Un uomo universale 

sau 

avatarurile unui magician 

(II)

 Spuneam că în anul în 2005, încă mai aveam unele nedesluşiri vizavi de cîteva dintre mesajele – provenind fie din teatru, eseu fotografic și/sau cinematografic, plasticǎ etc. – pe care Mihai mi le transmitea prin creaţiile sale, mie, contemplatorului lor. Însă, ceea ce-mi lipsea era un instrument de lucru care sǎ-mi confirme bǎnuielile și să-mi limpezească neclarităţile. Pe care aveam sǎ-l descopăr mai curînd decît aş fi crezut, aş spune întîmplǎtor (deşi, oare, e ceva întîmplător pe lumea asta?), sub forma unui volum, apărut tot în același an 2005. În care am gǎsit cîteva rînduri salutare: A înţelege un lucru înseamnǎ a-ţi face o imagine clarǎ despre el. Acolo unde nu poţi vedea cu ochii minţii lucrul despre care vorbești, acolo nu încape nici o înţelegere a acelui lucru. Ceea ce e totuna a spune cǎ gândim în imagini și în asociaţii de imagini. Înlǎuntrul acestor imagini, cuvintele nu fac decît sǎ traseze graniţe și nuanţe, ele împǎrţind realitatea în calupuri și în felii de existenţǎ, și tocmai ele, calupurile, sunt cele care conferǎ un sens cuvintelor. (…) Gândim în imagini și vorbim în cuvinte, adicǎ vorbim prin intermediul unor imagini pe care le descriem cu ajutorul cuvintelor. Dupǎ ce am citit de cîteva ori, pînǎ mi-am apropriat pe deplin înţelesul acestor rînduri-gînduri din debutul volumului* aparţinînd tînǎrului flozof Sorin Lavric, am înţeles cǎ, de fapt, prin tot ceea ce face, Mihai chiar asta și urmǎrește, în fond: sǎ-şi familiarizeze contemplatorul creaţiilor sale (în primul rînd teatrale dar și a celorlalte, deopotrivă), pe de o parte, cu acel raport sensibil dintre semne (a se citi cuvinte), sensurile şi continua lor evoluţie temporală şi obiectele şi/sau întîmplările semnificate iar pe de alta, lucru foarte important, să gîndească în imagini pentru ca, odatǎ ajuns în acest stadiu, el sǎ poatǎ fi în stare sǎ recepteze corect şi apoi să interpreteze imagistic acel  lucru, pentru ca numai astfel sǎ poatǎ „vedea”, tarkovskian vorbind, „zona” de dincolo de el și de amǎgitorul hotar al povestirii.

Mihai Vasile în spectacolul „Pădurea de meri sălbatici” 

(2011) 

Toate bune și frumoase însǎ tot îmi mai lipsea – ca portretul personalitǎţii poliedrale a lui Mihai sǎ fie complet acolo, înlǎuntrul meu – un element sine qua non. Scrisul lui. Cuvintele lui tipǎrite. Sigur cǎ gîndim în imagini și vorbim în cuvinte dar tot în cuvinte și grafiem, nu? Așadar, îmi doream nespus sǎ-i citesc cuvintele scrise. Pe unele dintre ele le ştiam din revistele la care lucrasem împreunǎ dar nu acestea mǎ interesau în primul rînd. Le voiam pe acelea care-i întrupau literatura. Îmi povestise mai demult, într-un ceas de tainǎ, cum cǎ, pe la sfîrșitul deceniului 6 și începutul celui de-al 7-lea al secolului trecut, scrisese poezie și prozǎ însǎ nu-mi arǎtase nimic, niciodatǎ. Îmi spusese doar cǎ debutase în revista „Amfiteatru” în ’71, publicîndu-și apoi textele în cîteva reviste serioase ale vremii („Luceafǎrul”, „Vatra” ori „Convorbiri literare”). În paralel frecventase și unele cenacluri din epocǎ (a se vedea fotografia publicată în numărul trecut, datînd de prin ’84 sau ‘85, în care Mihai stǎ, îngîndurat-concentrat, la un „prezidiu”, alǎturi de poetul Ion Stratan, scriitorul George Moroșanu și directorul de atunci al bibliotecii „Nicolae Iorga” din Ploiești, profesorul Gheorghe Macsim, la o şedinţă de lucru a cenaclului literar „Orfeu” al instituţiei) pentru ca mai apoi să-și adune toate aceste „înscrisuri” în vreo două-trei volume, pe care ulterior avea să le depună, spre „verificare”, în portofoliile unor edituri care organizau concursuri de debut. Cum n-a primit nici un fel de răspuns, în 1977 el s-a hotărît sǎ nu mai „scrie” altceva decît „poezie în spaţiu”, cum îi place sǎ spunǎ artei teatrale, în care de atunci s-a încuibat cu arme și bagaje. Și unde a rǎmas tot pînǎ în ziua de azi (și bine a fǎcut!), în ciuda maliţiozitǎţii unora faţă de credoul sǎu, acela conform cǎruia teatrul nu este altceva decît un spaţiu al poeziei vizibile. 

Așadar, gîndeam eu, slabe speranţe sǎ vǎd prea curînd tipǎrit vreun text, chiar și unul din cele de demult… Însǎ, spre surprinderea mea și a multora, mai devreme decît mǎ așteptam, în 2005, Mihai a debutat editorial cu un „Mic dicţionar de termeni teatrali”, volum despre care mi-a spus: Bǎtrîne, a stat la dospit ani buni prin sertare şi uite că i-a venit rîndul. Semn bun, mi-am şoptit în barbǎ, dacǎ a spart gheaţa înseamnǎ cǎ, mai devreme sau mai tîrziu, urmeazǎ și restul. Ceea ce avea sǎ se și întîmple, însǎ abia în 2007 (cînd îmi cam pierdusem rǎbdarea), cu volumul Șaptezeci și șapte, cuprinzînd poeme și prozǎ poematicǎ. Da, începea sǎ se contureze profilul autorului pe care-l bǎnuiam dar parcǎ tot nu era ceea ce aşteptam eu. Încǎ nu apǎruse „artileria grea” (evident cǎ nu la poezie mǎ refer), adică textele lui din prozǎ, care aveau sǎ soseacǎ şi ele (nu toate, doar trei dintre ele) dar abia peste patru ani, în 2011(„Lecţia de anamnezǎ. Dialoguri despre teatru” îi apǎruse în 2009), strînse în volumul „Sonatele lunii”. Pe care, din motive independente de voinţa mea, l-am primit şi citit de curînd.  (va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Ontologia lui Noica. O exegezǎ, ed. Humanitas, București, 2005

(Text apărut în „altPHel”, an X, nr. 439, 9-15 mai 2014, pag. 15;

 http://www.altphel.ro/2014/05/un-uomo-universale-sau-avatarurile-unui-magician-ii/)