In memoriam Sorin Stoica
Singurătatea
prozatorului
de cursă lungă...
Sorin Stoica s-a născut la 27 iulie 1978 în comuna prahoveană Băneşti # A absolvit facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din Bucureşti (în anul 2000), devenind preparator asociat la catedra de Antropologie Culturală a aceleiaşi instituţii # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele om unicării # Masterat în antropologie culturală la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administraţie (2004) şi în Ştiinţele Comunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării # A fost cercetător la Muzeul Ţăranului Român, secţia “Programe etnologice şi antropologie vizuală”, în cadrul căreia, din 2001, a realizat un experiment de creativitate pe copii, preluînd “Experimentul Zaica” al pictorului Dorel Zaica. Tot în cadrul aceleiaşi instituţii a participat la proiectul “Arca lui Noe” precum şi la cursurile ţinute de Irina Nicolau şi Şerban Anghelescu # A colaborat (cu proză şi publicistică) la numeroase publicaţii: Dilema Veche, Formula As, Vatra, Cultura, Deci, Ultimul Atu, Suplimentul de cultură (semnatar al rubricii “Liberul arbitru”), Partener # Volume publicate: Povestiri cu înjurături (colecţia Debut, ed. Paralela 45, Piteşti, 2000), Dincolo de frontiere (colecţia Avanpost, ed. Paralela 45, Piteşti, 2002, cu o prefaţă – Arta kakolaliei – de Radu Cosaşu), Povestiri mici şi mijlocii (volum colectiv de proză scurtă scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan şi Ciprian Voicilă, ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2004; prefaţă de Paul Cernat), O limbă comună (povestiri cu o prefaţă de Marius Chivu, ed. Polirom, Iaşi, 2005), Cartea cu euri (volum colectiv de proză scurtă, scris împreună cu Cosmin Manolache, Călin Torsan, Ciprian Voicilă şi Roxana Moroşanu; ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2005) # A coordonat (alături de Zoltan Rostás) volumele de istorie orală: Istorie la firul ierbii - documente sociale orale (vol. I, ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; prefaţă: În căutarea istoriilor recente de Zoltan Rostás; postfaţă: De ce îmi place mie cartea asta de Sorin Stoica) şi Televizorul în“Micul infern” (seria Comunicare. Media, ed. Tritonic, Bucureşti, 2005; prefaţă: Tema de casă de Zoltan Rostás; postfaţă: “Filmul cu Iisus n-a avut happy-end” de Sorin Stoica) # A încetat din viaţă la 6 ianuarie 2006, în Băneşti, Prahova # Postum i-au apărut volumele: Jurnal (la ed. Polirom, 2006), Aberaţii de bun simţ (povestiri, prefaţă de Antonio Patraş, colecţia Ego.Proză, ed. Polirom, Iaşi, 2007) Jurnal de cămin (împreună cu Zoltan Rostás, ed. Curtea Veche, 2008) # În anul 2007, la editura Humanitas, a apărut volumul Cartea cu bunici – in memoriam Sorin Stoica (coordonator şi argument: Marius Chivu), în care semnează proza Bunici neidentificaţi # Avea în lucru o istorie orală a Muzeului Ţăranului Român, o carte de povestiri şi un studiu asupra troiţei din Burluşi ca obiect social total # În anul 2005 a primit premiul Academiei Române pentru volumul O limbă comună # A fost membru al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO)
…printre cei care produc texte, scriitorii sunt o minoritate.
Sorin Stoica
Despre existenţa prozatorului Sorin Stoica am aflat întîmplător, cotrobăind prin site-ul editurii Paralela 45, în toamna lui 2005, imediat după tragica dispariţie a bunului meu prieten, poetul Ion Stratan. Căutam atunci un exemplar din volumul acestuia, Crucea verbului, tipărit de sus numita editură, pe care voiam să-l dăruiesc cuiva drag. Nu-mi amintesc acum dacă am găsit sau nu volumul respectiv. Tot atunci, absolut întîmplător, privirea mi-a căzut pe titlul unui volum de proză din colecţia debut, Povestiri cu înjurături, despre al cărui autor nu ştiam chiar nimic.
Cum titlul mi-a plăcut din prima, am accesat pe dată lista autorilor publicaţi. Am citit succinta prezentare din site şi aşa am aflat, printre altele, că omul meu e născut în comuna prahoveană Băneşti şi că este foarte tînăr: la vremea debutului său în volum, avea doar 22 de ani. Cum cartea era disponibilă (aşa scriau ei acolo), n-am mai pregetat şi am comandat-o. Am aşteptat mult şi bine că nici pînă in ziua de azi n-am primit-o. Aveam s-o capăt de curînd, anul acesta, graţie mamei sale, care cu gentileţe mi-a dăruit-o, la o primă vizită pe care am facut-o familiei Stoica. M-am bucurat ca un copil căruia i s-a dat, în sfîrşit, jucăria mult dorită: era singurul volum care-mi lipsea din opera lui Sorin. Şi nu oricare, ci chiar cartea de debut.
Începînd cu acel octombrie al anului 2005 am început să-l caut şi să-l citesc pe Sorin Stoica, pe unde apucam: Dilema, Vatra, Suplimentul de cultură (recunosc ca nu mai citisem cronici sportive de la celebrele Cronici afurisite ale maestrului Fănuş Neagu de prin anii ’80 din România literară; însă trebuie să spun că textele lui Sorin din rubrica sa Liberul arbitru erau literatură de 24 de carate, nene, nu glumă, dincolo de înformaţiile sportive presărate şi care, aşa cum aveam să constat ulterior, constituiau, de fapt, un fel de catalizator), Formula As şi, sporadic, adică atunci cînd îmi picau în mînă, aduse de vreun amic câmpinean, articolele lui din revista Partener. I-am cumpărat, pe măsură ce-i apăreau, volumele: atît pe cele personale cît şi pe acelea scrise în colaborare. În paralel citeam şi cronicile la cărţile sale, risipite prin te miri ce publicaţii, inclusiv pe net. Aveam să constat – nu fără uimire – că toţi, dar absolut toţi cei care scriau despre el şî cărţile lui (nume grele dar şi unele mai puţin cunoscute – pentru mine, evident! -, de la Radu Cosaşu la Cristina Chevereşan, de la Daniel Cristea Enache la Antonio Patraş, de la Marius Chivu la Iulia Popovici, de la Emil Brumaru, Dan C. Mihăilescu, Adriana Bittel şî Paul Cernat la Luminiţa Marcu, de la Vintilă Mihăilescu şi Lucian Dan Teodorovici, pînă la Simona Sora, Aurora Liiceanu şi Sorin Preda - fostul său profesor de la facultatea de jurnalism, mentorul şi cel care l-a sprijinit necondiţionat, intuind cu fleru-i de prozator hîrşit remarcabilul talent ce sălăşluieşte în mai tînărul său discipol), fără excepţie, ziceau numai de la bine şi foarte bine în sus, ba mai mult, numele său era alăturat, în textele dumnealor zic, unor nume care, practic, nu mai au nevoie de vreo prezentare suplimentară: Baudrillard, Fromm, Cioran, Marin Preda, Creangă şi altele asemenea...
Şi pe măsură ce mă afundam în fabulosul univers plăsmuit de tînărul prozator, aveam să constat că, realmente, nu e nici o exagerare în aceste spuse. Sorin Stoica era/este cu adevărat un excepţional prozator, un remarcabil povestitor, un extrem de rafinat şi atent observator al vieţii înconjurătoare (da, asta a noastră, cea de toate zilele şi nopţile, pe care mulţi nu o bagă în seamă că fiind atît de aproape de ei nici nu o văd iar alţii, mulţi şi ăştia, afectaţi de-un orbu’ găinii frate geamăn cu un indiferentism patologic degenerativ, o ignoră pur şi simplu), un fin psiholog, care în ciuda tinereţii sale biologice dovedea o maturitate scriitoricească ieşită din comun, uluitoare chiar dar mai presus de orice, o perfectă stăpînire a mijloacelor sale de exprimare artistică, pentru a nu mai vorbi de o mobilitate lingvistică debordantă, greu de imaginat. În ciuda unei modestii deloc specifice generaţiei sale, Sorin nu făcea altceva decît să se scrie pe sine, cu o hemografie sui–generis, dublată de o sinceritate devastatoare, aidoma unui boxer profesionist cu garda jos, care chiar dacă riscă să fie umplut de sînge şi pus la podea de adversar, evoluează doar pentru frumuseţea jocului în sine, pentru spectacol – însă a unuia de cea mai bună calitate! - spre deliciul galeriei (căreia, în acelaşi timp, îi dă cu tifla şi-i aruncă bezele) şi în nici un caz pentru obţinerea vreunui rezultat favorabil la final. Nu pot da momentan altă interpretare unor texte precum acesta: Scriu pentru că am nevoie de un public, scriu ca să mă dau în stambă şi, de fapt, toţi fac asta. Mai ales acum când, pentru o perioadă, am spus vieţii piua...Textele astea pe care le scriu aproape zilnic sunt un fel de pepinieră unde plantez obsesiile, disperările ş.a.m.d. Până acum, povesteam unuia sau altuia cum aflam câte ceva care mă înnebunea de plăcere. Mă ţineam de capul lui sau, oricum, pe cine prindeam îl frecam, îl suceam să-i povestesc o chestie pe care am auzit-o. Pe care mi-am reamintit-o. Uneori povesteam aceluiaşi de mai multe ori, dar de fiecare dată altfel. Acum am pepiniera asta, din care sper ca, din când în când, să extrag câte un puiet în faza de coacere şi să pun la cale un text ceva mai elaborat, mai matur. Pui două poveşti una lângă alta şi, până la urmă, ele vor duce la un înţeles comun. O filiaţie comună, pe care nici măcar n-o bănuiai iniţial. De fapt, aşa se scrie proza. (Jurnal). Şi exemplele ar putea continua.
Sorin era perfect conştient că singurul lui inamic de temut e doar boala lui necruţătoare, care se ivise din senin, din iarbă verde şi care-i dădea tîrcoale şi semne la tot pasul, tot mai des, din ce în ce mai des. Fără să se considere nici o clipă un învins, îşi asumase acest destin şi lupta cu încrîncenare împotriva redutabilui inamic, cuibărit în trupu-i fragil, făcut din cuvinte (aşa cum îî plăcea să spună), avînd drept unică “armă”, scrisul. Pentru că oricine îi va parcurge textele, va putea constata cu uşurinţă febrilitatea scriiturii sale. Şi mai ales, fapt deloc lipsit de importanţă, o nerăbdare arzătoare de a spune cît mai mult, de a spune totul, într-o cursă infernală, contracronometru, cu propria-i viaţă. Cu discreţie, fără să se lamenteze inutil şi într-o singurătate autoimpusă, Sorin a continuat, zi de zi, ceas de ceas, secundă cu secundă, pînă în ultima clipă a mult prea scurtei sale vieţi, să lupte. Scriind: Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. De asta, boala era atunci, în momentul despre care încerc să vă povestesc, o adevărată şansă. (O limbă comună).
Constantin Brâncuşi nu credea în suferinţa generatoare de creaţie. Sorin Stoica a crezut pînă în ultima clipă, că suferinţa ce i s-a dat e o şansă. În cazul lui, şansa de a scrie. Şi care şansă, evident, numai un prost o poate rata. Ei bine, Sorin Stoica nu şi-a permis să rateze această unică şi ultimă şansă. Pe care a fructificat-o din plin. Din păcate, un timp mult prea scurt. Sorin Stoica a scris pînă în ultimul moment, cu disperare.
În singurătate.
Muncit de o imposibilă întrebare: oare este singurătatea un păcat?
Bogdan Stoicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu