equinox”, pentru că el s-a ivit la echinocţiul de toamnă al anului 1980, pe de o parte iar pe de alta, pentru că, aşa cum însuşi Mihai Vasile ne traduce semantic termenul: „Aequinoctium – adică echinocţiu, adică ziua este egală cu noaptea la un moment dat, într-un anume loc. Adică, în acel loc, pentru un timp, este echilibru şi linişte, chiar dacă orizontul este încărcat de furtuni în aşteptare...”

Însă, fără doar şi poate că auto-cenzura şi parcimonia (două dintre trăsăturile importante şi de bun augur care-l caracterizează pe autorul nostru) nu i-au dat voie să aducă sub ochii cititorului şi alte titluri. Aşadar, doar trei texte au fost selectate şi aşezate în volum („Sonatele lunii” care, de altfel, dă şi numele cărţii, „Scrisoarea care trebuia trimisă pînă să devină literatură” şi acela care închide volumul, „Caietele Prinţului”, un text cu un nume nu tocmai fericit ales, atîta vreme cît el te trimite cu gîndul, atît prin titlu dar şi printr-o bună parte a conţinutului, fără să vrei, la „Caietele Princepelui” ale lui Eugen Barbu, acel „şantier” sau jurnal de creaţie al romanelor „Principele” şi „Săptămîna nebunilor” îndeosebi dar şi al altora, multe dintre acestea rămase la stadiul de proiecte, apărut în şapte volume pe parcursul a aproape unui deceniu, între 1972 şi 1981), dimpreună cu mai sus-pomenita prefaţă şi cu o pagină conţinînd succinte date bio-bibliografice. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 440, 16-22 mai mai 2014, pag. 15,

http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-iii/)

* „Sonatele lunii”, ed. Libertas, Ploieşti, 2011

10 Mai, Ziua Naţională a României

Adevărata Zi Naţională a României este astăzi.

Este ziua care ne-a dăruit 

„Domn, Ţară şi Regat”.

Să ne trăieşti întru mulţi ani,

 Măria Ta!

La mulţi ani! 

Un uomo universale 

sau 

avatarurile unui magician 

(II)

 Spuneam că în anul în 2005, încă mai aveam unele nedesluşiri vizavi de cîteva dintre mesajele – provenind fie din teatru, eseu fotografic și/sau cinematografic, plasticǎ etc. – pe care Mihai mi le transmitea prin creaţiile sale, mie, contemplatorului lor. Însă, ceea ce-mi lipsea era un instrument de lucru care sǎ-mi confirme bǎnuielile și să-mi limpezească neclarităţile. Pe care aveam sǎ-l descopăr mai curînd decît aş fi crezut, aş spune întîmplǎtor (deşi, oare, e ceva întîmplător pe lumea asta?), sub forma unui volum, apărut tot în același an 2005. În care am gǎsit cîteva rînduri salutare: A înţelege un lucru înseamnǎ a-ţi face o imagine clarǎ despre el. Acolo unde nu poţi vedea cu ochii minţii lucrul despre care vorbești, acolo nu încape nici o înţelegere a acelui lucru. Ceea ce e totuna a spune cǎ gândim în imagini și în asociaţii de imagini. Înlǎuntrul acestor imagini, cuvintele nu fac decît sǎ traseze graniţe și nuanţe, ele împǎrţind realitatea în calupuri și în felii de existenţǎ, și tocmai ele, calupurile, sunt cele care conferǎ un sens cuvintelor. (…) Gândim în imagini și vorbim în cuvinte, adicǎ vorbim prin intermediul unor imagini pe care le descriem cu ajutorul cuvintelor. Dupǎ ce am citit de cîteva ori, pînǎ mi-am apropriat pe deplin înţelesul acestor rînduri-gînduri din debutul volumului* aparţinînd tînǎrului flozof Sorin Lavric, am înţeles cǎ, de fapt, prin tot ceea ce face, Mihai chiar asta și urmǎrește, în fond: sǎ-şi familiarizeze contemplatorul creaţiilor sale (în primul rînd teatrale dar și a celorlalte, deopotrivă), pe de o parte, cu acel raport sensibil dintre semne (a se citi cuvinte), sensurile şi continua lor evoluţie temporală şi obiectele şi/sau întîmplările semnificate iar pe de alta, lucru foarte important, să gîndească în imagini pentru ca, odatǎ ajuns în acest stadiu, el sǎ poatǎ fi în stare sǎ recepteze corect şi apoi să interpreteze imagistic acel  lucru, pentru ca numai astfel sǎ poatǎ „vedea”, tarkovskian vorbind, „zona” de dincolo de el și de amǎgitorul hotar al povestirii.

Mihai Vasile în spectacolul „Pădurea de meri sălbatici” 

(2011) 

Toate bune și frumoase însǎ tot îmi mai lipsea – ca portretul personalitǎţii poliedrale a lui Mihai sǎ fie complet acolo, înlǎuntrul meu – un element sine qua non. Scrisul lui. Cuvintele lui tipǎrite. Sigur cǎ gîndim în imagini și vorbim în cuvinte dar tot în cuvinte și grafiem, nu? Așadar, îmi doream nespus sǎ-i citesc cuvintele scrise. Pe unele dintre ele le ştiam din revistele la care lucrasem împreunǎ dar nu acestea mǎ interesau în primul rînd. Le voiam pe acelea care-i întrupau literatura. Îmi povestise mai demult, într-un ceas de tainǎ, cum cǎ, pe la sfîrșitul deceniului 6 și începutul celui de-al 7-lea al secolului trecut, scrisese poezie și prozǎ însǎ nu-mi arǎtase nimic, niciodatǎ. Îmi spusese doar cǎ debutase în revista „Amfiteatru” în ’71, publicîndu-și apoi textele în cîteva reviste serioase ale vremii („Luceafǎrul”, „Vatra” ori „Convorbiri literare”). În paralel frecventase și unele cenacluri din epocǎ (a se vedea fotografia publicată în numărul trecut, datînd de prin ’84 sau ‘85, în care Mihai stǎ, îngîndurat-concentrat, la un „prezidiu”, alǎturi de poetul Ion Stratan, scriitorul George Moroșanu și directorul de atunci al bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploiești, profesorul Gheorghe Macsim, la o şedinţă de lucru a cenaclului literar „Orfeu” al instituţiei) pentru ca mai apoi să-și adune toate aceste „înscrisuri” în vreo două-trei volume, pe care ulterior avea să le depună, spre „verificare”, în portofoliile unor edituri care organizau concursuri de debut. Cum n-a primit nici un fel de răspuns, în 1977 el s-a hotărît sǎ nu mai „scrie” altceva decît „poezie în spaţiu”, cum îi place sǎ spunǎ artei teatrale, în care de atunci s-a încuibat cu arme și bagaje. Și unde a rǎmas tot pînǎ în ziua de azi (și bine a fǎcut!), în ciuda maliţiozitǎţii unora faţă de credoul sǎu, acela conform cǎruia teatrul nu este altceva decît un spaţiu al poeziei vizibile. 

Așadar, gîndeam eu, slabe speranţe sǎ vǎd prea curînd tipǎrit vreun text, chiar și unul din cele de demult… Însǎ, spre surprinderea mea și a multora, mai devreme decît mǎ așteptam, în 2005, Mihai a debutat editorial cu un „Mic dicţionar de termeni teatrali”, volum despre care mi-a spus: Bǎtrîne, a stat la dospit ani buni prin sertare şi uite că i-a venit rîndul. Semn bun, mi-am şoptit în barbǎ, dacǎ a spart gheaţa înseamnǎ cǎ, mai devreme sau mai tîrziu, urmeazǎ și restul. Ceea ce avea sǎ se și întîmple, însǎ abia în 2007 (cînd îmi cam pierdusem rǎbdarea), cu volumul Șaptezeci și șapte, cuprinzînd poeme și prozǎ poematicǎ. Da, începea sǎ se contureze profilul autorului pe care-l bǎnuiam dar parcǎ tot nu era ceea ce aşteptam eu. Încǎ nu apǎruse „artileria grea” (evident cǎ nu la poezie mǎ refer), adică textele lui din prozǎ, care aveau sǎ soseacǎ şi ele (nu toate, doar trei dintre ele) dar abia peste patru ani, în 2011(„Lecţia de anamnezǎ. Dialoguri despre teatru” îi apǎruse în 2009), strînse în volumul „Sonatele lunii”. Pe care, din motive independente de voinţa mea, l-am primit şi citit de curînd.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ontologia lui Noica. O exegezǎ, ed. Humanitas, București, 2005

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 439, 9-15 mai 2014, pag. 15;

 http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-ii/)

Artistul la 55 de ani 

sau 

despre pictură ca maieutică 

„Nu mi-a plăcut niciodată să pictez un tablou nou”, îi plăcea să spună lui Man Ray, pictor, fotograf, cineast, un artist total, un spirit eminamente liber şi într-o perpetuă căutare, mult drag sufletului meu. Am fost stăpânit de acelaşi gînd, în clipa în care am privit pentru prima oară tablourile lui Florin Şuţu*, în urmă cu mulţi ani, într-o expoziţie de grup a membrilor Uniunii Artiştilor Plastici din filiala Prahova. 

Florin în atelierul său
(fotografie de Ioan Mihai Cochinescu)

Îl cunoscusem pe Florin Şuţu nu cu mult înainte, cînd acceptasem invitaţia regizorului şi bunului nostru prieten, Mihai Vasile, de a participa la o dezbatere despre teatru, după premiera unuia dintre provocatoarele şi dilematicele dumisale spectacole. Erau prezenţi atunci în sală ziarişti, scriitori, artişi, magiştri şi discipolii lor, bref, oameni cu preocupări extrem de variate, mai mult sau mai puţin acomodaţi cu noile forme de exprimare ale artei contemporane în general şi ale celei teatrale, în special. S-a dialogat, s-au adresat întrebări, s-au dat răspunsuri, s-au adus elogii dar s-au exprimat şi multe mirări, semn bun care vorbea cu asupra de măsură despre faptul că evenimentul lăsase urme.

Trinitate
(70 x 60 cm, acrilic/pînză)

Printre cei care au cuvîntat în acea seară despre întîmplarea la care tocmai fusesem martor s-a prenumărat şi pictorul Florin Şuţu. Ceea ce m-a sedus de la bun început la el nu au fost neapărat ideile pe care el le-a vehiculat cu acel prilej, extrem de stăpîn pe sine ci, mai presus de orice, modul total empatic în care el a făcut-o: cald, cu o mare sinceritate, elocvent şi închegat, tranşant şi pertinent, extrem de limpede şi profund, fără nici o dîră de emfază, însă mai presus de orice, cu o precizie şi-o minuţiozitate ţinînd mai degrabă de un act chirurgical decît de unul artistic. Într-o astfel de manieră deloc proprie formaţiei sale, el a împărtăşit celor prezenţi, pe de o parte, gînduri despre arta sa şi, în egală măsură, despre fenomenul teatral văzut ca o modalitate definitorie şi sine qua non de exprimare a artelor în general şi a celor vizuale, în special. Surprinzător pentru un plastician, mi-am spus, aceştia, în viziunea mea, părîndu-mi-se a se simţi mult mai în confortabil în faţa unei pînze întinse pe şevalet, cu pensulele, vopselurile şi paleta la îndemînă, mult mai acomodaţi cu arta lor adică, decât cu aceea a elocinţei şi a interlocuţiei. Am fost cucerit de la bun început în acea seară de Florin şi, puţin invidios pentru prestaţia lui, ardeam de nerăbdare să-i văd lucrările. A fost acea expoziţie de grup, apoi personala din vara anului următor de la Galeriile de Artă ale Uniunii Artiştilor Plastici şi apoi multe alte asemenea întîlniri cu lucrările sale pe simeze, întîmplări care au avut darul să-mi confirme supoziţiile. 

Alfa şi Omega
(50 x 50 cm, acrilic/PFL) 

Era el însuşi peste tot, întotdeauna acelaşi dar de fiecare dată altul, adică o „personalitate accentuată”, cum ar spune doctorul Karl Leonhard, în acele tuşe păstoase, debordînd de o vitalitate exuberantă, în naturile statice, în portrete ori peisaje, trădînd „un talent remarcabil de desenator cu simţ compoziţional, o figuraţie echilibrată care denotă o reală capacitate de stăpânire a formei şi servirea ei prin culoare”, cum pe bună dreptate îl definea în cîteva cuvinte, maestrul său, pictorul Ion Sălişteanu.

Acesta este, de fapt, Florin Şuţu, imaginativul introvertit, emotivul, melancolicul (vezi peisajele, interioarele de atelier, bisericile ori splendidele pridvoare), sentimentalul (ciclul de portrete ale fetiţelor sale, vasele cu flori, nudurile), teluricul omniprezent cu toată metafizica sa, cel care – aşa cum îi place să spună într-una din ,,zicerile” sale – şi-a „asumat stîngăciile şi suspectat reuşitele (...), necăutând justificări plastice pentru bîlbâielile inerente studiului şi neagreînd savantele explicaţii pentru cele mai însemnate reuşite”...

* Născut în 24 aprilie 1959 la Ploieşti. Este licenţiat al Academiei de Artă din Bucureşti, la clasa de pictură a maestrului Ion Sălişteanu. Este membru al UAP şi profesor la catedra de pictură-desen a Liceului de Arte „Carmen-Sylva” din Ploieşti. Participă, începînd cu anul 1997, cu lucrări în expoziţii personale şi de grup anuale, în tabere  naţionale şi internaţionale, lucrările sale fiind prezente în colecţii de stat şi particulare din ţară şi străinătate.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 438, 25 aprilie-8 mai 2014,  pag. 9;

 http://www.altphel.ro/2014/04/artistul-la-55-de-ani-sau-despre-pictura-ca-maieutica/)

Un uomo universale 

sau 

despre avatarurile unui magician 

(I)

În anul 2005, în primǎvarǎ, dacǎ memoria nu-mi joacǎ feste, rǎspunsesem onorantei invitaţii a prietenului Mihai Vasile de a face parte din echipa redacţionalǎ care avea sǎ elaboreze Cartea Equinoxului, un volum omagial care a și apǎrut apoi la editura ploieşteană „Libertas”, dedicat împlinirii unui sfert de secol de la înfiinţarea teatrului Equinox din Ploiești („nǎscut” la echinocţiul de toamnǎ al anului 1980). 

Îl cunoscusem pe Mihai - în urmǎ cu aproape 30 de ani - prin intermediul bunului nostru prieten comun, poetul Ion „Nino” Stratan, cel care avea sǎ disparǎ într-un mod atît de tragic în acel absurd miez de octombrie al aceluiași an, 2005 - drept fondatorul și „directorul-magician” al acestui „teatru-fenomen”, cum fuseseră deseori numiţi omul şi instituţia pe care o crease, în perioada în care, în decembrie 1984, cei doi, alǎturi de scriitorul Florin Dochia, se preocupau cu osîrdie de organizarea primei ediţii a Festivalului de Poezie „Nichita Stǎnescu”, la un an de la trecerea poetului în veșnicie. Ne-am apropiat, pe mǎsura trecerii anilor, ulterior împrietenindu-ne, eu devenind un spectator devotat al teatrului dumisale și martorul discret a tot ceea ce se întîmpla în acest spaţiu al întîlnirilor mirabile: pe de o parte al artelor în general – teatru, dans, film, muzicǎ, literaturǎ, arte vizuale - iar pe de alta, extrapolînd sensul prefigurat de regizorul şi teatrologul Peter Brook, al creatorilor de artǎ cu receptorii ei. Și, în același timp, fapt de neneglijat (mai ales înainte de 1990), un spaţiu al unei libertǎţi de gîndire fecundă și de manifestare artistică neîngrădită.

De la stînga la dreapta:
prof. Gheorghe Macsim (directorul Bibliotecii Judeţene N. Iorga din Ploieşti),
scriitorul George Moroşanu, poetul Ion Stratan şi regizorul Mihai Vasile
(1984) 

Astfel, cu timpul, aveam sǎ particip la o pleiadǎ de asemenea întîlniri: premiere teatrale și cinematografice, vernisaje ale unor expoziţii de artǎ și fotografie, happening-uri, lansǎri de carte, ateliere de creaţie, conferinţe și simpozioane, serate muzicale, bref, evenimente culturale de o elevată ţinutǎ, în cel mai deplin sens al cuvîntului. Nu voi intra în amǎnunte, atîta vreme cît persoane mult mai avizate decît mine au comentat cu pertinenţǎ și aplicaţie despre toate acestea la momentele potrivite, mai ales că şi eu am fǎcut-o de cîteva ori, de-a lungul ultimilor ani şi n-aş vrea să mă repet. Însǎ ceea ce mǎ intriga – în sensul bun, evident! – mai presus de orice era însuși „motorul” mecanismului numit „Equinox”, Mihai Vasile, a cǎrui freneticǎ viaţǎ și trǎire întru artǎ abia începusem a le desluşi. 

Mihai Vasile
(noiembrie 2013)

De foarte multe ori mǎ întrebam cum de-i ajung cele 24 de ore ale unei zile a vieţii sale: cursurile cu discipolii, repetiţiile cu actorii, lucrul la spectacole și filme, pregătirea expoziţiilor de tot felul, revistele „Atelier 21”, „Orpheus” ori mai de curînd, „Labirint” (la care am avut privilegiul sǎ-i fiu colaborator), a cǎror editare şi-a asumat-o in integrum, numeroasele cǎrţi ale altora pe care le întrupa, albumele şi almanahurile, propriile cǎrţi pentru care nu ştiu cum de-şi mai găsea răgazul necesar sǎ se mai ocupe și, în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, familia. Mi-am permis sǎ scriu cîndva cǎ întreaga sa existenţă este un continuum atît de perfect, încît ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil de demarcat. Nici în ziua de azi n-am nici cea mai vagă idee de unde își procurǎ el „kerosenul” necesar unei asemenea mistuitoare și enigmatice combustii, nu de puţine ori fiind stǎpînit de sentimentul cǎ se dedă unei nepermise risipe … Însǎ, cunoscîndu-l mai îndeaproape, am înţeles cǎ omul meu este de o generozitate greu de cuantificat, el dǎruindu-se pur şi simplu, fǎrǎ sǎ aștepte vreo recompensǎ, fapt inextricabil pentru acela care nu-i știe îndeajuns felul de-a fi. Scriam într-un catalog, cu prilejul vernisajului unei expoziţii de eseu fotografic a dumisale („55”), cǎ tot acest travaliu gigantesc, abnorm pentru oricine nu înţelege pe deplin rostul actului de creaţie, se deruleazǎ cu o mare minuţie, în filigran, cu o preciziune de ceasornic elveţian, extrem de eficient și într-un desǎvîrșit anonimat bine lucrǎtor, ca o altfel de xeniteia auto-asumatǎ (o trǎsǎturǎ definitorie tipologiei cǎruia Mihai îi aparţine).

Atunci, în 2005, încǎ mai aveam oarece nelămuriri faţă de unele dintre mesajele pe care Mihai mi le transmitea prin creaţiile sale – fie ele din teatru, eseu fotografic și/sau cinematografic, plasticǎ etc. – mie, contemplatorului lor. Însă de ce aveam eu nevoie era un instrument de lucru care sǎ-mi confirme bǎnuielile și să-mi limpezească neclarităţile. Pe care aveam sǎ-l descopăr mai curînd decît aş fi crezut, aş îndrăzni a spune întîmplǎtor (deşi, oare, e ceva întîmplător pe lumea asta?), întruchipat într-o carte apǎrutǎ în același an, 2005. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 438, 25 aprilie-8 mai, 2014; pag. 15;

 http://www.altphel.ro/2014/04/un-uomo-universale-sau-despre-avatarurile-unui-magician-i/)