Un uomo universale 

sau 

despre avatarurile unui magician 

(I)

În anul 2005, în primǎvarǎ, dacǎ memoria nu-mi joacǎ feste, rǎspunsesem onorantei invitaţii a prietenului Mihai Vasile de a face parte din echipa redacţionalǎ care avea sǎ elaboreze Cartea Equinoxului, un volum omagial care a și apǎrut apoi la editura ploieşteană „Libertas”, dedicat împlinirii unui sfert de secol de la înfiinţarea teatrului Equinox din Ploiești („nǎscut” la echinocţiul de toamnǎ al anului 1980). 

Îl cunoscusem pe Mihai - în urmǎ cu aproape 30 de ani - prin intermediul bunului nostru prieten comun, poetul Ion „Nino” Stratan, cel care avea sǎ disparǎ într-un mod atît de tragic în acel absurd miez de octombrie al aceluiași an, 2005 - drept fondatorul și „directorul-magician” al acestui „teatru-fenomen”, cum fuseseră deseori numiţi omul şi instituţia pe care o crease, în perioada în care, în decembrie 1984, cei doi, alǎturi de scriitorul Florin Dochia, se preocupau cu osîrdie de organizarea primei ediţii a Festivalului de Poezie „Nichita Stǎnescu”, la un an de la trecerea poetului în veșnicie. Ne-am apropiat, pe mǎsura trecerii anilor, ulterior împrietenindu-ne, eu devenind un spectator devotat al teatrului dumisale și martorul discret a tot ceea ce se întîmpla în acest spaţiu al întîlnirilor mirabile: pe de o parte al artelor în general – teatru, dans, film, muzicǎ, literaturǎ, arte vizuale - iar pe de alta, extrapolînd sensul prefigurat de regizorul şi teatrologul Peter Brook, al creatorilor de artǎ cu receptorii ei. Și, în același timp, fapt de neneglijat (mai ales înainte de 1990), un spaţiu al unei libertǎţi de gîndire fecundă și de manifestare artistică neîngrădită.

De la stînga la dreapta:
prof. Gheorghe Macsim (directorul Bibliotecii Judeţene N. Iorga din Ploieşti),
scriitorul George Moroşanu, poetul Ion Stratan şi regizorul Mihai Vasile
(1984) 

Astfel, cu timpul, aveam sǎ particip la o pleiadǎ de asemenea întîlniri: premiere teatrale și cinematografice, vernisaje ale unor expoziţii de artǎ și fotografie, happening-uri, lansǎri de carte, ateliere de creaţie, conferinţe și simpozioane, serate muzicale, bref, evenimente culturale de o elevată ţinutǎ, în cel mai deplin sens al cuvîntului. Nu voi intra în amǎnunte, atîta vreme cît persoane mult mai avizate decît mine au comentat cu pertinenţǎ și aplicaţie despre toate acestea la momentele potrivite, mai ales că şi eu am fǎcut-o de cîteva ori, de-a lungul ultimilor ani şi n-aş vrea să mă repet. Însǎ ceea ce mǎ intriga – în sensul bun, evident! – mai presus de orice era însuși „motorul” mecanismului numit „Equinox”, Mihai Vasile, a cǎrui freneticǎ viaţǎ și trǎire întru artǎ abia începusem a le desluşi. 

Mihai Vasile
(noiembrie 2013)

De foarte multe ori mǎ întrebam cum de-i ajung cele 24 de ore ale unei zile a vieţii sale: cursurile cu discipolii, repetiţiile cu actorii, lucrul la spectacole și filme, pregătirea expoziţiilor de tot felul, revistele „Atelier 21”, „Orpheus” ori mai de curînd, „Labirint” (la care am avut privilegiul sǎ-i fiu colaborator), a cǎror editare şi-a asumat-o in integrum, numeroasele cǎrţi ale altora pe care le întrupa, albumele şi almanahurile, propriile cǎrţi pentru care nu ştiu cum de-şi mai găsea răgazul necesar sǎ se mai ocupe și, în sfîrșit, dar nu în ultimul rînd, familia. Mi-am permis sǎ scriu cîndva cǎ întreaga sa existenţă este un continuum atît de perfect, încît ar fi foarte greu, dacă nu chiar imposibil de demarcat. Nici în ziua de azi n-am nici cea mai vagă idee de unde își procurǎ el „kerosenul” necesar unei asemenea mistuitoare și enigmatice combustii, nu de puţine ori fiind stǎpînit de sentimentul cǎ se dedă unei nepermise risipe … Însǎ, cunoscîndu-l mai îndeaproape, am înţeles cǎ omul meu este de o generozitate greu de cuantificat, el dǎruindu-se pur şi simplu, fǎrǎ sǎ aștepte vreo recompensǎ, fapt inextricabil pentru acela care nu-i știe îndeajuns felul de-a fi. Scriam într-un catalog, cu prilejul vernisajului unei expoziţii de eseu fotografic a dumisale („55”), cǎ tot acest travaliu gigantesc, abnorm pentru oricine nu înţelege pe deplin rostul actului de creaţie, se deruleazǎ cu o mare minuţie, în filigran, cu o preciziune de ceasornic elveţian, extrem de eficient și într-un desǎvîrșit anonimat bine lucrǎtor, ca o altfel de xeniteia auto-asumatǎ (o trǎsǎturǎ definitorie tipologiei cǎruia Mihai îi aparţine).

Atunci, în 2005, încǎ mai aveam oarece nelămuriri faţă de unele dintre mesajele pe care Mihai mi le transmitea prin creaţiile sale – fie ele din teatru, eseu fotografic și/sau cinematografic, plasticǎ etc. – mie, contemplatorului lor. Însă de ce aveam eu nevoie era un instrument de lucru care sǎ-mi confirme bǎnuielile și să-mi limpezească neclarităţile. Pe care aveam sǎ-l descopăr mai curînd decît aş fi crezut, aş îndrăzni a spune întîmplǎtor (deşi, oare, e ceva întîmplător pe lumea asta?), întruchipat într-o carte apǎrutǎ în același an, 2005. (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 438, 25 aprilie-8 mai, 2014; pag. 15;

 http://www.altphel.ro/2014/04/un-uomo-universale-sau-despre-avatarurile-unui-magician-i/)