Mahalagii au fost, mahalagii sunt încă…(II)

(Mucenici, măcinici, sfinţișori, bolindeţi, colărezi, brîndușei, uitaţi)

În mahalaua „Sfîntul Gheorghe Vechi” din Ploiești, unde mi-am petrecut copilaria și o mare parte a adolescenţei, pe strada Principatele Unite (fostă Sblt. Dima în perioada interbelică, unde-și aveau gospodăria, la numărul 17, bunicii din partea tatălui), o „bretea” cu vreo 20 de case, care leagă străzile Bobâlna (fostă Grădinari, fostă C.A. Rosetti) de Ana Ipătescu (ex-Trandafiri), chiar în intersecţia unde aceasta le întîlnește pe numitele Costache Negri (fostă Vasile Boerescu, ex-Curbei) și Hannibal (undeva în apropierea spitalului „Schűller”), ziua de 9 martie era așteptată cu impacienţă de toţi ciutanii care se zbenguiau prin preajmă.

Biserica „Sf.Gheorghe Vechi” din Ploieștiul zilelor noastre,
așezatǎ undeva în partea de nord a mahalalei omonime,
pe Bulevardul Independenţei,
 în imediata vecinǎtate a fostului liceu „Sfinţii Apostoli Petru și Pavel”
 (acum Colegiul Naţional „MihaiViteazul”)

După Crăciun, pentru mine – ca și pentru toţi ţîncii care eram pe atunci, la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut - sărbătoarea „Sfinţilor 40 de Mucenici” era cea mai iubită și asta îndeosebi pentru că bunica, Dumnezeu s-o odihnescă!, punea  la fiert măcinicii, una dintre „prăjiturile” mele cele mai dragi. După ce cu o săptămînă înainte sau chiar două îi preparase dintr-o cocă mirosind curat a făină de grîu (trei nule!), ţaic și alte „mirodenii” numai de ea știute - lăsîndu-i apoi la uscat, tăvăliți în făină, între două foi de hîrtie pergament, undeva, sus, pe un șifonier -, mie îmi revenea plăcuta misie de-a o ajuta la spartul și curăţatul nucilor, pe care apoi le treceam printr-o mașină de tocat ciudată, cu un cilidru metalic perforat, îvîrtit de-o manivelă, din care miejii ieșeau rîșniţi mărunt. Apoi, dintr-un aluat de cozonac, la fel de parfumat și fraged, în ajunul zilei pomenite, bunica îi prepara pe ceilalţi, sfinţișorii, cu forme de păsări, albine sau omuleţi (care-mi plăceau cel mai mult, că aveau „gură”, „urechi”, „nas” dar erau „orbi” și pe care ea îi numea uitaţi). „Da’ de ce păsări, albine și uitaţi, bunică? Și de ce le dai cu miere și apoi cu nucă după ce-s copţi?” „Pentru întîmpinarea primverii, a paserilor cerului, mamă, ca sǎ vină la cuiburile lor ca-n fiecare an. Că fără ele pomii-s pustii și triști. Și a tuturor gîzelor trebuincioase pămîntului, precum îs albinele. Iar ei se ung cu miere ca să trăiască stupii. Cît despre omuleţii ăștia, cum le zici tu, îs întru pomenirea morţilor noștri, mamă, la care anul trecut nu ne-am gîndit sau i-am uitat și au rămas nepomeniţi.” Bunicii i se umezeau ochii ori de cîte ori își amintea și știam bine că dumneaei nu-i uita niciodată pe toţi cei dragi duși dintre noi…

Învăţasem pe de rost legenda celor „40 de Sfinţi Mucenici din Sevastia”, pe care bunica mi-o spunea în fiecare an în timp ce pregătea măcinicii (așa le spunea dumneaei, nu mucenici!). O povestea frumos, cu lux de amănunte și mult mai tîrziu aveam io s-o citesc (și să-i pricep tîlcul) într-unul din volumele Vieţilor sfinţilor pe care l-am găsit cotrobăind printre cărţile ei vechi…

După ce toţi măcinicii erau gata (cu nucă, zahăr tos, rom, scorţișoară și coajă de lămîie rasă deasupra), bunica îi ducea la bisericǎă (la Sf. Gheorghe Vechi, în capătul Bulevardului Independenţei) la sfinţit, după care o însoţeam la cimitir, la „Bolovani”, unde aprindeam lumînări și tămîie la mormintele celor trecuţi la cele veșnice iar apoi, la întoarcerea acasă, după ce-i împărţea împreună cu alte bucate vecinilor și rudelor, ne așezam la masă și abia atunci celor ai casei le era permis să-i mănînce. „Bunico, am auzit că e bine ca fiecare să bea patruzeci de pahare de vin sau de rachiu și că după fiecare pahar să se felicite unii pe alţii”. „Da, așa ai auzit tu? Uite, tac-tu mare, deși n-a auzit nicăieri treaba asta, a început, dis-de-dimineaţă, să se ciritisească* în beci cu fină-su’ Fănică, nu cumva să le-o ia cineva înainte, hehehe…  Hai, du-te și cheamă-i la masă, că io cred că le-ajuge cît cîrmîz au leorpăit, și-apoi îs oameni bătrîni, ce Doamne, iartă-mă, și le ia vinu’ glagoria**!”

(va urma)

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* să se felicite  

** mintea

(text publicat la adresa http://www.altphel.ro/2013/03/mahalagii-au-fost-mahalagii-sunt-incaii/ și în ediţia tipǎritǎ, an VIII, nr.388, 8-14 martie 2013, p. 10)

Mahalagii au fost, mahalagii sunt încă…(I)

I-am luat rochie de tafta,

Papucei de catifea,

și-am dus-o prin mahala

ca să vază cine-o vrea

că e amureaza mea.

Miron Radu Paraschivescu

(„Cîntic de of și dor”*)

Sunt foarte mulţi aceia care, atunci cînd vor să apostrofeze pe cineva că e prost crescut, cu alte cuvinte că e bădăran, vulgar, grosolan, mojic, tupeist (obraznic, impertinent, adicătelea), că are sămînţă de scandal, că e bîrfitor şi ordinar, mitocan sau moftangiu (cum îndeobște îi numea pe împricinaţi, genialul nostru concitadin Caragiale), îi arunca-n obraz, luînd-o pe scurtătură, vorba mahalagiu. Fără să știe ei prea bine care-i treaba cu acest calificativ, de unde se trage și ce vrea să spună el, bref, cu ce se „mănîncă” el şi-n ce scop.

Cuvîntul provine din familia lexicală a substantivului mahala, intrat în limba română pe ușa din faţă– ca multe altele asemenea lui - pe filieră otomană (mahalle), însă pentru „tradiţionalii” noştri pretenaşi de la Stambul înţelesul acestuia nu era nici pe departe acela dat de anglicismul ghetou sau franţuzismul bidonvil: adică de cartier sărăcăcios şi mărginaş al unui oraş, de periferie sau suburbie insalubră (la propriu şi la figurat), locuit/ă în genere de o populaţie pauperă și de condiţie socială precară – paria, cum li se mai spune pe alte meleaguri sau drojdia societăţii, mai pe româneşte – cu un comportament necivilizat, grobian şi care loc este condiderat a fi, de regulă, epicentrul generator al fenomenlor infracţionale şi al altor manifestări anti-sociale. Nu, nimic din toate acestea ci, pur şi simplu, accepţiunea termenului era/este aceea de cartier – fără nici o referire la nivlul de trai sau „apucăturile” mai mult sau mai puţin „ortodoxe” ale băștinașilor  – înţeles exclusiv ca o formă de organizare administrativ-teritorială cu tot ceea ce decurge din asta. Dacă la originile sale mahalla turcească desemna o „aşezare de oameni care locuiesc în corturi”, în care toţi vieţuiau laolaltă, neexistînd, aşadar, un centru şi o margine (singurele excepţii constituindu-le adăposturile liderilor micii comunităţi, plasate la „mijloc”, exclusiv din motive de siguranţă şi mai puţin de ierarhie socială) pe măsura trecerii timpului, odată cu apariţia caselor şi a tot ce ţine de ceea ce astăzi numim urbanism (străzi, canalizări, alimentare cu utilităţi, prăvălii, sedii de firme, clădiri administrative etc.) în paralel cu apariţia şi dezvolatrea a ceea ce cu un termen generic îl reprezintă păturile sociale (recte „domninatorii” şi „dominaţii”), treptat el a căpătat o conotaţie pregnant peiorativă, cu trimitere la un areal populat cu indivizi de joasă speţă, frizînd lipsa unei elementare educaţii şi/sau civilizaţii.

În cele ce urmează voi vorbi, nu prea mult, să nu plictisesc, despre mahalaua de ieri și mai ales despre cea de azi. De la noi, din Romînik, în general și din Ploesci, în special, pentru că, neavînd cunoștinţe bazate despre mahalalele de pe alte coclauri și amăreștenii care le populează, vorba-aia, nu poci pen’ ca să mă pronunţ. (va urma)  

© Bogdan-Lucian Stoicescu

* Din volumul „Cîntice ţigănești”, ed. Cartea Româneascǎ, București, 1972

(text apărut și în http://www.altphel.ro/, ediţia tipărită, an VIII, nr.387, 1-7 martie 2013, p. 10)

Creme, vǎpsele, farduri (7)

„Progres, mare progres, n-avem ce zice!

Dar și lichele multe…” (Caragiale)

Scrisori intersectate (2)

„Dragul și bunul meu prieten Bogdan,

O sǎ zici cǎ am înnebunit subit dar trebuie sǎ-ţi spun ceva ce am pe suflet de ani de zile, cu-atât mai mult cu cât știu cǎ tu nu ai nici cea mai micǎ vinǎ. Dacǎ ar fi sǎ facem o listǎ sumarǎ a scriitorilor prahoveni contemporani care au o operǎ validǎ, confirmatǎ, de exemplu, de premii literare importante (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor etc.), de cronici și recenzii favorabile semnate de nume ilustre, ai vedea cǎ lista respectivǎ este destul de micǎ. Pe lista aceea însǎ, fǎrǎ modestie o zic de data asta, mǎ aflu și eu. Ei, bine, crede-mǎ, deși noi toţi înaintǎm în vârstǎ astfel încât mai toţi activiștii culturali prahoveni sunt în prag de pensie, inclusiv directorul bibliotecii Iorga, niciodatǎ eu nu am fost inclus într-un nomenclator al scriitorilor cu care Prahova sau Ploieștiul se mândrește, niciodatǎ nu am fost invitat la egalitate cu alţi confraţi la întâlnirile de înalt nivel, cultural vorbind. Mǎ simt, de aceea, profund jignit ori de câte ori sunt invitat ca simplu spectator, laolaltǎ cu liceenii orașului, la o întâlnire cu scriitori români, care imi sunt colegi de breaslǎ și unii chiar buni prieteni, câtǎ vreme firesc ar fi sǎ fiu invitat ca scriitor și sǎ figurez pe afișe, cu onorabilitate.

Te rog sǎ transmiţi fǎrǎ nici un fel de problemǎ aceastǎ mâhnire a mea oficialilor, amfitrionilor dar și spectatorilor de azi (poţi sǎ printezi și sǎ citești acest mic text celor prezenţi) și, pe de altǎ parte, sǎ-i îmbrǎţișezi cu drag pe toţi prietenii mei scriitori, oaspeţi ai Ploieștiului, de a cǎror operǎ eu sunt cu-adevǎrat mândru. Repetând (dacǎ mai era cazul) cǎ aceste stupide și chiar copilǎrești rânduri nu reprezintǎ nimic personal în ceea ce te privește, te îmbrǎtișez cu prietenia frǎţeascǎ pe care mi-o știi de o viaţǎ,

Ioan Mihai Cochinescu

1,vineri, februarie, 2013"

Foto: moaradehartie.ro

Dragule,

În primul rând te rog sǎ scuzi întîrzierea – pardonabilǎ, sper – cu care-ţi rǎspund și modul acesta inedit în care, iatǎ, îţi scriu dar motive independente de voinţa mea m-au împiedicat s-o fac mai degrabǎ. În schimb, în ziua cu pricina, în care amicii noștri scriitori au fost oaspeţii Ploieștiului, mai corect spus ai bibliotecii „Nicolae Iorga”, invitaţia de a participa la acea întîlnire cu ei ţi-am fǎcut-o din parte-mi, fiind motivat exclusiv de gândul la prietenia care te leagǎ de-o viaţǎ cu Florin Iaru. Altfel, te rog sǎ mǎ crezi cǎ, dacǎ el nu și-ar fi confirmat prezenţa, nu te-aș fi invitat, știindu-ţi foarte bine poziţia vizavi de asemenea „manifestǎri culturale” și modul total pompieristic în care culturnicii ploieșteni le organizeazǎ și promoveazǎ. Nu te-am anunţat mai din vreme deoarce și eu aflasem cu doar cîteva ore înainte, în dimineaţa zilei în care urma sǎ aibǎ loc întîlnirea. Cum de altfel avea sǎ-mi mǎrturiseascǎ și Florin Iaru, care și el, atenţie, aflase cǎ va veni la Ploiești tot în cursul acelei dimineţi!!! De necrezut, nu? Iatǎ un lucru care spune totul despre modul în care sunt încropite astfel de șușanele (iartǎ-mi calificativul, poate prea aspru dar altǎ vorbǎ mai potrivitǎ n-am  gǎsit!), în care invitaţi de marcǎ precum au fost și cei de acum, sînt puși în situaţia absolut jenantǎ de a vorbi în faţa unor scaune goale sau, în cel mai fericit caz - așa cum s-a întîmplat acum - în prezenţa unor liceeni aduși cu japca, sǎracii de ei și puși sǎ asculte niște oameni despre care nu cǎ nu prea știau cine sînt și cu ce se ocupǎ, ci habar n-aveau cǎ existǎ pe pǎmînt!

Bref, am tipǎrit rîndurile trimise de tine (în patru exemplare!) cu gîndul sǎ le înmînez invitaţilor și amfitrionului întîlnirii, directorul bibliotecii Iorga și dupǎ aceea sǎ le citesc în faţa asistenţei. Dar vǎzînd ce atmosferǎ de oha este în salǎ, mi-am dat seama cǎ gestul meu ar fi avut același efect cu acela al unei frecţii la un picior de lemn și, prinzînd un moment în care Florin Iaru a ieșit din salǎ, m-am dus dupǎ el și i-am înmînat scrisorica ta, schimbînd și cîteva cuvinte cu el. Dupǎ care am plecat. Așadar, te rog sǎ nu fii mîhnit din pricina faptului cǎ nu ţi-am îndeplinit rugǎmintea, întrebǎndu-mǎ, aidoma lui Cassius: cui bono? Sper ca Florin sǎ fi citit rîndurile tale și sǎ fi tras, la rîndul lui, concluziile firești.

Sînt perfect de acord cu ceea ce-mi scrii și-ţi împǎrtǎșesc mîhnirea. Din pǎcate, alǎturi de tine, mai sînt și alţi scriitori ploieșteni la fel de valoroși (Florin Toma și Lucian Vasilescu sînt doar doi dintre cei care-mi vin acum în minte) care nu intrǎ în colimatorul acestor mamuţi nǎpîrliţi și sastisiţi de prea îndelunga ședere în jilţurile lor directoriale, pe care tu îi numești prea blînd, „activiști culturali”. Dar, io cred cǎ nu mor caii cînd vor câinii și ǎștilalţi, parafrazînd vorba lui Nichita Stǎnescu, vor rǎmâne activiști toatǎ viaţa iar noi scriitori toatǎ moartea…

 Cu aceeași nesmintitǎ iubire, al tǎu, dintotdeauna,

Bogdan 

28, joi, februarie, 2013

© Bogdan-Lucian Stoicescu

(Text publicat la adresa http://www.altphel.ro/category/cultura/texte-cu-elice/ și în ediţia tipǎritǎ, an VIII, nr.388, 8-14 martie 2013, p. 23)

(text 

(sursa foto: vrn.ro)

Ouǎ de fluturi și alte gulgute umanitare

Octombrie este, prin excelenţǎ, luna marilor pelerinajele naţionale (prilejuite de sărbătorirea Sfîntei Parascheva şi a celor doi Dumitru) care, ca în fiecare an, ne aduce în faţă imaginea tristă a mii de români dezabuzaţi, minţiţi, furaţi, sărăciţi, bolnavi, disperaţi, debusolaţi, umiliţi, veniţi din toate cele patru zări, să se calce în picioare - după ce şi-au atins hainele şi portofelele de raclele cu moaşte sfinte – lîngă cazanele cu sarmale, căutîndu-şi o iluzorie vindecare (= mîntuire, pre greceşte) a suferinţelor care le macinǎ trupurile și sufletele urgisite. De fiecare dată, aceste jalnice imagini, care fac zile-n şir obiectul predilect al canalelor de ştiri însoţite de comentarii docte slobozite de mari „teologi creştini” precum Gigi Becali sau Marean Vanghelie, îmi întǎresc convingerea că habar n-am ce este Biserica. În schimb, parafrazînd vorba înţeleaptă a unui filozof, voi îndrăzni a spune cîte ceva despre ce n-ar trebui ea să fie. O voi face in extenso într-un articol viitor, acum mă voi rezuma doar la a da cîteva mici exemple (edificatoare, vreau sǎ cred, în sprijinul demersului meu) de ceea ce n-ar trebui să facă slujbașii Bisericii noastre, „păstorii de suflete” cum prea frumos li se mai spune, care în loc să tămăduiască şi să călăuzească sufletele rătăcite ale membrilor „turmei” lor, întru dreapta şi adevărata lor mîntuire, le cer doar supuşenie oarbă, confundînd impardonabil umilinţa cu smerenia. Pentru că, în fond, cum pot fi traduse acele căderi din condiţia umană prezentate în imaginile despre care pomeneam mai sus, dacă nu o umilire fără margini a acelor năpăstuiţi, care după ce pǎrǎsesc biserica se îmbulzesc pentru un blid cu mîncare? Mai scunzii sau mai înalţii (în rang) slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române, aglutinaţi în soboare cu atît mai mari cu cît „acţiunea” e mai importantǎ, nu scapă nici un prilej de a se da în stambă (a se citi: „slujbe”, „binecuvîntǎri”, „prînzișoare cu rugǎgiuni”, „sfeștanii” etc.), profitînd la maximum de orice se ivește, dînd cu Doamne ajutǎ și aruncînd tot felul de gulgute în stînga și-n dreapta, fǎrǎ nici o noimǎ, la tot soiul de manifestări, care de care mai uşchite după fix: ianugurări de sedii de firme, de telegondole, de stadioane ori sǎli de sport, de șosele și poduri, statui și parcuri dar și la toatǎ gama de sindrofii ale mai marilor zilei, încît mi-e tot mai greu sǎ inţeleg raţiunea de-a fi a Bisericii, al cǎrui mesaj e tot mai palid și mai neconvingǎtor în timp ce prestaţiile ei în lumina reflectoarelor rampei vieţii laice sînt, pe zi ce trece, tot mai vizibile. Și vrednice de rîs, precum sînt și cele ce urmeazǎ. 

(sursa foto:newsbucovina.ro)

„Oul lui Flutur” vs „Ouălele lui Năstase”. Cel mare ou tradiţional din lume (recunoscut de „Guinness World Rrecord” și intrat în folclorul nostru urban sub denumirea „Oul lui Flutur”) a fost ridicat în centrul Sucevei, fiind confectionat din fibră de sticlă şi avînd următoarele dimensiuni: 7,25 metri înălţime, un „diametru” de 4,6 metri şi o greutate de 1,8 tone. A fost decorat cu desene tradiţionale româneşti imprimate pe autocolant. Apoi a fost sfinţit, primind și binecuvîntarea unui sobor de preoţi (în frunte cu venerabilul arhiepiscop Pimen al Sucevei şî Rădăuţilor), fiind amplasat în centrul oraşului, în entuziasmul general al celor prezenţi la acest sui-generis numǎr de circ. Păi, în faţa unui astfel de „monstru avicol” artificial, bietele ouǎ naturale, devenite celebre prin exortaţia caustic-mobilizatoare a ex-premierului Adrian Năstase de a fi numărate, au fost pur şi simplu umilite şi reduse la meschina condiţie – prin dimensiuni dar mai ales prin semnificaţie - de ouă de guguştiuc! 

(sursa foto: newsbucovina.ro)

Pască à la Rǎdǎuţi, conform STAS - B.O.R..

În aceeaşi ogradă bisericească a părintelui Pimen însă la Rădăuţi – tot Moldova a fost fruncea şi de data asta, ar zice cu năduf bănăţeanul!– a fost confecţionată şi cea mai mare pască dupǎ o reţetǎ bǎștinașă, evident. N-aţi auzit de asta? Pǎi nici specialiştii celebrei instituţii de colecţionat recorduri zǎrghite, „Academy World Rrecord”, veniţi să omologheze minunea, nu auziseră, de vreme ce nimănui, pînă la vajnicii urmaşi ai răzeşilor lui Ştefan Cel Mare (şi Sfînt, să nu uit, cǎ mǎ afurisesc preasfinţii!), nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Mult mai mare decît roata oricărui car, pasca preparată de cinci patiseri şi patru bucătari dibaci a avut 2,5 m în diametru şi peste 150 de kilograme. Tot preacuvioasele feţe bisericeşti prezente la eveniment au fost cele care, în ciuda altor voci care susţineau că pasca trebuie să fie pǎtrată sau dreptunghiulară, au decis  că ea va fi rotundă, cu o cruce la mijloc şi un inel pe circumferinţă (ambele din acelaşi aluat), pentru că aşa glăsuieşte tradiţia. Pasca a fost sfinţită şi apoi împărţită în prima zi de Paşti, primind şi o diplomă pe care scrie „Cea mai mare din lume (Easter Bread with Cheese)”. Atfel am aflat că există „tradiţii”, practic pentru orice, inclusiv pentru modul în care trebuie să arate o…pască! 

(sursa foto:townhall.com)

Colivă pentru Decebal.

Cea mai mare colivă din lume, cîntărind peste 2 tone, a fost pregătită la Orăştie, în cadrul unor „complexe manifestǎri” („Zilele Daciei”) cluul fiind comemorarea a 1900 de ani de la moartea regelui Decebal (în cadrul unor manifestări megalomane, pentru care ar plesni de ciudǎ însuși Ceauşescu), un ghiveci inept organizat de douǎ fundaţii ardelene cu nume de echipe de fotbal din divizia judeţeanǎ („Dacia Braşov” şi, „Dacia Revival”). Coliva a trebuit sǎ aibǎ peste 2 tone pentru a fi omologatǎ ca record, pentru cǎ japonezii facuserǎ înainte una cu acest tonaj, cu ocazia comemorǎrii victimelor de la Hiroșima și Nagasaki. Coliva s-a fǎcut şi a fost așezatǎ în faţa statuii lui Burebistǎ, unde a fost sfinţitǎ de un sobor de 20 de preoţi, asistaţi de reprezentanţi din alte 40 de parohii din zonǎ și, în prezenţa unei numeroase asistenţe (gurile rele spun cǎ ar fi fost vreo 20.000 de cetǎţeni strînși pe-acolo), ea a fost omologatǎ, spre marea satisfacţie a celor prezenţi. Nu se știe însǎ cîte persoane au apucat sǎ guste din ea în cadrul acestei minunate „Daciade” post-revoluţionare și nici nu s-a cîntat „Veșnica pomenire!”, deoarece participanţii la lucrǎrile celui de-al șaptelea „Congres Dacologic” (desfǎșurat printre picǎturi) au considerat cǎ funebra melodie nu e de sorginte precreștinǎ. Amin! 

© Bogdan-Lucian Stoicescu

Creme, văpsele, farduri (6)

Ilfov şi Petrov. Pe net circulă de-o vreme această miştoacă „perlă” anonimă. Oare autorul ei să fie un proaspăt picat la bac-ul de anul trecut sau mai degrabă un profesionist (anonim) al butadelor? Dumnezeu ştie... În schimb, într-o revistă culturală cu ştaif (nu-i dau numele din pricina respectului pe care încă i-l port) citesc o ştire (nesemnată) în care autorul anonim o ţine gaia-maţu’, comentînd isprăvile galonatului campion de ciclism... Louis Armstrong! Cum numele apărea astfel de cîteva ori în cuprinsul textului, orice greşeală de corectură era exclusă... Aştept cu nerăbdare ştirea bombă despre concertul pe care-l va susţine pe Lună, trompetistul Lance Armstrong! La cît de mediatizate au fost în ultima vreme amarele veşti legate de retragerea tuturor titlurilor şi premiilor campionului la ciclism (din pricina dopajului dovedit) Lance Armstrong şi a morţii cosmonautului octogenar Neil Armstrong (primul om care a păşit pe Lună în 1966) mă cuprinde brusc amocul la gîndul că redactorul prestigioasei reviste a putut comite o asemenea gafă impardonabilă... „O.M.G.!” şi-ar fi spus, crucindu-se, regretatul muzician şi trompetist de geniu Louis „Satchmo”Armstrong, la citirea unei asemenea trăznăi...

O.M.G. Pot să pariez că puţini dintre dvs, iubiţii mei cetitori, ştiti ce reprezintă „sigla” O.M.G.. Nici io n-am ştiut pînă deunăzi, dar nu m-am lăsat pînă ce n-am dezlegat misterul, cu „tupeu obraznic”, cum se spune pe la noi, punînd pe şleau întrebarea amicului Goagăl... Încercasem pînă atunci tot soiul de căutări folosind cuvinte cheie de genul Organizaţia Mondială a  Gentlemanilor, a Graşilor, a Guşaţilor, a Guralivilor, a Mamelor Gravide, a Guguştiucilor a etc. etc. etc., trecînd apoi la Organisme Modificate Genetic şi ajungînd la alte comitete şi comiţii, care de care cu nume mai uşchite de pe fix. Însă ioc, vorba investitorului turc! Asta pînă în clipa în care, un forumist simpatic şi cam slobod la tastatură, mi-a luminat neuronii capului: „Noooo, bade, lasă-mă-n durerea mea cu găselniţele matale! E din ingliş, bre moşule, şi vrea ca să zică Oh My God!(pre româneşte O, Doamne!- n.m.). Ţi-am zis-o aşa din prima, ca să nu-ţi mai forţezi muşchii cheliei, că miroase pînă la mine a creier prăjit!… Ai priceput care e şpilu’, tataie? Se vede treaba că nu le ai nici cu engleza nici cu prescurtările astea de pe forumuri şi mess-uri, hăhăhă…” Am mulţumit amicului (anonim) virtual de pe forum pentru lămurire şi, fără să mai dezvolt subiectul - deşi taaaaare mă mîncau buricele deştelor pe tastatură să-i dau puţin restul ipochimenului - am lăsat-o baltă, gîndindu-mă că, le-oi fi avînd, nu le-oi fi avînd io cu engleza dar cu prescurtările din ea, chiar că sînt complet p-afară. Başca ălelalte abrevieri din conversaţiile internauţilor (alea scrise, evident), care cred că sînt pe cale să nască un nou limbaj... Dacă nu cumva l-or fi şi născut între timp şi io habar nu ştiu!

Yehuda Elkana (1934-2012): 

„N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios.” (apud Andrei Pleşu,

„Yehuda Elkana”, în „Dilema Veche”, nr. 450/2012)

U.A.P. Că tot am adus vorba despre sigle. Cine nu ştie că U.A.P. înseamă „Uniunea Artiştilor Plastici”? Io, unu’, de cînd am auzit pentru prima dată sintagma asta „artişti plastici” (care îmi sună alăturea cu drumul rău de tot) nu contenesc să mă tot întreb: oare de ce aceia care au botezat instituţia nu i-au zis pur şi simplu Uniunea Plasticienilor din România (mai cu seamă că de pe la sfîrşitul anilor ’60 ai secolului trecut apăruse şi o fabrică avînd aceeaşi siglă: Uzinele de Autoturisme Piteşti)? Nu că aş avea ceva cu numele breslei lor dar parcă plastician sună mai altfel, mai artistic, mai şic, nu? Păi atunci, am putea, bunăoară, să-i numim şi pe  chirurgii care ne îndreaptă cu bisturiul meclele şifonate, „chirurgi plastici”, nu? Chestia asta cu „artişti plastici” îmi aminteşte, invariabil, de un anunţ citit cu ani în urmă la mica publicitate în care nu-ş’ ce firmă angaja, nici mai mult, nici mai puţin, decît „sudori electrici şi cu gaze”! Iar deunăzi citeam, reprodus într-o revistă, un anunţ de mică publicitate, în care o firmă racola muncitori specialişti, printre care şi un „strungar paralel, oriunde în ţară”. Mai că-ţi vine să te întrebi tăcut, în sediul conştiinţei (vorba lui Marin Preda) via Caragiale: care va să zică paralel, da’ paralel cu ţe, neicusorule-puicusorule? 

Safta Varlam şi Neagu Djuvara
(sursa foto: www.ele.ro)

.Neagu Djuvara (istoric, 96 de ani): „Nu e bine ca un bărbat să fie prea dornic să-i facă plăcere femeii, pentru că ea devine tiranică în mod instinctiv şi, uneori, ajunge chiar să-l dispreţuiască pe partener. Aşa că trebuie să păstrezi, ca bărbat, o oarecare măsură. Dar, repet, la modul general, băieţii de pe vremea mea erau foarte atenţi la dorinţele femeii. O respectau, o considerau o floare, nu o coadă de mătură, n-o vedeau ca pe-o persoană căreia să-şi permită să-i comande: 'Hai, treci în pat şi gata!' ”. Ştiiiiiiie (moş)Neagu ăsta uns cu toate alifiile ce spune, he-he-he...

© Bogdan-Lucian Stoicescu

In memoriam Ion Stratan

Portret

Ion Stratan (1 octombrie 1955, comuna Izbiceni, judeţul Olt - 19 octombrie 2005, Ploieşti) a absolvit Liceul ,,Al. I. Cuza” din Ploieşti şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti • A fost membru al ,,Cenaclului de Luni”, al Cenaclului ,,Amfiteatru” din Bucureşti şi al Cenaclului ,,I.L. Caragiale” din Ploieşti • A debutat publicistic în anul 1972 în revista ,,Amfiteatru” • A debutat editorial cu volumul Ieşirea din apă (la editura Cartea Românească, 1981) • A publicat următoarele volume de poezie: Aer cu diamante (volum colectiv, ed. Litera, 1982), Cinci cîntece pentru eroii civilizatori (ed. Albatros, 1983), Lumină de la foc (ed. Cartea Românească, 1990), Lux (ed. Albatros, 1992), Ruleta rusească (ed. Cartea Românească, 1993), Desfacerea (ed. Eminescu, 1994), O zi bună pentru a muri (ed. Pontica, 1995), Cîntă, zeiţă, mînia… (ed. Cartea Românească, 1996), Mai mult ca moartea (ed. Axa, Botoşani, 1997, ediţia a II-a, 2003), De partea morţilor (ed. LiberArt, Ploieşti, 1998), Apa moale (ed. Albatros, 1998), Celebra specie umană (antologie, ed. Helicon, Timişoara, 1999), Oameni care merg (ed. Premier, Ploieşti, 1999), Crucea verbului (ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), Zăpadă noaptea (Ploieşti, 2000), Biblioteca de dinamită (antologie, ed. Cartea Românească, 2001), Jocurile tăcute (ed. Călăuza, Deva, 2001), O lume de cuvinte (ed. Limes, Cluj, 2001), Spălarea apei (ed. Eminescu, 2001), Biserica ploii (ed. Fundaţiei "Gheorghe Cernea", Ploieşti, 2001), Ţara dispărută (ed. Noul Orfeu, Bucureşti, 2003), Pămînt vinovat (antologie, ed. Premier, Ploieşti, 2003), Cartea ruptă (ed. Premier, Ploieşti, 2005). Postum i-au apărut volumele: Cafeaua cu sare II (paradoxuri şi parafraze, ed. Premier, Ploieşti, 2005) şi Cimitirul de maşini (antologie, ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005) • În anul 1998 a publicat la editura ,,Athenaeum” din Ploieşti, volumul de aforisme paradoxale Cafeaua cu sare •

Volumul Ruleta rusească a fost tradus şi în limba franceză (La roulette russe, ed. Royaumont, 1995) • A publicat poezie, eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică în majoritatea revistelor literare din ţară şi în reviste din străinătate • Este prezent în numeroase antologii de poezie din România şi din Canada, Franţa, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Germania • A primit Premiul ”Nichita Stănescu” al Fundaţiei Nichita Stănescu (1990), Premiul pentru Literatură al oraşului Slobozia (1993), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993), Premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995), Premiul ,,Frontiera Poesis” (Satu Mare, 1999), Premiul ,,Marin Sorescu” la Festivalul Internaţional de Poezie “Europa km 0” (Sighetul Marmaţiei, 2001), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2001, Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO (2002), Premiul ,,Radu Enescu” al revistei ,,Familia” (Oradea, 2002), Premiul ,,Dafora“ la Zilele revistelor din Transilvania şi Banat (Mediaş, 2002), Premiul Fundaţiei ,,Constantin Stere” (Ploieşti, 2003), Premiul ,,Orient-Occident’’(pentru arte) acordat de Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică ,,Orient-Occident’’, pentru întreaga operă poetică (Curtea de Argeş, 2004) • Ion Stratan a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al ADELF (Association des Écrivains de Langue Française) • A fost redactor-şef adjunct al revistei „Contrapunct” a Uniunii Scriitorilor din România • Avea în pregătire volumele de poeme Viteza vieţii, Criminalii şi crinii şi Ridicarea privirii precum şi romanul Concertul de Crăciun •

„Eu sînt cărţile mele...”*

Despre poezie.

„Marea teoreticiană a literaturii care este Susan Sontag spune că poezia contemporană este, pur şi simplu, o declaraţie de dragoste. Deci, consideră că după poezia de cunoaştere, după aceea experimentalist-formală, după cea gramaticală, după cea socială, poezia la sfîrşit de mileniu este declaraţie de dragoste. Eu cred că spiritul feminin porneşte de la chipul îngeresc al mamei mele, al verişoarei mele şi al soţiei mele Letiţia, ei bine, spiritul feminin - nu neapărat ca în cazul lui Faust pe care îl înalţă în tării - privit sub chipul Maicii Domnului, privit în termeni creştini, este un simbol de complementaritate şi de regăsire a propriului sine de către fiecare creator. (...) Poezia este paradoxală şi viaţa este paradoxală. Poezia este paradoxală pentru că propune un gen de sensibilitate care nu urmează cursul logic al evenimentelor. O sensibilitate selectată, în funcţie de viaţa cuvintelor. În funcţie de blocurile lexicale. În funcţie de dialectică şi literatură. În funcţie de dialectica faţă de numele volumului. În funcţie de dialectica propriilor cărţi. Cu vîrsta. Şi aşa mai departe...”

Poetul şi poezia lui.

„(...) poezia mea este o dialectică cu poezia interbelică. Deci, nu este experimentalistă ca a lui Mircea Cărtărescu, nu este ludică aidoma celei a lui Florin Iaru, nu este sentimentală ca a lui Traian T. Coşovei. Poezia mea este o dialectică permanentă cu poezia interbelică a lui Arghezi, Barbu şi Blaga, avîndu-l în prim-plan pe sfîntul literaturii româneşti, George Bacovia. Bacovia este sfîntul preacurat al versului românesc, după părerea mea iar poeziile pe care le scriu sunt sentimentale şi conceptuale, ele aflîndu-se sub girul acestei sensibilităţi moldave, care este un eminescianism de sfîrşit de secol, o sinestezie în sens baudelairian şi o încercare de engramare a Universului într-un sistem de culori şi sunete. (...)Aşa cum spuneam, la Florin şi la Mircea sînt experimente. La Traian, nu. Este mai mult sentiment. Cred că Florin şi Mircea sînt puri experimentatori lexicali. Cred că dimensiunea afectivă lor le lipseşte. Traian este un poet ornant, baroc şi sentimental. Am îndrăznit să spun într-un articol despre unul din volumele sale, că este un poet rococo cu o bună regie în ceea ce priveşte sentimentul în poezie. Traian vrea să placă cu orice preţ. (...). Sentimentul meu este bacovian, este unul mai ascuns, mai apropiat de unele zone poetice ale sufletului. Depinde, însă, de ceea ce înţelegem prin poetic. Putem spune, bunăoară, că poetic este romantismul. Apoi venim şi spunem: nu, poetic este simbolismul. Eu cred că fiecare perioadă are o poeticitate a sa. Traian T. Coşovei este un poet de un simbolism „tîrziu”, în timp ce Bacovia este un poet de un expresionism devreme. Eu mă consider un expresionist devreme. Deci, cît mai este tinereţe în mine, eu o alătur expresionismului devreme al lui Bacovia. Acolo este situat criteriul poeticului meu.”

Un tip viu şi incomod.

„…da, sînt un tip viu dar şi literal. În revista „Luceafărul” a apărut un articol foarte bun, scris de Octavian Soviany, Cimitirul de semne, în care autorul vorbeşte despre literalitatea şi textualismul poeziei mele. Am fost foarte încîntat. Sînt un tip viu, atît cît pot fi de viu. Am scris pamflete îm-potriva lui Ion Iliescu. Am plătit pentru duşmanii pe care mi i-am făcut dar m-a bucurat mult faptul că poezia mea este privită sub un unghi textual şi literal. (...) Sînt incomod. Am fost înjuraţi în '83 de Corneliu Vadim Tudor în revista Săptămîna, numai pentru că fusese descoperit plagiatul lui Eugen Barbu de către Nicolae Manolescu iar noi, toată generaţia optzecistă, am plătit pentru asta: Cenaclul de luni era atacat tot timpul de „Săptămîna”. Unii dintre noi - precum Cărtărescu - s-au acomodat. Eu, nu. Apoi, Manolescu a ajuns să călătorească cu Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor în Africa de Sud. Sigur că am fost incomod atunci cînd am pomenit în scris despre această călătorie. Mi s-a părut o capitulare a domnului Manolescu.”

 Cenaclul de Luni.
„A însemnat mult. În primul rînd, o socializare. Eram foarte prieteni. Ne întîlneam la Traian - care pe atunci era disc-jokey la Universitate şi se plimba cu toate fetele care dansau frumos - iar Florin citea tot timpul, la toate ceaiurile. Aveam poemele noastre puse pe pereţi şi cînd unul dintre noi citea o poezie, Traian spunea: Cînd citesc poeziile voastre, îmi vine să-mi deschid venele de invidie…. 

De la stinga la dreapta: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mircea Cǎrtǎrescu și Florin Iaru

(fotografie de © Tudor Jebeleanu)



Apoi, fiecare pleca acasă şi se întorcea la cenaclul următor cu o poezie şi mai bună. Aşa l-am încurajat pe Mircea (Cărtărescu – n.m.), care ne-a dezamăgit. O seară la operă, volumul său care făcea antologia poeziei româneşti, era o idee luată - fără s-o recunoască şi criticîndu-ne – din Aer cu diamante, unde eu pomenesc de Coşbuc, de Eminescu şi de nu ştiu mai cine, într-un singur mugur de idee a poeziei româneşti. Cenaclul de luni a mai însemnat pentru mine un exerciţiu de tinereţe, nişte versuri mai grăbite, o experienţă primăvăratică...”

Prima poezie.

 „Eu am scris poezie încă de la 10 ani, inspirat de acel Zeppelin de prins muşte: Şi cu aer sunt umplute/ Şi-s din cînepă făcute… Era prin '65. Uimit de ce este acela un Zeppelin, am scris prima mea poezie. Apoi am scris poezii inspirat fiind de Corabia, locul unde mi-am petrecut copilăria. Am debutat în clasa a X-a în revista Amfiteatru cu poeme în proză, Căutătorii de perle. Era momentul schimbării generaţiei dogmatice şi erau la modă poemele în proză. Scriam şi noi poeme în proză, nu făceam rău nimănui!”

Poeţii români. 

„Îmi plac poeţii români. Îi admir pe toţi poeţii contemporani. Sînt poeţi străluciţi, de la Constantin Abăluţă la Mihai Ursachi, de la Mircea Ivănescu la Gellu Naum. Sînt poeţi cu adevărat străluciţi. Admir întreaga poezie românească. Inclusiv pe toţi colegii mei de generaţie. Cu micile animozităţi cu tot.”

Nino și Liana, prima sa soţie



Femeia. 

„Eu am o teorie disjunctă între creier şi fratele trup. Nu sunt un tip senzual. Sunt un cerebral. Sunt şi un ideatic dar stările mele sunt afective.Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci când scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.”

                                                       

Nino și Bogdan (foto: Letiţia Ilea)

Prietenii.

„Sînt pentru mine aproape totul. Stau şi tremur ca o frunză cînd aştept să vină un prieten, mă întristez ca o mătrăgună cînd întîrzie, mă usuc şi cad ca o frunză după ramură cînd nu vin, mă îngălbenesc cînd îmi spun la telefon că au uitat să vină şi înfloresc atunci cînd îi văd.”

Ploieştiul.

„Iubesc enorm de mult Ploieştiul. Mi-e tare drag. Aici, la „Galeriile Comerciale” mi-am petrecut tinereţile bînd şi cinci cafele pe zi, atunci cînd scăpam de la bibliotecă. Librăriile îmi sunt dragi iar buchinişti ca aici n-am găsit decît la Paris. Cărţile de aici sunt cu mult mai interesante. Acolo sînt tot felul de cărţi vechi la preţuri halucinante. Îmi este drag parcul, îmi este dragă Catedrala, Casa Sindicatelor, Palatul Culturii şi Sala Sporturilor… Unde timp de patru ani, jucam cîte patru ore pe zi tenis de  cîmp.  Am pierdut la Comănescu, în „Cupa Galea”, cu 2-6, 2-6 şi atunci s-a încheiat cariera mea de jucător profesionist. Am agăţat racheta de junior în cui şi m-am apucat de învăţat gramatică.”

Moartea.

„Pentru mine, sentimentul morţii este o definiţie subiectivă. Este o delimitare. Este modul în care eu mă aşez, ca fiinţă gînditoare, în cercul lucrurilor finite şi al timpului infinit.” 

© Bogdan-Lucian Stoicescu



*Fragmente dintr-o convorbire cu Ion „Nino” Stratan avutǎ în luna noiembrie a anului 1999 şi inclusă apoi în volumul „Convorbiri la lumina gîndului” (editura „Libertas”, Ploieşti, 2006)



Aer cu diamante

O poveste mică după 30 de ani: 

„Aer cu diamante”...

„viul sau mortul

 viermele, mărul

va grohăi Adevărul.”

Ion Stratan

În 1982, anul apariţiei volumului Aer cu diamante*, eram student la Politehnică. Nu ştiam mai nimic din culisele sau despre mondenităţile vieţii literare româneşti. De altfel, nici nu mă prea interesau aceste chestii. Citeam, evident, multe dintre cărţile şi revistele care apăreau, fiind cît de cît la curent cu noutăţile. Aveam cîţiva prieteni, studenţi la filologie cu care mă întîlneam dar nu frecventam nici un cenaclu literar. Comentam, ne miram atunci cînd era cazul, mergeam la lansări de cărţi, la vernisaje, îi cunoşteam pe mulţi dintre scriitori şi plasticieni. Scriam dar nu publicam decît foarte rar, deşi aveam ceva oferte. (…) Într-o bună zi am observat – atenţie unde -  în vitrina librăriei ,,Mihail Sadoveanu” de pe Magheru (lîngă cinematograful ,,Scala”), volumul.  Nino nu-mi spusese nimic despre apariţia lui. Deci, într-o librărie din capitala unei ţări cu regim dictatorial-securist, văd un volum purtînd  titlul Aer cu diamante. Imediat mi-am spus că nu-i în regulă ceva, gîndul ducîndu-mă pe dată la o celebră piesă a Beatles-ilor, ,Lucy In The Sky With Diamonds, cu care şi ei avuseseră ceva probleme datorită alăturării iniţialelor substantivelor (LSD), care nu era altceva decît sigla drogului făcut celebru de generaţia flower-power. M-am întrebat: ce carte e asta? Am intrat şi-am cumpărat-o rapid. În clipa aceea am văzut numele celor patru, printre care era şi acela al prietenului meu Ion Stratan. Am plecat urgent acasă, chiulind de la cursurile din ziua aceea. Am terminat-o de citit în cursul aceleiaşi după-amieze, începînd cu versurile şi încheind cu prefaţa. Citind, eram stăpînit de strania senzaţie că poemele sînt adaptările extrem de reuşite ale textelor cîntecelor aparţinînd unor mari muzicieni de peste ocean. Era ceva cu totul nou pentru cititorul de poezie care eram pe atunci. Apoi, imediat, m-am dus şi-am mai cumpăra un volum pe care l-am dăruit unui bun prieten, care şi ăsta, după lectură, a rămas meduzat. Îmi amintesc cum, peste cîteva zile, la o bere, într- o grădină de vară, am luat cartea şi am citit-o unui grup de amici. După lectură, toţi au rămas tăcuţi. Apoi ne-am spus, în naivitatea noastră, mai în şoaptă mai cu glas tare, că trebuie să se întîmple ceva (…).

Chiar din ’82,  Aer cu diamante a devenit pe loc un „manifest”, graţie sintagmelor tocite ale epocii venind dinspre acel tip de critică literară atașată regimului: manifestul generaţiei '80 sau manifestul unei noi generaţii literare. De la bun început, imediat după ce am închis ultima filă a aceestei aşa-zise cărţi, prin ochii minţii mele căpuşite cu lecturile celui care eram atunci, cu experienţele şi trăirile acelei miraculase vîrste tinere, am simţit-o nu ca pe-o carte ci, mai degrabă, ca pe o revistă altfel: cu alte cuvinte, ca pe prima revistă de poezie cu adevărat liberă pe care mi-era dat s-o ţin în mîini. N-am simţit-o ca pe un volum în sensul obișnuit al cuvîntului. Ce cuprindea ea? Un fel special de editorial (Bilete de papagal) scris de Nicolae Manolescu, un critic foarte bun şi aflat pe val în epocă; era prezent cu grafica, fotografia şi desenele sale Tudor Jebeleanu (pe care îl mai întîlnisem ilustrînd şi alte volume), care propunea o viziune artistică inedită, cu totul altceva decît ceea ce văzusem eu prin cărţile de poezie de pînă atunci (poate cu excepţia graficii lui Sorin Dumitrescu la Epica Magnaşi Operele imperfecte ale lui Nichita Stănescu dar acolo era, totuşi, altceva); erau apoi cei patru poeţi despre care auzisem foarte puţine lucruri (cu excepţia lui Nino, evident) cu textele lor formidabile, vii, proaspete, deşuchiate pe alocuri, neinhibate, nonconformiste, mustind de-o ironie fină, fanteziste, care mă duceau cu gîndul la unele poeme cîntate de trupe sau de interpreţi de ,,dincolo” (Grateful Dead, The Soft Machine, Steppenwolf, Jefferson Airplane, Ten Years After, Janis Joplin, Bob Marley, Beatles pe alocuri, însă mai ales Joan Baez, Leonard Cohen ori Bob Dylan şi alţii asemenea lor) şi pe care le ştiam pe de rost. Atunci m-am gîndit că acest Aer cu diamante prevesteşte ceva. Nu ştiam prea bine ce dar era oricum ceva de bine. Se întrezărea ceva. Se produsese, parcă, o breşă în sistem. Se spuneau acolo, pe şleau sau mai voalat, nişte adevăruri ale unei generaţii, în faţa cărora pălise toată gargara vremii. Brusc, m-am simţit solidar cu ei. Mi se părea că am aceleaşi gînduri şi trăiri. Nu mă mai săturam privind fotografia de pe ultima copertă: patru pletoşi/mustăcioşi/bărboşi, zîmbind sfidător/feciorelnic, în blugii ăia tociţi, căţăraţi pe o bătrînă locomotivă cu aburi, ţinîndu-se pe după umeri. Doar pe Nino îl cunoşteam la acea vreme iar el părea a fi cel mai sobru între ei, în costum, cu cămaşă albă, fără cravată şi descheiat la nasturele de la gît. Citindu-le apoi volumele care le-au apărut ulterior, recitindu-le, am înţeles că tinerii poeţi ştiu totul și ceva în plus despre poezie (şi nu numai!), nefăcînd nimic să disimuleze acest lucru, dimpotrivă, arătîndu-se cu degetul, unii pe alţii, ei fiind noile burice al poeziei şi ale lumii. Dar o făceau într-un mod extraordinar, cu aplomb şi cu o candoare bine controlată, dovedind cu argumente imbatabile că realmente au talent şi sînt cultivaţi. Cine citea printre rînduri, mai ales versurile lui Nino, simţea pe bune şi revolta despre care aminteam mai devreme. Versurile lor, atunci, mi-au oferit cîteva grade de libertate noi şi mi-au repus la loc multe din cele pe care le pierdusem.

© Bogdan-Lucian Stoicescu

*Aer cu diamante (poeme de Mircea Cărtărescu, Traian T.Coşovei, Florin Iaru și Ion Stratan; prefaţă de Nicolae Manolescu; coperta și ilustraţiile de Tudor Jebeleanu; ed. Litera, Bucureşti, 1982; lucrare apărută pe spesele autorilor) 

Amfor(m)ele lui Ovidiu

„Orice act de creaţie  e mai întîi un act de distrugere.” 

Pablo Picasso

„Noi nu avem misiunea

de a desfăşura numai

 latenţele situate în materia fizică,

ci şi pe acelea, cu mult mai valoroase

 şi mai spirituale, aflate în noi.”

Dumitru Stăniloaie

Aflîndu-mă pe ultima sută de metri a mult prea scurtei mele vacanţe din această infernal de lungă vară fierbinte, primesc un telefon de la un bun amic bucureştean, spre a mă invita să-i fiu alături la o expoziţie de artă decorativă (ceramică) al cărui protagonist avea să fie. Toate bune şi la locul lor, însă pînă în finalul convorbirii noastre, în care omul mă roagă, nici mai mult nici mai puţin, să ţin şi o scurtă precuvîntare asupra creaţiilor lui din  expoziţia care urma să fie vernisată la galeriile „Orizont” din Capitală. Trebuie să recunosc că propunerea lui a avut darul să mă ia pe nepregătite, atita vreme cît unul ca mine, departe de a fi un specialist în domeniu, e doar un simplu consumator de artă (horribile dictum), başca faptul că nu-i place absolut deloc să vorbească în public, nefiind înzestrat cu harul oratoriei. Dar oare puteam eu să refuz rugămintea unui bun amic? Sigur că nu, drept pentru care am acceptat pe loc, însă cu destulă parcimonie în forul meu lăuntric, gîndindu-mă cu toţi creierii din dotare şi cu toată seriozitatea de care sînt capabil, cam ce-aş putea spune unei asistenţe scrobite, docte şi gomoase pe care-o bănuiam a fi la locul faptei. Drept pentru care m-am pus cu burta pe carte ca un elev sîrguincios, căutînd pe te miri unde, să aflu cam cu ce-ar spune alţii mult mai instruiţi ca mine - un umil receptor/contemplator de mesaje artistice – că s-ar mînca multimilenara artă a ceramicii artistice în general şi a celei contemporane, în special. Cum nu ştiam nici prea multe amănunte despre lucrările amicului meu, i-am cerut şi lui toate informaţiile sine qua non. Blindat cu toate acestea, mi-am creionat cîteva idei – nu multe – pe care, costumate într-un minimum de cuvinte, le-am prezentat unei asistenţe toropite de caniculă şi cu gîndurile bulucite mai mult spre partea finală a vernisajului, în care nectarul de la gheaţă cu ambrozia de rigoare alături, aveau să-i ostoiască toate poftele lumeşti. O seamă dintre aceste idei îmi voi permite să le împărtăşesc, pe scurt, în cele ce urmează. 

„Dialog” şi-a botezat expoziţia de ceramică Ovidiu Ionescu (amicul meu, adică). Însă un dialog nevăzut între artist şi pubic, avînd ca interfaţă opera sa cu toate mesajele transmise de aceasta. Un nume fericit ales, dublat de unul şi mai şi, „Amfor(m)e”, un splendid şi cu schepsis joc de cuvinte, plecînd de la ciclul de lucrări prezentate, închipuind, aţi ghicit, amfore. Pentru că, aşa cum însuşi plasticianul mi-a spus, lucrările sale sînt „forme ce întruchipează ideea de sedimentare a unor elemente volumetrice cu suprafeţe texturate ce amintesc de depunerile sedimentare, constituite într-un ansamblu compoziţional compact, spre o piesă ceramică predestinată prin naştere depozitării: amfora.” (sublinierile îmi aparţin) Aşadar, pe scurt, cam asta ar fi calea ideatică a lucrărilor lui Ovidiu, sintetizată de el însuşi: anevoiosul drum cu punct terminus forma, plecînd, conceptual, de la amforă. Creaţiile lui Ovidiu nu sînt, aşadar, simple amfore ci, vrea să sugereze artistul, ele reprezintă propria şi originala sa viziune asupra Formei.

Cum personal nu cred că amănuntele legtate de biografia unui artist ar spori în vreun fel bucuria contemplatorului (şi a mea, adică) şi nici n-ar spune nimănui mai mult decît opera în sine (cu excepţia devoratorilor de tabloide, care juisează privind prin gaura cheii în viaţa pseudo-personalităţilor), despre autor n-am să mai spun decît că este un ceramist extrem de valoros, cu multe expoziţii la activ (în tară şi aiurea) şi că, în timpul rămas este lector doctor la Universitatea Naţională de Arte iar lucrările lui se regăsesc în multe colecţii particulare (şi eu am cîteva pe acasă). Am subliniat contemplator dintr-un motiv temeinic: eu cred că inexistenţa binomului autor-contemplator induce implacabil absenţa mesajului artistic generat de operă. Mai mult: dacă cei doi nu empatizează, înseamnă că arta creatorului nu şi-a atins rosturile ei fundamentale: aceea de a ne învăţa să înţelegem şi să preţuim frumuseţea lumii, asta pentru că doar frumuseţea – cum îi plǎcea sǎ spunǎ poetului Ion Stratan, citîndu-l pe Dostoievski – va mîntui lumea. Bref, între mine, contemplatorul şi Ovidiu, artistul, s-a stabilit, mai presus de orice, o complicitate: prin stilul lui puternic individualizat, înţelegerea dintre noi s-a produs. Pentru că, în ultimă instanţă, stilul este însuşi forma, stilul este amprenta, stilul e, în fond, aşa cum bine spunea contele Buffon, omul însuşi. Prin stil, mesajele operei lui Ovidiu au ajuns nemijlocit la mine, contemplatorul ei, fără de care opera lui n-ar fiinţa.

Spunea cîndva, pe bună dreptate, scriitorul-monah Nicolae Delarohia (Steinhardt): „Creatorul, prin operă, se dă, se dăruieşte. Opera e pentru toţi şi pentru toate. E un act temerar şi nesăbuit, deoarece nu se ştie dacă toţi receptorii (sau măcar unii dintre ei) vor fi vrednici de darul făcut lor. Opera e o poliţă în alb, o cumpărare pe nevăzute, o loterie. Tuturora creatorul le face credit, pe toţi socotindu-i solvabili.” Parafrazîndu-l pe Ion Creangă, nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, unul, în ceea ce priveşte opera lui, îl asigur pe Ovidiu că voi fi întodeauna solvabil!

© Bogdan-Lucian Stoicescu