Despre poezie, amintiri sărate şi multe alte închipuiri…*

Poezia – acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.

Platon

Se scriu noiane de poezie, proză, teatru, eseistică. Se atacă cu frenezie şi febrilitate aproape orice gen literar. Toată lumea s-a apucat cu sîrg de scris: agricultorii, medicii, economiştii, profesorii de fizică şi de educaţie fizică, educatoarele şi învţătoarele (de la sate şi oraşe, cum suna lozinca nu de mult dispărută!), pompierii, poliţiştii, smerite feţe bisericeşti dedulcite la cele lumeşti, precupeţele şi casnicele, bunicii şi nepoţii lor aflaţi la vîrsta alfabetizării dar şi liceenii îndrăgostiţi lulea de junele profe de română sau engleză, politicienii, guvernanţii (atunci cînd nu dorm pe ei şi mai cu seamă cînd zac pe banii noştri, ai contribuabililor), prim-miniştrii (sensibilizaţi pînă la morbiditate de calamităţile mai mult sau mai puţin naturale cu care li se confruntă ţara…) şi chiar ex-preşedinţii aflaţi, unii, deja, la vîrsta senectuţii dar preocupaţi vîrtos de problemele globale ale altora şi orbi, muţi şi surzi în faţa dezastrelor din propria ogradă.

Edituri mai mari sau mai mici sunt luate cu asalt de o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte drojdia infantil-insipidă, nutrind speranţe deşarte că, graţie elucubraţiilor slobozite din vanele larg deschise ale creierelor odihnite din dotare, va reuşi să pătrundă în edificiul robust al istoriei literaturii române, dacă nu prin efracţie pe uşa din faţă (folosind drept şperacle recomandări plătite unor “condeie” mai mult sau mai puţin influente), măcar folosind scara de incendiu.

Acestor cohorte maligne, compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii adevăraţi care, spre norocul nostru, încă mai există dar al căror număr, din nefericire, este într-o continuă şi constantă scădere. Sintagma uzitată pe vremuri cu care erau etichetaţi numiţii ,,autori” (după unul-două volume tipărite), cum că au scris mai mult decît au citit, tinde, iată, acum, în aceste vremuri pe dos, să se generalizeze, devenind, hélas, un fel de carcinom dificil, dacă nu chiar imposibil de extirpat.

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă.
Harul, mai presus de orice, vine de la Dumnezeu… Ca şi Cuvîntul…
Spunea cîndva genialul scriitor numit Jorge Luis Borges: Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. ,,De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Dar, din păcate, puţini, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că supremul nostru Creator împarte cu destulă parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe…

Nu ştiu în ce măsură tineri aidoma Verei ale căror texte – poetice sau proză - le citesc, cu rare excepţii, zilnic, deja sînt sau vor deveni scriitori. De altfel, nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ei dar nici pentru noi, lectorii producţiunilor dumnealor. Citindu-i însă, pe unii chiar recitindu-i, un alt sentiment mă încearcă, realmente bucurîndu-mă: simt - la fiecare în parte şi la toţi deopotrivă - că sînt îndrăgostiţi (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care, la vîrsta lor tînără de acum, le au la îndemînă), ca pe o altă sublimă formă de manifestare a fericirii. Şi că, mai presus de orice, ei sînt îndrăgostiţi, într-o şi mai mare măsură, de cuvînt şi de rosturile fundamentale ale acestuia.

Am convingerea că tinerii noştri se simt fericiţi scriind.

Ei scriu cu dezinvoltură şi sensibilitate, de multe ori cu o anume tristeţe a tonului, alteori cu o exuberantă tandreţe şi inocenţă: ei se întreabă, întrebîndu-ne, se miră, mirîndu-ne, suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-ne, măcar preţ de cîteva clipe, să suferim, să ne revoltăm sau să ne bucurăm împreună cu ei. Indiferent că o uneori fac cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare ,,arsenalul” stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor lor (Nichita Stănescu & Ionesco & Eliade, Urmuz & Tzara, Stratan & Cărtărescu & TTCoşovei & co. ori al acelei legendare beat generation americane, cu Ferlingetti &Burroughs & Kerouac, Corso ori Ginsberg în pole position, pentru a-i aminti doar pe cîţiva), dovedindu-ne – dacă mai era cazul! – că recepţionează bine (dumirindu-se prin aprofundare din proprie dorinţă şi curiozitate) mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i deloc puţin...

Voi încheia, nu înainte de a le adresa, Verei şi celor din generaţia ei, urarea marinărească – deşi numai de exhortaţii d’astea mobilizatoare n-au ei nevoie! – de-a avea numai vînt bun din pupa, în călătoria pe care abia acum o încep pe mările deloc liniştite ale literaturii. Ale artei în general. Măcar dintr-un singur şi serios motiv (de data aceasta de ordin personal): iubesc nespus marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate…

© Bogdan-Lucian Stoicescu

ZULU

by Vera

Bună, sunt Zulu, am 23 de ani, şi sunt ziaristă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 ca să-mi scriu cele 2500 de semne
Despre oameni care colecţionează fluturi, trifoi cu patru foi, monede sau timbre
Repară umbrele şi pantofi sau împart corepondenţa
Sunt istorici, matematicieni, scriu cărţi, îşi aşteaptă muzele în atelier
Fac land-art, fotografie, au scăpat de la Auschwitz ori l-au întâlnit pe Noica în persoană.
Dar eu, să-mi bag pula, sunt o mediocră nenorocită.
N-am nicio pasiune, nicio colecţie, nici măcar nu fac ceva pe care să se poată pune mâna
Uite, şi prietenul meu ăla ce s-a lăsat de facultate
Acum lucrează la brutărie, face mii de pâini pentru mii de oameni, le feliază şi e foarte fericit
Sau tata... el face containere pentru excavatoare şi alea îi ajută pe oameni
Să contruiască şi să facă drumuri...
Redactorul şef îmi spune că oamenii ăştia sunt ignoranţi pentru că nu le fac altare scriitorilor
Dar ignoranţii fac lumea să meargă mai departe şi, oricum,
Niciunul dintre ăia care guvernează lumea nu e interesat ca ei să fie erudiţi
„Păi uite, de aia suntem noi, jurnaliştii...“
Daaaa.... noi suntem ceva Captain Planet
Care e pe fază când pică vreo plăcuţă memorială
Pusă pentru cei care îşi suflă mucii pe stradă, fumează, scuipă
Şi se pişă în spate la Casa de Cultură a Sindicatelor
Sau pentru Costan, pe care, l-au găsit într-o zi poliţiştii comunitari
Mort de beat pe spaţiul verde şi cu pula scoasă din pantaloni.
O iehovistă îmi spune că trecem zilnic pe lângă creaţia lui Dumnezeu şi nu ne întrebăm
„oare cine a făcut acest copac?“
Bine, tanti, da când treci pe lângă Costan
Pe el, nu te întrebi, oare cine l-a făcut?
Nu mă mir, cunosc femei bigote care se vopsesc cu henna,
convinse că e singura vopsea de păr acceptată de divinitate
Pula mea, femeile astea au impresia că paradisul e plin de saloane de înfrumuseţare
Şi acolo sunt ceva supărvaizări care nu vor să dea okeiul pentru L'oreal.
Dar mai bine nu mai zic nimic, pe mine nici măcar nu mă iubeşte vreun bărbat
Pentru toţi sunt un fel de recycle bin în care îşi descarcă balastul refuzat de neveste...
În fine, nu de asa îmi pasă mie
Eu visez să fiu iubita unui turc muzician
Care stă gol într-un fotoliu din Franţa şi fumează ţigări de foi
Şi care de fiecare dată când sunt nefericită îmi spune cu un accent de musulman idiot:
„You have to make peace with yourself...“

http://reteaualiterara.ning.com/profile/vera

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/1971741:BlogPost:185413

* cîteva consideraţii pe marginea poemului “Zulu” scris de Vera...

In memoriam Florian Pittiş (1943 - 2007)

La o şuetă cu Florian Pittiş şi Mircea Vintilă,

doi membri marcanţi ai Partidului... John Lennon!

Nu trântiţi uşa este un produs muzical numit L.P. (long play din vinyl, de 33 1/3turaţii/minut), purtând două semnături care, practic, nu mai au nevoie de nici o prezentare: Florian Pittiş şi Mircea Vintilă * Albumul cuprinde zece juvaericale sonore de 24 k (!) –unele mai vechi, altele mai noi, inedite toate – adevărate crâmpeie de suflet curat * Cu o singură excepţie – Vinovaţii fără vină (muzică şi text: Dorin Liviu Zaharia) – compoziţiile aparţin lui Mircea Vintilă iar versurile - semnate de Florian Pittiş, Nora Iuga, Gheorghe Azap, Şerban Foarţă şi Dorin Tudoran - fiind într-o deplină consonanţă cu muzica, dimpreună rotunjind un splendid univers sonor * Orice cuvânt se dovedeşte a fi mult prea sărac pentru a sugera, în vreun fel, sublima atmosferă plămuită de cei doi vrăjitori, care i-au avut lîngă ei, la celelalte pupitre, pe nu mai puţin cunoscuţii Mircea Baniciu (aranjamente orchestrale), Vladi Cnejevici (intrumente cu clape) şi Adrian Ordean (inginer de sunet) . Un eventual îndemn la ascultarea acestei muzici – generatoare, mai presus de orice, a unei stări de spirit de-o elevată ţinută artistică - de către toţi cei ce sunt sau care au rămas tineri, nu-şi mai are rostul * Rândurile care urmează nu sunt ceea ce, cu un termen generic, s-ar putea numi un interviu. Ele se vor a fi o consemnare a unei şuete – având drept catalizatori: vodca, berea, cafelele (din cele mai fine) şi muuulte ţigări cu, dar mai ales fără filtru - la care am avut privilegiul de-a fi împreună, preţ de câteva ceasuri bune, cu doi oameni obişnuiţi, extraordinari tocmai din cauza acestui fapt ...

(Albumul „Nu trîntiți ușa” se poate asculta aici:

 http://www.melodig.com/release/13268364/)

„După decembrie ’89,

când ne-am uitat în sufletele noastre,

eu am descoperit acolo o mulţime de spaime,

de frici, de autocenzură,

mai presus de voinţa mea,

mai presus de mintea mea.”

Florian Pittiş

Bogdan: Ce înseamnă pentru Mircea și pentru Florian cuvintele „pace” și „om”?

Mircea: De fapt, totul pleacă de la John Lennon, acest mare prieten al tuturor acelora care iubesc muzica, oamenii şi pacea planetei. Deci, de la prietenul nostru John Lennon. El a fost un om deosebit. Şi, la un moment dat, am simţit că avem şi noi ceva de pus şi de spus din sufletul şi gândurile noastre faţă de cântecele lui.

Florian: Cred că este vorba de o opţiune politică. Deoarece, de multă vreme, noi facem parte din partidul… John Lennon! (Râde!)

B.: Trebuie că aveţi, oho, ceva, adepţi în acest partid…

F.: Probabil. În ţara asta, da! Mai mult de-atât: o groază de „persoane” sunt numai în mine. Şi care se ceartă permanent!

B.: Când s-a născut ideea de a strânge toate aceste cântece pe un album?

F.: Noi, în general, facem toate lucrurile sub imperiul clipei. N-am dorit un album de concepţie, ci am vrut să scăpăm de de multe din lucrurile care zăceau în noi. Sunt şi unele compoziţii mai vechi – ale noastre şi ale prietenilor noştri – care nu fuseseră editate pe disc, precum compoziţiile lui Dorin Liviu Zaharia şi care trebuie să circule - considerăm noi – deoarece ele nu sunt cântece, ci manifeste, sunt arme de luptă pentru cei tineri sau care au rămas tineri. La urma urmei, este o culegere fără o structură anume, datorată unei stări care a pus stăpânire pe noi înainte de decembrie 1989. Nu este un album unitar şi tocmai de asta titlul ales este absurd dar care, pentru noi – ca orice metaforă - s-ar putea să însemne ceva. El ne-a fost sugerat de “cântăreaţa cheală” (Sinead O’Connor – n.m.).

M.: Miruna, de exemplu, n-am mai cântat-o de douăzeci de ani. Iubirea cea mare este compusă acum şapte ani. Pasărea cu zborul rece are tot douăzeci. Aceste piese n-au fost lăsate – la vremea aceea – să intre pe disc. Din mai multe motive şi, îndeosebi, datorită celor spuse în texte. Şi când autorul se numea Dorin Tudoran, care era cine era, îţi dai seama…

B.: Mai există astfel de piese?

M.: Multe, foarte multe. Chiar într-o seară minunată, în curte la Migas Real (studioul de imprimări unde a fost înregistrat şi mixat albumul – n.m.)…

F.: …după „Challenge Day”…

M.: …s-a cântat, s-au spus glume şi abia atunci ne-am dat seama cât de multe piese mai sunt neimprimate. Surpriza a fost şi pentru Mircea Baniciu, care a contribuit cu tot sufletul la discul nostru şi pe care nici el nu le ştia. Multe piese au fost compuse în bucătărie la Moţu’ (aşa îl alintă prietenii pe Florian - n.m.), care este locul de lucru cel mai bun pentru noi şi locul cel mai căutat şi cel mai preţuit când se sărbătoreşte ziua sa de naştere şi Floriile…

F.: Este un loc celebru, unde au loc Pittişiada de primăvară şi cea de toamnă! (râde toată lumea.)

M.: Da. Aici am început lucrul, apoi la Baniciu acasă, unde s-au făcut aranjamentele instrumentale. Apoi am intrat în studio, unde am finalizat discul.

B.: Mi-aţi povestit că ziariștii prezenți au fost neplăcut surprinşi că la lansarea discului, în Bucureşti, n-au venit prea mulţi din generaţia noastră. Oare de ce?

F.: Treaba lor! Îi priveşte… Câinele moare de drum lung şi nu ştiu cine de grija altuia!

M.: Au fost foarte mulţi tineri şi asta ne-a bucurat mult.

B.: V-am pus această întrebare deoarece sunteţi reprezentanţi ai acelei muzici de o mare sensibilitate şi profunzime, care era ascultată cu predilecţie în urmă cu zece-cincisprezece-douăzeci de ani. Tinerii de azi – nu toţi, evident! – ascultă o muzică uşor facilă, comercială…Muzica voastră pleacă de la versuri valoroase, care invită la meditaţie, ea fiind, nu de puţine ori – aşa cum aminteai – o muzică-manifest…

F.: Ai o părere cu totul greşită faţă de tinerii de azi. Am putea vorbi despre asta zile întregi. Îţi spun că greşeşti. E vorba despre o altă sensibilitate…Gândeşte-te cum eram şi noi la vârsta lor. Eram la fel. Când cei mai în vârstă considerau ceea ce ascultam ca fiind „zgomote” şi nu muzică. Asta ascultam şi noi. Când vor avea nevoie de Beethoven, vor asculta Beethoven. Nu grăbi lucrurile. Puneţi-le pe tarabe de toate, să aibă de unde alege… Când vor simţi nevoia să asculte romanţe, o vor face cu siguranţă.

M.: La spectacolele noastre vin mulţi tineri. Nu se mai duc la şuşele acelea ordinare, „varietăţi” sau cum se numesc…

F.: …şi în nici un caz ei nu mai acceptă cântecul pe bandă, adică spectacole de pantomimă. Concertele rock şi folk au un avantaj imens faţă de cele de muzică uşoară.

M.: După “Challenge Day”, a doua zi, la Complexul Studenţesc “Tei”, noi am cântat după Metrock, Quartz şi Iris. Ne-au ascultat şi au participat. E ceva, nu?

B.: Mircea, revii cu acest album după o „tăcere” relativ mare…

M.: Da. O pauză de patru-cinci ani. Moţu’ m-a întrebat dacă nu cumva vreau să păstrez această „ritmicitate”.

F.: A fost strict necesar, pentru că din decembrie ’89 am avut nevoie de o doză mare de pauză, am respectat îndemnul lui Gabriel Liiceanu şi ne-am uitat în sufletele noastre. Eu am descoperit acolo o mulţime de spaime, de frici, de autocenzură, mai presus de voinţa mea, mai presus de mintea mea. Era un rău care se aşezase în mine şi care „lucra” sănătos. Era vitală o reîntoarcere spre sine.

M.: Ultimul meu disc a apărut înainte de ’89 şi a reuşit să se facă cunoscut prin ‘92-’93. Atunci a fost „descoperit” şi de cei din Radio. A fost necesar să treacă atâţia ani ca să fie descoperite câteva piese interesante şi frumoase. Iar la TV, ce să mai vorbim, e greu… Mai bine să nu apari!!! Să-ţi pună o cracă şi un tablou în fundal şi, eventual, un scaun cu spetează înaltă. În aceeaşi scenografie apar şi eu şi Mădlina Manole…

B.: Cum s-ar putea explica toate acestea?

F.: Lipsă de profesionalism…

M.: Sunt depăşiţi. Mi se spune să urmăresc camerele. Eu trebuie să cânt, nu să urmăresc camerele care, de fapt, ele trebuie să mă urmărească.

B.: Sunteţi de părere că la Radio există mai mult profesionalism?

F.: Într-o măsură mult mai mare. Datorită unora care lucrează aici. La programmul 3 mai sunt nebuni…

M.: … nu că sunt prieteni de-ai noştri, dar sunt buni…

F.: …mai sunt nebuni…

M.: …nebuni frumoşi!

F.: Cum să nu înebuneşti când duminica noaptea termin „Pittiş Show” şi-l văd bântuind prin Radio pe Florian Lungu, care stă şi ascultă benzi cu jazz. Cum să nu-l iubeşti p-ăsta? E duminică noaptea. Nu putea să se ducă acasă? Stătea acolo şi asculta, nu că-şi făcea emisiunea! Asculta!!! Atenţie! Ca să nu mai vorbesc de Paul Grigoriu, care-i un nebun şi-un dement! Când îl cauţi, e la Radio…

M.: Mai sunt emisiunile „Vineri noaptea în direct” ale lui Andrei Partoş. Nişte nopţi minunate. Am fost invitaţi şi nici n-am ştiut când a trecut timpul.

F.: Mai sunt câţiva nebuni în Radio şi în cadrul corpului tehnic. În TV n-am văzut decât doi: o regizoare de montaj şi un operator. Când va începe o concurenţă ca lumea – nu SOTI, care-s amatori – pe picior de egalitate şi în domeniul tehnic, când va începe „furtul” de (tele)spectatori, atunci o să-şi cam simtă scaunele de sub fund clătinate.

M.: Sunt depăşiţi şi n-ai ce să le faci!

B.: Vorbeaţi despre pasiune. Mai sunt tineri care trăiesc prin rock şi pentru rock?

F.: Sigur. Sunt oameni care trăiesc cu pasiune şi de-asta-i iubesc. Ei simt, că aici, în zona rock-ului, nu se poate minţi sau se minte mai puţin, mai greu decât în altă parte. Rock-ul, încă, a rămas un strigăt.

B.: Sunt tot mai mulţ tineri – şi mai puţin tineri - care urmăresc emisiunile tale „Rock Panorama” şi „Pittiş Show”. Însă, mulţi se întreabă de ce tot mai rar, în ultima vreme, „Rock Panorama”? Ce se întâmplă?

F.: Răspunsul este extrem de simplu: nici cei de la Deep Purple nu dau nici un pachet de „Kent” în televiziune. Sper că ai înţeles ce am vrut să spun. Ultima emisiune „Rock Panorama” a fost programată duminică la miezul nopţii, după emisiunea sportivă. Duminică noaptea, atunci când tot omul trebuie să se odihnească pentru că începe o nouă săptămână de muncă, se programează emisiuni de interes. Nu-i o crimă?

B.: Ba bine că nu. Apropo… Florian, ce emisiuni urmăreşti la televizor?

F.: Când sunt actualităţile, nu răspund la telefon. Nu c-ar fi cea mai bună emisiune, însă trebuie să fii informat. Apoi, îmi place emisiunea „Întrebări pentru un campion”, de pe TV5. În rest, citesc cele… 17 publicaţii la care sunt abonat. De fapt, citesc în diagonală, numai ce mă interesează.

B.: Mircea, ce muzică asculţi?

M.: Ascult… Cred că ascult cam tot ce se poate asculta. Mă interesează fenomenul muzical în ansamblu. Evident, prefer folk-ul, rock-ul, blues-ul.

B.: Putem numi rapp-ul muzică?

F.: Da. Cel adevărat, nu imitaţiile. Stilul acesta s-a născut din nişte actori fantastici: discjocheii. Ei au născocit chestia asta. Dar rapp-ul adevărat este un fel de “gazetă de perete” a străzii. De exemplu, în rapp s-a anunţat cu două luni înainte ce se va întâmpla La Los Angeles. Rapp-ul e pulsul străzii.

B.: Cum sunt tinerii de azi?

F.: Cum am fost şi noi şi cum sunt tinerii fiecărei generaţii: extremişti şi exclusivişti. Important e, totuşi, faptul că ei cântă iar deocamdată contează mai puţin cum cântă. Toţi visează să aibă prestigiul unor Pink Floyd şi să fie „îngrijiţi” de nişte sponsori. O explicaţie a fenomenului rock britanic o dă Lillian Robeson în „Enciclopedia Rock”, totul născându-se prin apariţia unei legi, imediat după al doilea război mondial, prin care copii oamenilor cu salarii modeste au avut acces în şcolile de artă. Cei patru Beatles dar şi componenţii altor trupe celebre (Rolling Stones, The Who, The Kinks etc.) au absolvit asemenea şcoli. Iată ce a însemnat o lege făcută cu cap şi la momentul potrivit. La noi, nimeni nu înțelege că arta nu poate exista prin concurs. Festivaluri, da! Activitatea unor astfel de începători în domeniul artei, a acestor oameni care scrijelesc pe pereţii peşterilor sufletelor lor, trebuie încurajată. Este uşor să-i blamezi, că au plete şi sunt „nespălaţi” şi să nu „vezi” că, de fapt, în sufletele lor există o permanentă tânjire după poezie.

B.: Ce le-aţi transmite fanilor de folk-rock?

F.: Este foarte uşor să te îmbraci într-un anumit fel şi să ai părul lung ca să-ţi spună lumea „rocker”. Pentru mine, un rocker poate fi îmbrăcat în costum şi cu cravată şi să fie tuns. Nu asta-i important. Faptul că se adună şi cântă este de-a dreptul entuziasmant. De aici a pornit acest curent, de la tinerii care cântau în parcuri şi la ştrand şi e bine să nu uităm niciodată de unde am plecat. Greşeala pe care a făcut-o rock-ul, într-o anumită perioadă, a fost exact asta: a uitat de unde a plecat. Rock-ul s-a născut într-o sală de dans şi a părăsit-o. Într-un fel, normal şi natural, pentru că aceia care concepeau această muzică, au înaintat în vârstă, odată cu fanii lor. Împreună au evoluat şi au aflat lucruri noi despre muzică şi despre viaţă, simţind nevoia unor alte forme: rock-ul de artă, rock-ul psihedelic, discurile de concepţie ( vezi Pink Floyd etc.). Însă n-aveau voie să părăsească sala de dans unde s-a născut rock’n’roll-ul. Apoi, pe sălile de dans au pus stăpânire negustorii şi aşa s-a născut discoteca. Şi muzica disco, o tâmpenie. S-a transformat o sumă de individualităţi, într-o turmă. Astfel, s-a ajuns de la sincopa-negaţie a rock’n’roll-ului, la afirmaţia bătăii colective din palme a muzicii disco, foarte asemănătoare cu dictatura partidului. Dar, să revenim. Eu le-am spus tinerilor iubitori de rock, cu diverse ocazii, că dacă până acum îi iubeam, acum îi iubesc de cinci ori mai mult. Dacă până acum mai exista câte o Casă de Cultură care le oferea o cameră unde să repete şi să-şi ţină instrumentele, azi aceste camere au căpătat alte destinaţii. Comerciale. Tinerii au fost daţi afară şi îşi ţin instrumentele pe la vreo mătuşă ori prin vreun garaj… Cu toate acestea, în continuare, fac muzică. Mai poţi să te legi de ei?

B.: Evident că nu. Iar mie nu-mi rămâne altceva de făcut decât să vă mulţumesc, amândorura, în numele lor pentru aceste gânduri-îndemn şi pentru tot ceea ce faceţi pentru artă în general şi pentru muzică, în special.

(iunie 1993)

Clipul Ultima - In memoriam Florian Pittis este realizat de Lucian Cremeneanu. Muzica: „Celelalte Cuvinte” (piesa „Ultima” face parte din albumul „Stem” apărut în anul 2008)

In memoriam Sorin Stoica

Singurătatea

prozatorului

de cursă lungă...

Sorin Stoica s-a născut la 27 iulie 1978 în comuna prahoveană Băneşti # A absolvit facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti (în anul 2000), devenind preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a aceleiaşi instituţii # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele om unicării # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării # A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român, secţia “Programe etnologice şi antropologie vizuală”, în cadrul căreia, din 2001, a realizat un experiment de creativitate pe copii, preluînd “Experimentul Zaica” al pictorului Dorel Zaica. Tot în cadrul aceleiaşi instituţii a participat la proiectul “Arca lui Noe” precum şi la cursurile ţinute de Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu # A colaborat (cu proză şi publicistică) la numeroase publicaţii: Dilema Veche, Formula As, Vatra, Cultura, Deci, Ultimul Atu, Suplimentul de cultură (semnatar al rubricii “Liberul arbitru”), Partener # Volume publicate: Povestiri cu înjurături (colecţia Debut, ed. Paralela 45, Piteşti, 2000), Dincolo de frontiere (colecţia Avanpost, ed. Paralela 45, Piteşti, 2002, cu o prefaţă – Arta kakolaliei – de Radu Cosaşu), Povestiri mici şi mijlocii (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004; prefaţă de Paul Cernat), O limbă comună (povestiri cu o prefaţă de Marius Chivu, ed. Polirom, Iaşi, 2005), Cartea cu euri (volum colectiv de proză scurtă, scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Roxana Moroşanu; ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005) # A coordonat (alături de Zoltan Rostás) volumele de istorie orală: Istorie la firul ierbii - documente sociale orale (vol. I, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; prefaţă: În căutarea istoriilor recente de Zoltan Rostás; postfaţă: De ce îmi place mie cartea asta de Sorin Stoica) şi Televizorul în“Micul infern” (seria Comunicare. Media, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005; prefaţă: Tema de casă de Zoltan Rostás; postfaţă: “Filmul cu Iisus n-a avut happy-end” de Sorin Stoica) # A încetat din viaţă la 6 ianuarie 2006, în Băneşti, Prahova # Postum i-au apărut volumele: Jurnal (la ed. Polirom, 2006), Aberaţii de bun simţ (povestiri, prefaţă de Antonio Patraş, colecţia Ego.Proză, ed. Polirom, Iaşi, 2007) Jurnal de cămin (împreună cu Zoltan Rostás, ed. Curtea Veche, 2008) # În anul 2007, la editura Humanitas, a apărut volumul Cartea cu bunici – in memoriam Sorin Stoica (coordonator şi argument: Marius Chivu), în care semnează proza Bunici neidentificaţi # Avea în lucru o istorie orală a Muzeului Ţăranului Român, o carte de povestiri şi un studiu asupra troiţei din Burluşi ca obiect social total # În anul 2005 a primit premiul Academiei Române pentru volumul O limbă comună # A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO)

…printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate.

Sorin Stoica

Despre existenţa prozatorului Sorin Stoica am aflat întîmplător, cotrobăind prin site-ul editurii Paralela 45, în toamna lui 2005, imediat după tragica dispariţie a bunului meu prieten, poetul Ion Stratan. Căutam atunci un exemplar din volumul acestuia, Crucea verbului, tipărit de sus numita editură, pe care voiam să-l dăruiesc cuiva drag. Nu-mi amintesc acum dacă am găsit sau nu volumul respectiv. Tot atunci, absolut întîmplător, privirea mi-a căzut pe titlul unui volum de proză din colecţia debut, Povestiri cu înjurături, despre al cărui autor nu ştiam chiar nimic.

Cum titlul mi-a plăcut din prima, am accesat pe dată lista autorilor publicaţi. Am citit succinta prezentare din site şi aşa am aflat, printre altele, că omul meu e născut în comuna prahoveană Băneşti şi că este foarte tînăr: la vremea debutului său în volum, avea doar 22 de ani. Cum cartea era disponibilă (aşa scriau ei acolo), n-am mai pregetat şi am comandat-o. Am aşteptat mult şi bine că nici pînă in ziua de azi n-am primit-o. Aveam s-o capăt de curînd, anul acesta, graţie mamei sale, care cu gentileţe mi-a dăruit-o, la o primă vizită pe care am facut-o familiei Stoica. M-am bucurat ca un copil căruia i s-a dat, în sfîrşit, jucăria mult dorită: era singurul volum care-mi lipsea din opera lui Sorin. Şi nu oricare, ci chiar cartea de debut.

Începînd cu acel octombrie al anului 2005 am început să-l caut şi să-l citesc pe Sorin Stoica, pe unde apucam: Dilema, Vatra, Suplimentul de cultură (recunosc ca nu mai citisem cronici sportive de la celebrele Cronici afurisite ale maestrului Fănuş Neagu de prin anii ’80 din România literară; însă trebuie să spun că textele lui Sorin din rubrica sa Liberul arbitru erau literatură de 24 de carate, nene, nu glumă, dincolo de înformaţiile sportive presărate şi care, aşa cum aveam să constat ulterior, constituiau, de fapt, un fel de catalizator), Formula As şi, sporadic, adică atunci cînd îmi picau în mînă, aduse de vreun amic câmpinean, articolele lui din revista Partener. I-am cumpărat, pe măsură ce-i apăreau, volumele: atît pe cele personale cît şi pe acelea scrise în colaborare. În paralel citeam şi cronicile la cărţile sale, risipite prin te miri ce publicaţii, inclusiv pe net. Aveam să constat – nu fără uimire – că toţi, dar absolut toţi cei care scriau despre el şî cărţile lui (nume grele dar şi unele mai puţin cunoscute – pentru mine, evident! -, de la Radu Cosaşu la Cristina Chevereşan, de la Daniel Cristea Enache la Antonio Patraş, de la Marius Chivu la Iulia Popovici, de la Emil Brumaru, Dan C. Mihăilescu, Adriana Bittel şî Paul Cernat la Luminiţa Marcu, de la Vintilă Mihăilescu şi Lucian Dan Teodorovici, pînă la Simona Sora, Aurora Liiceanu şi Sorin Preda - fostul său profesor de la facultatea de jurnalism, mentorul şi cel care l-a sprijinit necondiţionat, intuind cu fleru-i de prozator hîrşit remarcabilul talent ce sălăşluieşte în mai tînărul său discipol), fără excepţie, ziceau numai de la bine şi foarte bine în sus, ba mai mult, numele său era alăturat, în textele dumnealor zic, unor nume care, practic, nu mai au nevoie de vreo prezentare suplimentară: Baudrillard, Fromm, Cioran, Marin Preda, Creangă şi altele asemenea...

Şi pe măsură ce mă afundam în fabulosul univers plăsmuit de tînărul prozator, aveam să constat că, realmente, nu e nici o exagerare în aceste spuse. Sorin Stoica era/este cu adevărat un excepţional prozator, un remarcabil povestitor, un extrem de rafinat şi atent observator al vieţii înconjurătoare (da, asta a noastră, cea de toate zilele şi nopţile, pe care mulţi nu o bagă în seamă că fiind atît de aproape de ei nici nu o văd iar alţii, mulţi şi ăştia, afectaţi de-un orbu’ găinii frate geamăn cu un indiferentism patologic degenerativ, o ignoră pur şi simplu), un fin psiholog, care în ciuda tinereţii sale biologice dovedea o maturitate scriitoricească ieşită din comun, uluitoare chiar dar mai presus de orice, o perfectă stăpînire a mijloacelor sale de exprimare artistică, pentru a nu mai vorbi de o mobilitate lingvistică debordantă, greu de imaginat. În ciuda unei modestii deloc specifice generaţiei sale, Sorin nu făcea altceva decît să se scrie pe sine, cu o hemografie sui–generis, dublată de o sinceritate devastatoare, aidoma unui boxer profesionist cu garda jos, care chiar dacă riscă să fie umplut de sînge şi pus la podea de adversar, evoluează doar pentru frumuseţea jocului în sine, pentru spectacol – însă a unuia de cea mai bună calitate! - spre deliciul galeriei (căreia, în acelaşi timp, îi dă cu tifla şi-i aruncă bezele) şi în nici un caz pentru obţinerea vreunui rezultat favorabil la final. Nu pot da momentan altă interpretare unor texte precum acesta: Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta. Mai ales acum când, pentru o perioadă, am spus vieţii piua...Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt un fel de pepinieră unde plantez obsesiile, disperările ş.a.m.d. Până acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam câte ceva care mă înnebunea de plăcere. Mă ţineam de capul lui sau, oricum, pe cine prindeam îl frecam, îl suceam să-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiaşi de mai multe ori, dar de fiecare dată altfel. Acum am pepiniera asta, din care sper ca, din când în când, să extrag câte un puiet în faza de coacere şi să pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă, ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie proza. (Jurnal). Şi exemplele ar putea continua.

Sorin era perfect conştient că singurul lui inamic de temut e doar boala lui necruţătoare, care se ivise din senin, din iarbă verde şi care-i dădea tîrcoale şi semne la tot pasul, tot mai des, din ce în ce mai des. Fără să se considere nici o clipă un învins, îşi asumase acest destin şi lupta cu încrîncenare împotriva redutabilui inamic, cuibărit în trupu-i fragil, făcut din cuvinte (aşa cum îî plăcea să spună), avînd drept unică “armă”, scrisul. Pentru că oricine îi va parcurge textele, va putea constata cu uşurinţă febrilitatea scriiturii sale. Şi mai ales, fapt deloc lipsit de importanţă, o nerăbdare arzătoare de a spune cît mai mult, de a spune totul, într-o cursă infernală, contracronometru, cu propria-i viaţă. Cu discreţie, fără să se lamenteze inutil şi într-o singurătate autoimpusă, Sorin a continuat, zi de zi, ceas de ceas, secundă cu secundă, pînă în ultima clipă a mult prea scurtei sale vieţi, să lupte. Scriind: Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. De asta, boala era atunci, în momentul despre care încerc să vă povestesc, o adevărată şansă. (O limbă comună).

Constantin Brâncuşi nu credea în suferinţa generatoare de creaţie. Sorin Stoica a crezut pînă în ultima clipă, că suferinţa ce i s-a dat e o şansă. În cazul lui, şansa de a scrie. Şi care şansă, evident, numai un prost o poate rata. Ei bine, Sorin Stoica nu şi-a permis să rateze această unică şi ultimă şansă. Pe care a fructificat-o din plin. Din păcate, un timp mult prea scurt. Sorin Stoica a scris pînă în ultimul moment, cu disperare.

În singurătate.

Muncit de o imposibilă întrebare: oare este singurătatea un păcat?

Bogdan Stoicescu

Cu îngerul în călimară!

Cu ceva ani în urmă, făceam parte dintr-un grup de tineri care, cu toate că nu prea ştiau cu ce se “mănâncă“ gazetăria, au îndrăznit – nelipsindu-le, e adevărat, talentul şi o doză zdravănă de curaj – să scoată o revistă săptămânală, Muntenia, prima publicaţie cu adevărat independentă de după ’89 din Prahova, pe care tot ei, entuziaşti şi bântuiţi fiind de un iremediabil optimism, o vindeau la colţ de stradă. Şi-o vindeau bine!

Era acea perioadă de început a presei româneşti libere, la doar la câteva săptmâni după evenimentul, pe care încă şi acum, mulţi naivi îl mai numesc Revoluţia Română. Însă aceasta este o altă poveste, de care, poate, mă voi ocupa cândva, pe îndelete, într-o bună zi, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviinţă…

Vorbeam, deci, de acea minunată echipă de gazetari în devenire şi despre cum şi-au moşit ei propria revistă, fără să aibă habar, la acea vreme, ce este acela un cuadrat, o aldină sau o verzală, un punct tipografic, un zinc, pentru a nu mai vorbi de linotipuri, rotative sau alte maşinării fantastice, în care cuvintele se întrupau din carnea plumbului tiparului înalt şi, doar timid, foarte timid cu ajutorul omnipotentelor calculatoare care, în scurtă vreme însă, aveau să trimit în muzee sau la fier vechi desuetele utilaje tipografice.

Ei bine, atunci când din măruntaiele rotativei tipografiei din strada Transilvaniei din Ploieşti au apărut primele pagini mirosind a cerneală proaspătă, şi-a plumb, şi-a gaz şi-a alte…”mirodenii”, am fost încercat de-un sentiment asemănător – păstrând proporţiile! – cu cel avut la naşterea fiului meu. Şi lucrul acesta avea să se întâmple de fiecare dată când aveam să particip la aducerea pe lume a unei noi gazete. Se strânseseră atunci în jurul nostru, împărtăşindu-ne parcă bucuria – se citea asta în privirile lor -, zeţarii, linotipiştii, mecanicii, electricienii, ba chiar şi fălţuitorii, tipografii într-un cuvânt: erau acolo Viorel, Marinică, Vali, Costelini, Sandu, Sergiu (să mă ierte aceia dintre ei ale căror nume le-am uitat) şi însuşi starostele lor, redutabilul Peco – l-am numit pe domnul Ştefan Androne, directorul de atunci al tipografiei - il capo di tutti capi, pe care aveam să-l reîntâlnesc, peste ani, ca tânăr pensionar, în tipografia - boală incurabilă, cerneala asta! – poetului Marian Ruscu, alături de ei urmând să mă îngrijesc de apariţia unei alte reviste săptămânale, Concurentul. Dar şi aceasta este o altă poveste, de care mă voi ocupa cu atenţia cuvenită, la timpul potrivit.

Nu după mult timp, acea echipă entuziastă de la Muntenia s-a risipit. Vremurile erau tulburi, neaşezate. Anii au trecut inexorabil, visătorii au rămas definitiv îndrăgostiţi de cuvântul scris şi de acei minunaţi tipografi cu maşinăriile lor infernale iar cei mai cu “picioarele pe pământ”, s-au îndreptat către îndeletniciri cu mult mai profitabile.

Apoi au urmat, într-o ordine a apariţiilor, gazetele Curierul de Prahova, Ploieştii, Cheia Succesului, Evenimentul Prahovei, Vocea Prahovei, Judo Sport Magazin, Concurentul, Repere. Le păstrez aceeaşi dragoste tuturor, pentru că fiecare în parte şi toate la un loc au fost, într-un fel şi copiii mei. Tocmai de aceea n-am cum să nu le iubesc la fel. Chiar dacă multe dintre ele au dispărut între timp, rămânând vii doar undeva, în memoria mea afectivă (…)

Am rămas până în ziua de azi în tagma visătorilor, adică a acelora care, ani de-a rândul, nu s-au simţit niciodată şi niciunde mai bine decât atunci când şi acolo unde se întâmpla naşterea vreunei gazete. Iar când acest lucru nu se producea, n-aveam răbdare să aştept prea mult, căutând prin orice mijloace să … provoc evenimentul!

Aşa s-a întâmplat în vara lui ’96 cu Concurentul, în clipa în care i-am propus prietenului Marian Ruscu să pornească o gazetă. Şi cu convingerea că nu va fi deloc uşor – oare ce lucruri mai sunt uşoare în vremurile pe care le trăim şi mai cu seamă în lumea atât de urgisită a cuvântului scris? – am strâns rapid un talentat şi entuziast grup de tineri, mai mult sau mai puţin jurnalişti, împreună cu care am plecat, din nou, la drum. Însuşi numele gazetei, pe care de bună voie şi nesiliţi de nimeni ni l-am ales – Concurentul -, ne-a făcut misiunea mai dificilă. Însă, pe cât de dificilă, pe atât de întremătoare. Pentru că, în fond, nu doream să intrăm în concurenţă cu nimeni, ci doar cu noi înşine. Şi, cred eu, am reuşit. Chiar dacă gazeta noastră, după ceva timp, şi-a întrerupt apariţia. Temporar, mi-ar plăcea să cred. Însă atât cât a trăit, ea a generat, mai presus de orice, o stare de spirit. Ceea ce nu-i deloc puţin.(…)

De mai bine de zece ani, n-a mai fost nici o gazetă. În viaţa mea a apărut, în schimb, Biblioteca. O experienţă cu totul neaşteptată, într-un univers copleşitor, labirintic şi luminos, zidit din cuvinte. Ocrotitor ca un alt fel de pântece matern, vibrând de energii nevăzute, cosmice. Şi, undeva, în lăuntrul acestui univers-matrice, singurul şi cel mai important lucru rămas a fost patima pentru cuvântul scris, ca o taină dumnezeiască mai presus de orice, dublată fiind de acea unică bucurie pe care o ai în faţa colii albe de hârtie atunci când, cu o liminară sinceritate şi întodeauna cu trudă, îţi deschizi cu o lamă nevăzută arterele sufletului, lăsând să picure acolo, pe acel petec imaculat, tot ceea ce este mai curat, mai bun şi mai adevărat în propria-ţi fiinţă.