Despre poezie, amintiri sărate şi multe alte închipuiri…*

Poezia – acest lucru gingaş, înaripat şi sacru.

Platon

Se scriu noiane de poezie, proză, teatru, eseistică. Se atacă cu frenezie şi febrilitate aproape orice gen literar. Toată lumea s-a apucat cu sîrg de scris: agricultorii, medicii, economiştii, profesorii de fizică şi de educaţie fizică, educatoarele şi învţătoarele (de la sate şi oraşe, cum suna lozinca nu de mult dispărută!), pompierii, poliţiştii, smerite feţe bisericeşti dedulcite la cele lumeşti, precupeţele şi casnicele, bunicii şi nepoţii lor aflaţi la vîrsta alfabetizării dar şi liceenii îndrăgostiţi lulea de junele profe de română sau engleză, politicienii, guvernanţii (atunci cînd nu dorm pe ei şi mai cu seamă cînd zac pe banii noştri, ai contribuabililor), prim-miniştrii (sensibilizaţi pînă la morbiditate de calamităţile mai mult sau mai puţin naturale cu care li se confruntă ţara…) şi chiar ex-preşedinţii aflaţi, unii, deja, la vîrsta senectuţii dar preocupaţi vîrtos de problemele globale ale altora şi orbi, muţi şi surzi în faţa dezastrelor din propria ogradă.

Edituri mai mari sau mai mici sunt luate cu asalt de o pletoră care, pe bani grei, îşi tipăreşte drojdia infantil-insipidă, nutrind speranţe deşarte că, graţie elucubraţiilor slobozite din vanele larg deschise ale creierelor odihnite din dotare, va reuşi să pătrundă în edificiul robust al istoriei literaturii române, dacă nu prin efracţie pe uşa din faţă (folosind drept şperacle recomandări plătite unor “condeie” mai mult sau mai puţin influente), măcar folosind scara de incendiu.

Acestor cohorte maligne, compacte şi agresive de grafomani agramaţi şi aculturali cu greu le mai pot ţine piept scriitorii adevăraţi care, spre norocul nostru, încă mai există dar al căror număr, din nefericire, este într-o continuă şi constantă scădere. Sintagma uzitată pe vremuri cu care erau etichetaţi numiţii ,,autori” (după unul-două volume tipărite), cum că au scris mai mult decît au citit, tinde, iată, acum, în aceste vremuri pe dos, să se generalizeze, devenind, hélas, un fel de carcinom dificil, dacă nu chiar imposibil de extirpat.

Este foarte adevărat că talentul nu are vîrstă.
Harul, mai presus de orice, vine de la Dumnezeu… Ca şi Cuvîntul…
Spunea cîndva genialul scriitor numit Jorge Luis Borges: Limbajul este o creaţie estetică. (…). Cred că pentru noi toţi, faptul estetic este ceva atît de evident, atît de indefinibil, ca, de exemplu, dragostea, ca, de exemplu, savoarea unui fruct sau a apei sau a vinului, ca, de exemplu, cîmpia sau marea… Simţim poezia aşa cum simţim apropierea unei femei sau a unui munte sau a unui golf la ocean şi pe care, cred, le simţim imediat. ,,De ce să o definim în alte cuvinte, dacă acele cuvinte vor fi mai slabe decît sentimentul nostru faţă de poezie?”

Dar, din păcate, puţini, tot mai puţini înţeleg în ziua de azi că supremul nostru Creator împarte cu destulă parcimonie copiilor Săi, daruri atît de scumpe…

Nu ştiu în ce măsură tineri aidoma Verei ale căror texte – poetice sau proză - le citesc, cu rare excepţii, zilnic, deja sînt sau vor deveni scriitori. De altfel, nu cred că acest lucru este foarte important. Nici pentru ei dar nici pentru noi, lectorii producţiunilor dumnealor. Citindu-i însă, pe unii chiar recitindu-i, un alt sentiment mă încearcă, realmente bucurîndu-mă: simt - la fiecare în parte şi la toţi deopotrivă - că sînt îndrăgostiţi (aş vrea să cred că dezinteresat!) pînă peste cap de literatură, tratînd-o (cu mijloacele pe care, la vîrsta lor tînără de acum, le au la îndemînă), ca pe o altă sublimă formă de manifestare a fericirii. Şi că, mai presus de orice, ei sînt îndrăgostiţi, într-o şi mai mare măsură, de cuvînt şi de rosturile fundamentale ale acestuia.

Am convingerea că tinerii noştri se simt fericiţi scriind.

Ei scriu cu dezinvoltură şi sensibilitate, de multe ori cu o anume tristeţe a tonului, alteori cu o exuberantă tandreţe şi inocenţă: ei se întreabă, întrebîndu-ne, se miră, mirîndu-ne, suferă, se revoltă sau se bucură, făcîndu-ne, măcar preţ de cîteva clipe, să suferim, să ne revoltăm sau să ne bucurăm împreună cu ei. Indiferent că o uneori fac cu stîngăcie, alteori folosind cu mai mult sau mai puţin aplomb şi îndemînare ,,arsenalul” stilistic şi/sau imagistic al maeştrilor lor (Nichita Stănescu & Ionesco & Eliade, Urmuz & Tzara, Stratan & Cărtărescu & TTCoşovei & co. ori al acelei legendare beat generation americane, cu Ferlingetti &Burroughs & Kerouac, Corso ori Ginsberg în pole position, pentru a-i aminti doar pe cîţiva), dovedindu-ne – dacă mai era cazul! – că recepţionează bine (dumirindu-se prin aprofundare din proprie dorinţă şi curiozitate) mesajele artistice transmise de marea literatură prin străluciţii ei reprezentanţi. Ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i deloc puţin...

Voi încheia, nu înainte de a le adresa, Verei şi celor din generaţia ei, urarea marinărească – deşi numai de exhortaţii d’astea mobilizatoare n-au ei nevoie! – de-a avea numai vînt bun din pupa, în călătoria pe care abia acum o încep pe mările deloc liniştite ale literaturii. Ale artei în general. Măcar dintr-un singur şi serios motiv (de data aceasta de ordin personal): iubesc nespus marea tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate…

© Bogdan-Lucian Stoicescu

ZULU

by Vera

Bună, sunt Zulu, am 23 de ani, şi sunt ziaristă.
Mă trezesc în fiecare dimineaţă la 6 ca să-mi scriu cele 2500 de semne
Despre oameni care colecţionează fluturi, trifoi cu patru foi, monede sau timbre
Repară umbrele şi pantofi sau împart corepondenţa
Sunt istorici, matematicieni, scriu cărţi, îşi aşteaptă muzele în atelier
Fac land-art, fotografie, au scăpat de la Auschwitz ori l-au întâlnit pe Noica în persoană.
Dar eu, să-mi bag pula, sunt o mediocră nenorocită.
N-am nicio pasiune, nicio colecţie, nici măcar nu fac ceva pe care să se poată pune mâna
Uite, şi prietenul meu ăla ce s-a lăsat de facultate
Acum lucrează la brutărie, face mii de pâini pentru mii de oameni, le feliază şi e foarte fericit
Sau tata... el face containere pentru excavatoare şi alea îi ajută pe oameni
Să contruiască şi să facă drumuri...
Redactorul şef îmi spune că oamenii ăştia sunt ignoranţi pentru că nu le fac altare scriitorilor
Dar ignoranţii fac lumea să meargă mai departe şi, oricum,
Niciunul dintre ăia care guvernează lumea nu e interesat ca ei să fie erudiţi
„Păi uite, de aia suntem noi, jurnaliştii...“
Daaaa.... noi suntem ceva Captain Planet
Care e pe fază când pică vreo plăcuţă memorială
Pusă pentru cei care îşi suflă mucii pe stradă, fumează, scuipă
Şi se pişă în spate la Casa de Cultură a Sindicatelor
Sau pentru Costan, pe care, l-au găsit într-o zi poliţiştii comunitari
Mort de beat pe spaţiul verde şi cu pula scoasă din pantaloni.
O iehovistă îmi spune că trecem zilnic pe lângă creaţia lui Dumnezeu şi nu ne întrebăm
„oare cine a făcut acest copac?“
Bine, tanti, da când treci pe lângă Costan
Pe el, nu te întrebi, oare cine l-a făcut?
Nu mă mir, cunosc femei bigote care se vopsesc cu henna,
convinse că e singura vopsea de păr acceptată de divinitate
Pula mea, femeile astea au impresia că paradisul e plin de saloane de înfrumuseţare
Şi acolo sunt ceva supărvaizări care nu vor să dea okeiul pentru L'oreal.
Dar mai bine nu mai zic nimic, pe mine nici măcar nu mă iubeşte vreun bărbat
Pentru toţi sunt un fel de recycle bin în care îşi descarcă balastul refuzat de neveste...
În fine, nu de asa îmi pasă mie
Eu visez să fiu iubita unui turc muzician
Care stă gol într-un fotoliu din Franţa şi fumează ţigări de foi
Şi care de fiecare dată când sunt nefericită îmi spune cu un accent de musulman idiot:
„You have to make peace with yourself...“

http://reteaualiterara.ning.com/profile/vera

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/1971741:BlogPost:185413

* cîteva consideraţii pe marginea poemului “Zulu” scris de Vera...