De ce-l voi vota pe Mircea Diaconu

Mă hotărîsem să merg la vot doar pentru a anula iarăşi buletinul, scriind, ca şi-n alte dăţi, niscaiva măscări la adresa saltimbancilor ăstora inepţi, care ne fac viaţa amară şi traiul nefericit, cum spune-o vorbă din popor. Da’ stînd io bine şi cugetînd ceva mai adînc decît o fac de obicei, mi-am zis în barbă că, totuşi, de data asta aş putea face o excepţie. Atîta vreme cît printre toate nulităţile de ambe sexe care urmează să frece menta pe coroclinci mulţi în Parlamentul European, există, totuşi, un om pe care l-am îndrăgit din clipa în care l-am văzut prima oară (cu mai bine de 30 de ani în urmă), sigur, nu fără motiv şi care, cred io (mi-aş dori să nu-mi înşele aşteptările nici acum) adînc, în sediul încă neavariat al conştiinţei mele, că ar cam fi singurul care merită cu prisosinţă să ajungă acolo. Nu neapărat pentru faptul că a dovedit că e în stare să strîngă, singur, în 4-5 zile, peste 100 000 de aderenți (mă întreb, oare, cîţi dintre ceilalţi „catindaţi” ar fi reuşit o asemenea ispravă?), ceea ce spune mult despre popularitatea şi mai ales despre încrederea și simpatia de care se bucură în rîndul acelora care i-au dat semnătura, ci mai ales pentru că-mi pare a fi un om onest, care ştie ce spune şi face doar ceea ce ştie și poate. 

Dem Rădulescu și Mircea Diaconu în „O scrisoare pierdută”
(regia: Liviu Ciulei, 1982)

L-am urmărit cu toată atenția de care sînt în stare, de-a lungul ultimilor ani, apreciind, în prestațiile sale publice de om politic și demnitar, mai cu seamă faptul că nu patinează pe cuvinte, că-și măsoară cu destulă parcimonie vorbele, păstrîndu-și, încă, nealterată fibra sa de țăran muscelean argeșean înțelept, cu tot ce ține de asta, că-şi cunoaşte foarte bine limitele și locul, bref, că nu face nimic de florile cucului. I-am urmărit încă de la început cariera artistică, constatînd că, pe măsura trecerii timpului, a devenit unul dintre actorii noștri de top, cu multe roluri memorabile, în film și teatru (vezi „Nunta de piatră”, „Mere roșii”, Actorul și sălbaticii”,  „Filip cel bun”, „Secvențe” dar mai ales „O scrisoare pierdută” și „A 12-a noapte”, ambele piese în minunatele variante regizorale ale maestrului Liviu Ciulei și multe altele care acum nu-mi vin în cap).

Și, în sfîrșit dar nu în ultimul rînd, lucru foarte important pentru mine, el dovedește cu asupra de măsură că limba română nu este principala limbă străină pe care o cunoaște (precum, helas!, stau lucrurile în cazul multor altor potentați ai zilei), nefiind deloc surprins că Mircea Diaconu este, încă din anii ‘70 ai secolului trecut, autorul unei splendide cărți de proză scurtă, „Șugubina” și unui micro roman, „La noi cînd vine iarna”, care-mi bucură și azi sufletul, în clipele de tihnă petrecute printre cărțile dragi din propria-mi bibliotecă.

Ar fi multe de spus despre el dar mă voi opri aici, nu înainte de a mai adăuga că, dacă apreciez ceva la acest om, mai presus de orice, este sinceritatea, franchețea și, nu în ultimul rînd, modul total empatic cu care-și împărtășește gîndurile, calități pe care am convingerea că o să și le valorifice din plin în favoarea țării sale din fotoliul de parlamentar european, pe care îi doresc să-l ocupe cu folos. Iată doar cîteva argumente, nu știu cît de convingătoare fi-vor ele pentru alții, care m-au hotărît, în ceasul al 12-lea, ca anul acesta să nu-mi distrug votul.   

©Bogdan-Lucian Stoicescu

(Textul mai poate fi citit și la adresa http://www.altphel.ro/2014/05/de-ce-l-voi-vota-pe-mircea-diaconu/)