Stănică*
(...) A căzut în genunchi lângă iubirea vieţii sale, s-a aplecat asupra ei, i-a întors faţa către el şi, uşor, cu teama celui care atinge un lucru fragil, i-a băgat o mână pe după umeri şi alta pe sub picioarele ghemuite, săltând-o până la obrazul său. Cu ea lipită de piept, a împietrit în genunchi, fără un cuvânt, căutându-i ochii. I-a văzut, prin perdeaua lacrimilor, cum se deschid şi cum îi privesc, cu linişte caldă, cu sclipirea de lumină ştiută, faţa. A simţit cum jarul obrajilor săi se stinge sub adierea mâinii mici, catifelate, rece, care îi aduna lacrimile amestecate cu apa de ploaie, cu care era îmbibat până-n măduva oaselor.
De undeva, din străfunduri, venea un scâncet, un vaier înăbuşit. Ca un oftat de uşurare sau numai un fel de alint, pe care numai el îl auzea şi numai lui îi era adresat. Îl ştia, şi-l amintea perfect, ca în dimineţile când erau acasă şi ea întârzia în pat, refuzând să se despartă de aşternutul cald. (...)
Zgomotul uşii care s-a trântit în urma sorei a tresărit ca atunci când a fost împins cu patul puştii într-o dubă, apoi l-a readus la realitatea în care trăia. S-a uitat îngrozit în ochii doctorului, ca şi cum de ochii aceluia depindea viaţa lui.
- O infecţie urâtă. S-a grăbit acela să-i spună. Putea face septicemie. A fost necesar, nu se putea altfel, să-i amputăm mâna de la încheietură. Să sperăm că totul va fi bine. O vom ţine câteva zile sub supraveghere…
- Nu! A răcnit, lovindu-se cu palma peste frunte, privind mai întâi în sus, apoi în ochii speriaţi ai Virginiei. O iau chiar acum acasă, a spus scurt, gemând. Daţi-mi reţetă. Avem moaşă. Am eu grijă de ea. O iau acum! Şi a luat-o fără să mai aştepte vreo încuviinţare.
A fost oprit ca să primească nişte feşe, ceva dezinfectante, antibiotice şi o reţetă. Nici nu a auzit ce indicaţii îi mai dădea doctorul, că a împins uşa cabinetului şi a ieşit.
I-au învăluit răcoarea nopţii de afară. Ploaia stătuse. Înspre câmp, orizontul era însângerat. De-abia acum se întuneca. Întunericul venea înspre ei, târându-se pe câmpie. Vântul răvăşea coamele cailor, care mergeau aşa cum doreau ei.
S-au ghemuit amândoi pe capră, înfăşuraţi în pătura împrumutată de la spital, înghesuiţi unul într-altul, strângându-se tare, în tăcere. Primele vorbe au fost rostite rar, îngânate-n plâns. Următoarele au venit ca un torent. Unele peste altele. Năuce. Se întrerupeau reciproc, plângând, râzând. Câmpia, covor negru strâns sul, se desfăşura aşternându-se hău, în care ei alunecau necontenit, pe măsură ce caii o împingeau cu piepturile. Ajunşi acasă, simţeau că nu-şi spuseseră decât o frântură din tot ceea ce ar fi vrut să afle unul despre altul.
Şase luni au cârpit cu disperare veşmântul zdrenţuit al vieţii lor. Deznădejde şi speranţă. În zadar Maica Precistă a plâns deasupra pâlpâirii fitilului îmbibat cu ulei. Răul n-a putut fi alungat. Virginiei i s-a amputat mâna mai sus de cot. Alte şase luni de speranţe deznădăjduite. De la un timp, au simţit nevoia să-şi facă ordine-n suflete.
- Să ai grijă de copii, Stănică! Nu le aduce altă mamă. Au fost ultimele ei vorbe.
Stănică nu s-a mai însurat niciodată. A strâns avere. Pentru copii. Şi a plâns.
Ioan Groșescu
* Fragment din volumul «Operaţie pe cord deschis», Editura Atom, 2025
În cadrul ciclului de manifestări dedicate celei de-a XXXIII-a ediții a ZILELOR EUROPENE ALE PATRIMONIULUI, în Sala «Nichita Stănescu» a bibliotecii «Nicolae Iorga» din Ploiești, vineri, 12 septembrie 2025, ora 17.00 , în prezența autorului, va avea loc lansarea volumului de proză scurtă «Operaţie pe cord deschis» aprținînd scriitorului Ioan Groșescu. Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu