EMINESCU*

Lui Eminescu

Pășiți încet, cu grijă tăcută, feții mei,

Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei.

Cel mai chemat s-aline din noi și cel mai teafăr

Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr!

(T.A.)

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. (...)

Într-un fel, Eminescu e sfîntul prea curat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri.

Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o ştie oricine citeşte: cu părere de rău, că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.
S-au făcut multe încercări onest didactice de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite: dar Eminescu nu este el decît în românește. (...) poezia nu poate să fie tălmăcită, ea poate fi numai apropiată. Poezia apaţine limbii mai mult decît proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în românește... (...)

Mihai Eminescu în 1884
(portret realizat în studioul fotografic «Nestor Heck» din Iași)

Muntele începe de jur împrejur şi n-are poteci... Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu cîteva imagini vaporoase... Dacă aş rîvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neînchipuită îndrăzneală. Constelaţia fuge mereu, se depărtează: cine ar putea să o ajungă?
Aş fi încercat un portret de aspecte: dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Cîteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sînt numai o laudă de seară, ca un acatist… (...)
Mă numesc unul dintre oamenii în viață care l-au văzut pe Eminescu în carne și oase. Eram copil de șapte ani. L-am zărit pe Calea Victoriei. Trecea prin public un om grăbit, fără să ocolească, impetuos.
«Uite-l pe Eminescu» – a spus cineva, cu un glas pe care-l țin minte. Se pare că poetul nu mai făcea parte din viața lui și că trăia o metempshihoză străină. Nu puteam ști atunci cine era să fie Eminescu și ar fi fost normal să-i uit numele auzit. E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas în ureche, odată cu tonul. De stupefacție și de compătimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a rămas aninat ca de o schiță de fum. Nu mă puteam gîndi, atunci, că după 65 de ani trecuți, voi evoca într-o pagină de tipar ceea ce începea să fie, încă de pe atunci, o amintire...(...)”

Tudor Arghezi

* Transcriere după o înregistrare a unei conferințe existente în «Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii Române» susținută în 1955, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. O bună parte din textul acestei conferinţe (inclusiv aceste fragmente, excepție făcînd poemul) va constitui obiectul eseului ,,Eminescu” (datat 1957), inclus în volumul «Tablete de cronicar» apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A), București, 1960.

Tudor Arghezi

Eminescu