Muzicoteca de dinamită

Semicentenar «Physical Graffiti»

Dublul album «Physical Graffiti» (al șaselea album de studio al celor de la Led Zeppelin) a fost lansat pe 24 februarie 1975 și este primul editat la propria casă de discuri a formației, „Swan Song”. A cuprins atît piese noi, cît și înregistrări mai vechi (din sesiunile albumelor Led Zeppelin III, IV și Houses of the Holy), care nu fuseseră inserate pe albumele amintite. „Physical Graffiti” este considerat unul dintre cele mai influente albume rock ale tuturor timpurilor. Printre cele 14 piese care însumează 82’15”, se prenumără capodoperele "Kashmir", "Trampled Under Foot", “In My Time of Dying", "Ten Years Gone", "The Rover" ori "Houses of the Holy".

Fotografiile de pe coperțile exterioare ale albumului, care reproduc imaginea unei clădiri din New York (situată în St. Mark’s Place, 96-98), sînt realizate de celebrul artist american Elliott Erwitt, grafica aparținînd designerului britanic Peter Corriston de la reputatul studio londonez de artă grafică «Hipgnosis» (fondat de Storm Thorgerson și Aubrey Powell), unde au fost concepute hainele artistice pentru albumele unora dintre cele mai importante trupe și interpreți ai istoriei rockului. Ferestrele de pe coperțile exterioare ale albumului sînt decupate iar mapele interioare conțin diferite imagini și simboluri grafice (inclusiv numele dublului LP) care apar în ferestre, în funcție de cum sînt așezate. Designul novator a fost nominalizat la un premiu Grammy.

În anul 2003 albumul a fost plasat pe locul 70 în clasamentul celor mai bune 500 de albume ale tuturor timpurilor, întocmit de revista «Rolling Stone».

Altițe & bibiluri

De ce nu-i plăcea lui Tudor Arghezi numele parcului Cișmigiu?

Cișmigiu

Nu-i nici frumos, nici românesc numele acestei grădini cu farmece. El sună turcește, ca tinichigiu, giuvaergiu, iaurgiu, simigiu, surugiu, boiangiu… Și ați băgat, firește, de seamă, că aceste cuvinte bolnave pier, ucise de viața graiului viu, înainte chiar ca meșteșugurile, pe care le numesc, să fi pierit de tot. Sfatul municipal care va cuteza să șteargă turcismul numelui acestei păduri de bijuterii vegetale, înlocuindu-l cu un nume de pom, de buruiană sau de floare, va face grădina capitalei din mijlocul orașului, și mai frumoasă.

Tudor Arghezi

(«Cu bastonul prin București», Editura pentru Literatură, 1961)

Planeta giganților

 Happy Birthday, George «Buddy» Guy! 

O legendă vie a bluesului a împlinit astăzi 89 de ani! 

Stay around a little longer 

Lumea în care (tocmai) trăim

La 17 ani neîmpliniți, David Popovici, noua stea a natației mondiale, a reuşit să atragă atenţia lumii şi la Tokyo, după performanţele excepționale de la campionatele europene de juniori de la Roma.

El a încheiat proba regină a nataţiei, 100 m liber, pe locul 7. Căștigătorul probei, cu un nou record olimpic (47.02), americanul de 25 de ani, Caeleb Dressel (specialist al stilurilor „liber” și „fluture”, comparat deseori cu legenda Michael Phelps, considerat cel mai mare înotător al tuturor timpurilor), a spus despre el că „este o nebunie ce reuşeşte la această vîrstă!”.

David Popovici a terminat pe locul 4 (marți dimineață), în finala probei de 200 de metri liber. Tînărul înotător a fost pe locul 3 după primii 50 de metri, însă apoi a trecut pe locul 4 și, în final, a ratat medalia de bronz la o distanță de două sutimi de ocupantul locului 3. Britanicul Tom Dean a cucerit medalia de aur la proba de 200 de metri liber.

Bravo, David! Mult succes și la finala la 50 de metri liber!

Fix în aceeași zi, acum patru ani, scriam rîndurile de mai sus, exprimîndu-mi admirația pentru performanțele incredibile ale tînărului nostru înotător David Popovici la campionatele mondiale de la Tokyo. Iată că acum, la campionatele mondiale din Singapore, locul IV din 2021 s-a transformat în locul I, iar David a devenit campion mondial la 200 m liber, după ce anul trecut devenise (în aceeași zi!), la Paris, campion olimpic, la aceeași probă.

Bravo, David!

Întîlnirile titanilor

 

Bob Dylan + Jeff Lynne + Tom Petty + George Harrison + Roy Orbison
=
The Traveling Wilburys

End of the line

Poemoteca

Francesco Petrarca

(Arezzo, 20 iulie 1304 – Arquà, 19 iulie 1374)

Petrarca - portret aflat într-un codice păstrat la Montpellier.

LXIII*

Cînd ochii tăi mi-au cunoscut paloarea

ce lumii gîndul morții i-amintește,

m-ai salutat zîmbind dumnezeiește

și-ai readus pe buza mea suflarea.

Un strop de viață de-a rămas în mine

E darul tău, al ochilor pe care

Îi îndrăgesc și-al vocii tale-n parte.

Prin ele-s viu; căci, după cum tresare

sub pinteni calul, tot așa prin tine

am tresărit și m-am întors din moarte.

Privirea ta deopotrivă-mparte

amărăciuni ori bucurii și-mi place

bătut de vînturi valul să mă joace,

căci tot ce-mi dai mi-alină întristarea.

* Din volumul RIME, traducere, antologare, note și tabel cronologic de Eta Boeriu, cu un cuvînt înainte de Alexandru Balaci,

Editura Univers, București, 1970

Ernest Hemingway

(1899-1961)

Există un adevăr dureros: acela de a te pierde într-o iubire mistuitoare, uitând cît de special eşti şi tu.

Nu există nici un bărbat mai singur atunci cînd moare, exceptând sinuciderea, decît unul care a trăit mulţi ani împreună cu o soţie bună şi apoi a părăsit-o.

Ernest și soția sa Mary, la ferma lor din Cuba

Dacă doi oameni se iubesc, nu poate exista decît un sfîrşit fericit.

Fericirea este lucrul cel mai minunat de pe lume, iar pentru cei care pot fi fericiţi, ea poate fi la fel de profundă ca şi tristeţea.

Un om inteligent este uneori forţat să se îmbete pentru a petrece timpul cu proştii lui.

Hemingway
(Spania, 1937)

Pentru a scrie despre viaţă, trebuie mai întîi să o trăieşti!

Memento

Chiar dacă sângele din vinele mele este în întregime străin, în ceea ce privește viața, obiceiurile, idealurile și aspirațiile mele, sunt româncă și sunt mândră de asta.

Am nevoie de frumusețe așa cum am nevoie de aer ca să respir. Îmi place să mă înconjor de frumusețe, este o necesitate a firii mele.

Regina Maria a României

Fotografii de Paul Morand (1888-1976),
scriitor și diplomat,
fost ambasador al Franței la București

Este strălucitoare la fizic ca și la moral, încât îți ia văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumusețe încântătoare, nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se poată asemui cu dânsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris, o conversație sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate de gândire, originalitate de expresie, curaj (...)

I.G. Duca

(«Amintiri politice»)

N.B. Se împlinesc 87 de ani de la trecerea în eternitate (întîmplată la 18 iulie 1938, la Castelul Pelișor, Sinaia, România) a Reginei Maria a României (născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha la 29 octombrie 1875, în Eastwell Park, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord), mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei.

Raftul revistelor

Îmi place cum scrie Andrei Manolescu. Textul său Înapoi în lumea noastră (Dilema nr. 70 / iulie 2025), în care relatează cu amărăciune despre condițiile precare ale unei călătorii cu avionul companiei British din Statele Unite în Europa (scaune strîmte, înghesuială, tratament preferențial al unor călători în detrimentul altora de către însoțitorii de bord etc.) mi-a reamintit despre condițiile inumane în care am clătorit și noi (nevastă-mea cu mine) cu compania germană Lufthansa la primul nostru zbor București-Boston, cu o escală de vreo patru ore la Frankfurt. Pentru a nu mai vorbi de modul absolut mizerabil în care s-au comportat cu noi cei de la controlul vamal german la întoarcearea acasă, după un drum distrugător, făcut, hélas!, cu avionul aceeleiași companii (îndeosebi de către niște fătuci aparținînd sexului gras, obraznice, dacă nu chiar impertinente), prin excesul de zel arătat în răscolirea bagajelor de mînă ca și la percheziția corporală (că un fel percheziție a fost), deși trecusem fără probleme prin controalele americanilor. Întîmplare de viață despre care mi-am tot propus să scriu cîte ceva, dar de cîte ori m-am apucat s-o fac, m-am enervat și-am renunțat!!!

Din al doilea text al său, Reguli englezești (care face parte din dosarul aceluiași număr al Dilemei, În fața violenței, p. 12), care abordează tema violenței pe stadioanele de fotbal, în care autorul își fixează colimatorul asupra violenței exacerbate a suporterilor britanici, supranumiți și hooligans după tragedia din 1985 de pe stadionul Heysel din Bruxelless, aflu, printre altele, că dintre bombele cu benzină (petrol bomb cum li se spune pe la ei, pre limba noastră cocktail Molotov), folosite de aceștia în diferite ocazii, cea mai periculoasă ar fi cea numită macaroni: Fiind încropite prin bucătăriile de acasă ale manifestanților, probabil că aceștia au experimentat cu ce le-a venit la îndemînă pînă au descoperit efectul spaghetelor introduse în sticla cu benzină. În momentul exploziei, acestea se aprind și zboară în aer învîrtindu-se, și se pot lipi de pielea celor care n-au echipament de protecție. Oare cît de inventiv-diabolică poate fi mintea omenească atunci cînd i se dă o temă de cercetare?!?

Poate tocmai și acesta e unul dintre motivele pentru care nu agreez absolut deloc fotbalul: atmosfera violentă, chipurile peștericole și răcnetele jungliforme, frizînd cele mai rudimentare instincte ale ipochimenilor din tribune. La un meci de fotbal cred că n-am mai fost din copilărie, de mai bine de 50 de ani, adică din vremea cînd eram luat la stadion de bărbații din familie, de cele mai multe ori împotriva voinței mele, în marea lor majoritate vajnici microbiști, susținători acerbi ai echipei Petrolul din Ploiești… 

Și cînd mă gîndesc că tocmai unul dintre șefii  acestor „brigăzi” de ultrași decerebrați, care-și spun „suporteri”, a fost la un pas să ajungă, deunăzi, șeful statului, îmi dă fiori reci pe șira spinării și mă face să aud și acum șuieratul glonțului care ne-a trecut pe la ureche... 

Memento

 Dragul meu Donald McNichol Sutherland ar fi împlinit 90 de ani...

Remember Jon Lord

Născut în 1941, britanicul Jonathan Douglas Lord a fost un muzician complex și complet (compozitor, pianist, organist), co-fondator (în 1968) al cvintetului numit Deep Purple, unul dintre cele mai influente grupuri de hard-rock ale anilor ’70.

Un excepțional interpret la orgă Hammond (folosindu-se îndeosebi de celebrul model C3), el este responsabil pentru acel sunet distorsionat, dens dar melodic, care avea să devină, ulterior, sound-ul Deep Purple, rod al fericitelor grefe ale unor elemente muzicale provenind din varii genuri, precum muzica clasică, jazz și blues, inserate pe trunchiul melodic viguros și dinamic al hard-ului, ceea ce i-a conferit un stil extrem de personal în rîndul claviaturiștilor muzicii rock, impunînd ceea ce cu un termen generic numim astăzi sunetul blues-rock.

Lord, singurul membru constant al Deep Purple pînă în 2002, cînd s-a retras oficial, a fost, fără putință de tăgadă, alături de chitaristul Richie Blackmore, figura centrală a trupei, atît ca interpret cît și în calitate de compozitor și co-autor al unor piese emblematice, precum Smoke on the water, Child in time, Lazy, Highway star, Perfect strangers ori Burn, bijuterii în care orga lui Lord strălucește la intensitate maximă prin virtuozitate, dinamism și complexitate.

Jon Lord a fost un iubitor și un rafinat cunoscător al muzicii clasice, lucrările sale simfonice în care a evoluat și ca pianist Concerto for Group and Orchestra (din 1969, un opus de pionierat, reprezentînd o alăturare dintre o trupă o trupă rock – Deep Purple, cu o orchestră simfonică – Royal Philharmonic Orchestra), Gemini Suite, Sarabande, Durham Concerto ori Boom of the Tingling Strings, stau mărturie în sprijinul celor amintite.

După ce a părăsit Deep Purple, a activat sporadic în trupe precum Whitesnake și Paice Ashton Lord, concentrîndu-se îndeosebi pe muzica clasică și pe colaborări cu muzicieni celebri, care nu mai au nevoie de nici o prezentare: George Harrison (The Beatles), David Gilmour (Pink Floyd) sau Tony Iommi (Black Sabbath).

Este considerat unul dintre cei mai influenți claviaturiști din istoria rock-ului, al cărui stil interpretativ și ale cărui compoziții continuă să fie o sursă majoră de inspirație pentru muzicieni din diferite generații, aflați în căutarea acelui ton care să-i individualizeze.

Jon Lord a murit pe 16 iulie 2012, la vîrsta de 71 de ani, în urma unor complicații datorate unui cancer pancreatic. 

Concerto for Group and Orchestra

Gemini Suite

From Darkness to Light

(live at Nidaros Cathedral , 2007)

 

Poezie mută, pictura... (sau o foarte mică poveste a unei uriașe capodopere)

Rembrandt Harmenszoon van Rijn

(15. VII. 1606 - 4. 10. 1669)

Lecția de anatomie a doctorului Tulp (1632) este una dintre primele lucrări majore semnate de Rembrandt, comandată de breasla chirurgilor, care îl reprezintă pe Nicolaes Tulp, un medic chirurg și anatomist reputat, o autoritate medicală a timpului și un politician influent. Lecțiile publice de anatomie erau evenimente oficiale, desfășurate sub egida breslei chirurgilor din Amsterdam (anual, era efectuată o singură disecție publică, de obicei în timpul iernii, pentru a preveni descompunerea rapidă a cadavrului) în amfiteatre, iar corpul disecat aparținea, de regulă, unui deținut executat (în acest caz, este vorba despre un delincvent condamnat pentru jaf-armat, numit Aris Kindt, care fusese spînzurat în 16 ianuarie 1632, pentru furtul unui palton, un delict care în epocă era pedepsit cu moartea!). În Amsterdamul secolului al XVII-lea, doar corpurile celor executați puteau fi folosite pentru disecții publice. Evenimentul a avut loc în sala cea mare a Breslei Chirurgilor, o încăpere circulară cu bănci dispuse în amfiteatru, unde membrii societății și cetățenii onorabili se adunau pentru a asista la acest ritual al cunoașterii.

Tabloul lui Rembrandt (pictat în ulei pe pînză, cu dimensiunile de aproximativ 216,5 × 169,5 cm) îi imortalizează pe șapte dintre chirurgii care asistă la demonstrație, alături de dr. Tulp. Aceștia nu sînt niște simpli spectatori, ci membri respectați ai breslei: Jacob Hartmanszoon de Wit, Jacob Jansz Colevelt, Mathijs Spieghel, Jacob Jorisz, Adriaan Slabbraan, Jacob Block și Frans van Loenen. Fiecare dintre ei plătise o sumă considerabilă pentru a fi inclus în pictură, ceea ce era o practică obișnuită în epocă. Poziționarea lor în tablou nu este nici ea întîmplătoare, reflectînd ierarhia și statutul social al fiecăruia. Deși comanda fusese dată pentru un portret de grup, Rembrandt a transformat subiectul într-o scenă narativă complexă și teatrală, care l-a consacrat drept un portretist de elită, care demonstrează cu asupra de măsură măiestria sa compozițională, prin coloristică, lumină și expresivitate.

Este unanim considerată drept una dintre dintre principalele capodopere ale lui Rembrandt, o operă esențială pentru înțelegerea stilului și viziunii sale artistice și, totodată, un document vizual de o excepțională importanță pentru istoria științei medicale.

În ultimă instanță, geniul artistului a transformat lucrarea nu într-o simplă lecție despre anatomia corpului uman, ci într-una despre „anatomia” societății vremii și a spiritului științific aflat în plină evoluție și, deopotrivă, propunînd un strălucit subiect de contemplație estetică și filozofică.

Bibliophilia

În această zi a anului 1544, Filip Moldoveanul, tipograf, traducător, editor și cărturar din Transilvania, cunoscut și pentru alte lucrări importante, termina de tipărit la Sibiu, CATEHISMUL ROMÂNESC, prima carte editată în limba română. Lucrarea este o traducere a unui catehism luteran (probabil al lui Johann Brenz) din limba germană, scopul cărții fiind educația religioasă a populației românești, în contextul reformei protestante și a influenței luteranismului în Transilvania. Numele traducătorului nu este cunoscut cu certitudine, deoarece Catehismul românesc din 1544 nu s-a păstrat integral, iar în puținele informații rămase nu apare explicit numele traducătorului. Instrument de popularizare a învățăturilor religioase în limba poporului, lucrarea este un document de o mare valoare lingvistică, care oferă o imagine asupra limbii române din secolul al XVI-lea, contribuind la afirmarea ei ca limbă de cult și de cultură scrisă, într-o epocă în care slavona era încă dominantă în spațiul bisericesc ortodox. A fost publicată în Principatul Transilvaniei, într-o perioadă de mari schimbări religioase cauzate de Reformă, publicarea ei în limba română avînd și un scop politic: convertirea românilor ortodocși la confesiunile protestante, mai ales la luteranism. Din păcate, nu s-a păstrat niciun exemplar complet al «Catehismului Românesc», informațiile despre conținutul său provenind din mențiuni ulterioare și studii istorice. Timotei Cipariu, erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, membru fondator al Academiei Române, creator al filologiei moderne românești, autor al Analectelor literare, amintește, la pagina XIX, despre o Învățătură creștinească, apărută la Sibiu, în jurul anului 1546. El afirmă că a putut vedea un exemplar defectuos, un catehism mic, fără început și fără sfîrșit în Biblioteca Mănăstirii Blaj. A avut dreptate, greșind doar anul: 1546. Atestarea volumului a fost făcută pe baza unei scrisori particulare din anul 1546, precum și pe baza unor înscrisuri din administrația orașului Sibiu.

Originar din Moldova, Filip a trăit și a activat în Transilvania, mai ales în Sibiu, un important centru cultural și tipografic al secolului al XVI-lea. A lucrat în slujba autorităților săsești din Sibiu, fiind considerat primul tipograf care a editat o carte în limba română. În 1550 a tipărit și o «Carte de învățătură creștină» («Tafsirea» sau «Tîlcuirea Evangheliilor»), tot în limba română, continuînd astfel promovarea limbii române în spațiul religios și educațional. A folosit alfabetul latin, în contrast cu tradiția slavonă ortodoxă, ceea ce reflectă influența reformei protestante. Este considerat un precursor al mișcărilor culturale și religioase românești ulterioare, influența sa manifestîndu-se în domeniul tiparului românesc. Deși nu s-au păstrat multe detalii biografice despre el, contribuția sa rămâne fundamentală pentru începuturile culturii scrise românești. Este frecvent menționat în lucrările de istoriografie a limbii și culturii române, drept un pionier al tiparului în limbă română.

Pagini din Palia de la Orăștie
și lucrarea Vioricăi Pamfil

Tot în această zi, dar în anul 1582, ieșea de sub teascul tiparniței PALIA DE LA ORĂȘTIE, prima traducere românească a vechilor cărți biblice Geneza și Exodul, prin osîrdia meșterului tipograf Șerban (fiul diaconului Coresi) și a diaconului Marian. Este un prețios document lingvistic mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor. Traducerea, chiar parțială a Bibliei, demonstra posibilitățile de expresie ale limbii române și capacitatea ei de a fi limbă de cultură. Volumul are 164 de file, fiind imprimat între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582, pe hîrtie de fabricație sibiană. Cheltuielile de tipărire au fost suportate de către nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva. Șerban, împreună cu Marien (Marian) Diacul, au folosit pentru prima oară numele etnic de români, și nu rumâni: dându în mâna noastră ceaste cărți, cetind și ne plăcură și le-am scris voo, fraților români, și le cetiți, (...) veți afla întru iale mărgăritariu scumpu și vistieriu nesfărșit. Filologii Iosif Popovici, în 1911, și Mario Roques, în 1913, au demonstrat că traducerea bănățeană-hunedoreană a Vechiului Testament are la bază Pentateuhul tipărit de Gáspár Heltai la Cluj în 1551, la care se adaugă, probabil, și o versiune a Bibliei, tradusă în latină, «Vulgata».

Palia de la Orăștie (din gr. Παλαιά, veche) este prima traducere parțială în limba română a Vechiului Testament, tipărită în anul 1582, în orașul Orăștie (azi în județul Hunedoara), ea reunind primele cinci cărți ale Vechiului Testament: Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii și Deuteronomul. Se presupune că traducerea a fost realizată de un colectiv de cărturari români și maghiari protestanți, printre care: Mihai Tordaș, Ephrem Zabul (sau Zaul), Șerban și Marian (numele lor fiind menționate în prefața lucrării, loc unde se specifică și faptul că traducerea se datorează episcopului Ardealului, Mihai Tordaș). Este un document fondator pentru limba română scrisă, limbajul folosit fiind o îmbinare de elemente din graiul popular românesc cu influențe slavone, maghiare și latine, ceea ce reflectă diversitatea lingvistică a Transilvaniei secolului al XVI-lea. Lucrarea contribuie la procesul de fixare a limbii literare române și la consolidarea identității religioase și culturale a românilor.
Tiparnița din Orăștie fusese instalată de protestanți cu scopul răspîndirii textelor religioase în limba română. Ulterior, textul a fost editat integral, în transcriere interpretativă, de Viorica Pamfil (1968) și de Vasile Arvinte, Ioan Caprosu și Alexandru Gafton (2005).

Muzicoteca

Dario Muci (născut în 19 mai 1978, în Santa Maria al Bagno, un sătuc în apropierea orașului Nardò din provincia Lecce, regiunea Puglia, Italia) este un «cantastorie» («povestitor-cîntăreț»), cunoscut pentru acerba sa activitate de documentare, revitalizare și promovare a tradițiilor orale și muzicale din regiunea italiană Salento, materializate prin studii aprofundate, în urma cărora el a oferit haine noi și extrem de expresive, muzicii tradiționale locale.

A co-fondat casa de discuri Nauna Cantieri Musicali (alături de celebra cîntăreață și folcloristă Enza Pagliara) cu scopul editării de materiale etnografice precum polifonii vocale din Nardò, muzica bărbierilor din Alessano sau repertorii folclorice din Otranto, el fiind întruchiparea perfectă a cercetătorului dedicat și a interpretului modern, deseori numele său fiind alăturat celor ale unor muzicieni precum Otello Profazio sau Rosa Balistreri.

A colaborat cu numeroși artiști și grupuri precum Officina Zoè, Mays, Tirica Ukala, Salent Orckestra și a scris muzică pentru filme ale unor regizori locali (Edoardo Winspeare).

A întreprins și cercetări privind migrația, drepturile muncitorilor, exploatarea mediului și reziliența comunităților locale, toate exprimate prin muzică autentică dublată de versuri în diferite limbi (dialect salentin, griko, italiană, arabă).

În anul 2024, a lansat albumul Talassa / Marea (din grecescul θαλασσα), un manifest muzical în opt piese pe versuri în dialect salentin (dar și în greacă, italiană și arabă), de denunțare și speranță, în care se succed povești adevărate despre întîmplări din prezent și din trecut, despre mare și pămînt, despre Salento și migranți, despre lupta împotriva caporalato (muncii forțate) și despre durere și, nu în ultimul rînd, despre iubire. După douăzeci și cinci de ani de activitate și cercetare în domeniul muzicilor tradiționale și folcloristicii, Dario Muci se prezintă cu acest album conținînd exclusiv piese inedite.

Discografie selectivă: Mandatari (2007), Sulu (2011), Rutulì (2013), Barberia e Canti del Salento (2016), Marea (2018), Suddissimo (2020), Talassa (2024).

Talassa

(full album)

Line up:
Raphael Gualazzi – pian și aranjor pentru Mohammed
Spazio Aperto Salento
Nabil Salameh – voce arabă în Ommuammare
Casa de discuri Zero Nove Nove
Enza Pagliara – voce tradițională
Treble (Antonio Petrachi) & Rocky G. Vox – reggae/dub în Sant’Asili
Giuseppe Semeraro – text în italiană pentru Ulivi
Rocco Cataldi – versuri dialect salentin pentru A li furisi și Moi ca nc’è lu sule

Dario Muci – texte și muzică 

Percuționiști: Roberto Chiga, Vito de Lorenzi
Saxofoane: Giovanni Chirico
Tuba/trompă: Giorgio Distante
Oud: Adolfo La Volpe
Mandolină/mandolă: Gianluca Longo
Pian: Marco Rollo
Bass: Matteo Resta
Violoncel: Marco Schiavone
Fiati: Marco Tuma
Dub‑mastering/electronică: Alessandro Lorusso

Cele opt piese ale abumului au fost concepute și înregistrate pe durata a 8 ani.

Pravila (Nomocanonul) ritorului* Lucaci

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Mănăstirea Putna era un important centru de cultură, spiritualitate și învățământ în Moldova. Școala Mănăstirii funcționa ca un atelier de copiere, traducere și comentare a textelor religioase și laice, avînd o influență considerabilă asupra dezvoltării limbii române scrise. 

Filă din Pravila bilingvă slavon-românească,
ilustrând formatul original – text slavon și românesc

Lucaci (sau Luca), activ în această perioadă, este cunoscut ca profesor și copist în cadrul acestei școli mănăstirești. Însă el nu era doar un simplu copist, ci un intelectual cu pregătire, cunoscător al limbii slavone și al limbii române, ceea ce i-a permis să realizeze o transcriere bilingvă. În 1581, în a 8-a zi a lui iulie, Lucaci a finalizat (la cererea lui Eustatie, episcop de Roman), copierea unei «Pravile» (un cod de legi bisericești care conține reglementări juridice și canonice, o colecție de legi și norme de conduită religioasă și socială, dar și pedepsele pentru diverse abateri, precum avortul, adulterul, sodomia și omorul, precum și reguli referitoare la căsătorie și alte aspecte ale vieții cotidiene), al cărui text este bilingv, slavon (limba oficială a cancelariilor și a bisericii la vremea respectivă) și românesc, ceea ce îl face deosebit de valoros din punct de vedere lingvistic și juridic. Această «Pravilă» este considerată cel mai vechi text juridic românesc datat cu certitudine, ceea ce o plasează la originea tradiției dreptului scris în limba română. Traducerea sau redarea paralelă în română a unui text juridic oficial reflectă un pas semnificativ spre autonomia limbii române în administrație și cultură. Contribuția lui Lucaci este un exemplu timpuriu de bilingvism funcțional în documente oficiale.

Ediția critică din 1971, publicată de Editura Academiei, 

oferă pagină cu pagină transcrieri după manuscris 

și include 72 de planșe în format fotografiat.

Această lucrare este o mărturie a latinizării treptate a culturii juridice în spațiul românesc și a formării identității culturale naționale. Manuscrisul este păstrat în forma sa originală (la Biblioteca Academiei, din 1952) și este considerat o piesă de patrimoniu documentar inestimabil, el înscriindu-se în tradiția cărturarilor moldoveni care au contribuit la formarea limbajului juridic românesc și la promovarea limbii române în domenii oficiale.

*ritor - retor, orator

Memento

O «mareșală» a teatrului românesc

MARIOARA VOICULESCU

A fost una dintre primele «vedete» feminine - în accepțiunea exactă a cuvîntului - ale teatrul românesc de la începutul secolului al XX-lea, dar care, dincolo de prestaţia sa actoricească remarcabilă, a fost și prima actriță română care a fondat şi condus propria companie de teatru.

Născută în această zi a anului 1889 în Bucureşti, Marioara Voiculescu s-a înscris, la doar 14 ani (cu dispensă, la recomandarea dramaturgului Zaharia Bârsan) la Conservatorul de Artă Dramatică, unde printre alții, a avut-o profesoară pe renumita actriţă Aristizza Romanescu.

Se va căsători, la doar 17 ani cu băiatul unui bancher ploieştean din familia Ionescu-Quintus, avocat, poet, şef de partid politic şi extrem de visător cu care va avea un fiu, pe care-l va diviniza. M-am căsătorit ca să mă vadă părinţii măritată. Mă adora ca pe-o icoană, eram zdrobită şi apăsată de atâta iubire. Pleca de acasă, intra la «Capşa», îmi trimitea o scrisoare de dragoste. Când repetam acasă mă privea ore în şir nemişcat. Şedeam la masă, nu mânca cât trebuia, ca să mă poată privi. Avusese înainte de căsătoria noastră o mare avere moştenită. I-o mâncaseră prietenii politici. Mă adora. Dar nu era în stare să muncească pentru mine. Un om care-şi visa viaţa, nu o realiza, va nota în memoriile sale.

În timpul studiilor la Conservator a făcut figuraţie pe scena Teatrului Naţional, care apoi a angajat-o (în 1901), și a cărei societară a devenit la doar 19 ani. Şi-a făcut debutul oficial în stagiunea din 1903-1904, cu rolul Gina din spectacolul Costa Diva de Haralamb Lecca.

În prima parte a carierei, a jucat mult în piese puse în scenă de Alexandru Davila (cel care i-a atribuit și supranumele de „Mareşala Teatrului Românesc”), ale cărui reforme aduse în stilul reprezentaţional şi în linia interpretativă le admira, considerîndu-le actul de naştere al teatrului românesc modern. Actriţa nota în jurnalul său: Tot ce se făcuse până atunci era perimat. Acum începea adevăratul teatru modern.

În «Compania Davila», actorii cei mai renumiţi - Tony şi Lucia Sturza Bulandra, Maria Giurgea, Marioara Voiculescu, Ana Luca, Romald Bulfinski, Ion Manolescu, Gheorghe Storin - practicau ceea ce s-a numit în epocă stilul de interpretare à la Davila, în care tonului clasic specific, somptuozităţii verbale, i se substituia rostirea simplă, naturală.

După disoluţia trupei Davila, artista şi-a fondat propria companie (care și-a început activitatea la 13 septembrie 1912), și care avea să evolueze pe aceeaşi linie repertorială şi interpretativă, la Sala Modern din București, sub direcţia de scenă a lui Haralamb Lecca.

A urmat o carieră fulminantă care s-a încheiat cu roluri în piese de Ibsen, Hugo sau Cocteau. Marioara Voiculescu a fost, Ofelia şi Julietta, a fost Contesa Eboli, a fost Lulu Peer Gynt (în travesti), Nora (Ibsen), Doamna Alving (Wedekind), a fost Salomeea lui Wilde, a fost Sapho, Penthesileea, Lucreţia Borgia şi Margueritte Gauthier, a fost Oana din Apus de soare, Getta din „Fantana Blanduziei”, Anca din Năpasta, Tofana din Patima rosie. Ş.a.m.d. 

După instaurarea regimului comunist, a refuzat să joace în spectacole teziste și propagandistice, drept pentru care a trăit ultima parte a vieţii dintr-o modestă pensie, încetînd din viață în 1976, la 87 de ani.

Marioara Voiculescu a fost o profesoară de o mare sensibilitate, care i-a învăţat pe studenţii ei (printre care regretatele actrițe Olga Tudorache şi Carmen Stănescu au ocupat un loc privilegiat), ceea ce ea deprinsese de la Paul Gusty, mentorul ei: cum se face un gest, cum se face un pas, cum se armonizează un gest cu un cuvînt, un cuvînt cu un pas, o atitudine cu o privire. Ea a intuit că Liviu Ciulei va face carieră în teatru şi l-a acceptat ca student. După cîțiva ani, la o aniversare, îi scria viitorului regizor: Te-am îndrăgit şi te-am adoptat fără să ştiu ce drum vei apuca în viaţă şi care-ţi va fi destinul. Eram convinsă că vei deveni om în orice carieră vei munci. Dacă azi ai reuşit în carieră, ai adus un suflet de o mare puritate, o cinste morală puternică şi ajutată de o solidă intelectualitate.

A fost o deschizătoare de drumuri noi în teatrul românesc. După ce a văzut cum joacă Agatha Bârsescu, a avut o revelație vizavi de arta dramatică: Mi-am dat seama că teatrul este o carieră nebănuit de grea şi că numai anumite fiinţe sunt miruite de Dumnezeu. Am înţeles că ceea ce vroiam să învăţ e un lucru nespus de dificil, şi că, dacă nu ajungi ceea ce a ajuns marea artistă din faţa mea, mai bine să renunţi la tot şi să te înfunzi în ceaţa vieţii unde toţi oamenii seamănă unii cu alţii, cum avea să noteze mai tîrziu în jurnalul său.

Alături de Ion Manolescu

Partenerul său de scenă, actorul Ion Manolescu, nota în volumul său memorialistic: Marioara Voiculescu, în afară de marele ei talent, a avut în conducerea trupei mult tact şi un spirit de admirabilă colegialitate. N-au fost intrigi, n-au fost rivalităţi meschine. Am muncit cu toţii cot la cot şi ne-am bucurat împreună. Cine-i subvenţiona compania? Publicul care umplea sălile.

Bibliografie selectivă:

Marioara Voiculescu  

„Jurnal. Memorii” (Fundaţia Camil Petrescu)

Revista «Teatrul Azi»