„Mica Unire” – Unirea Principatelor

 Semnificația și importanța ei

Pe 24 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza, fost participant la revoluția de la 1848, este ales domn al Țării Românești de către deputații din Adunarea Electivă de la București, după ce anterior, pe 5 ianuarie, devenise domnitor al Moldovei.

Hotărârea din 1859 a politicienilor români sfida decizia Marilor Puteri, care ceruseră ca Unirea Principatelor Române să fie doar una administrativă (doi domnitori, două guverne, două parlamente, cu o singură Curte de Casaţie, comună, la Focşani). Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a condus la înființarea unui singur stat. Peste doi ani, administraţia lui Cuza unifica instituţiile, iar Unirea devenea una reală.

În 24 ianuarie, în unanimitate, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite. Imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Ziarul «Românul» din 27 ianuarie/8 februarie, consemna: 

(...) Nu se auzeau în toată capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie (...) singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani (...) strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: «Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru!». Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător.

La 8/20 februarie 1859, Alexandru Ioan Cuza ajungea la Bucureşti. În aceeaşi zi a depus jurământul în clădirea Catedralei Mitropolitane, în care se angaja să respecte actul unirii, din 5 şi 24 ianuarie: 

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

La 25 martie-26 august 1859, Conferința puterilor garante de la Paris a recunoscut dubla alegere a lui Cuza ca domn al celor două principate. În 4 decembrie 1861, Poarta Otomană recunoaște unirea dar numai sub domnia lui Cuza și cît va trăi acesta.

La 11 decembrie 1861, Cuza adresează naţiunii române o proclamaţie, anunţînd mesajul său: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată.” A urmat unificarea guvernelor şi a Camerelor celor două Principate. La 22 ianuarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de Barbu Catargiu, iar la data de 24 ianuarie 1862 îşi deschidea lucrările Parlamentul unic, în care Alexandru Ioan Cuza proclama Unirea definitivă a Principatelor, sub numele de România, iar oraşul Bucureşti devenea capitala noului stat.

Unirea celor două Principate, „Mica Unire” cum se obișnuiește a fi numită, a reprezentat un act politic major prin care naţiunea română a obţinut o victorie importantă pe calea înființării statului național unitar român, constituind pasul esențial către realizarea Marii Uniri din decembrie 1918. În 1866, după înlăturarea lui Cuza de la putere, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România, iar la 1 decembrie 1918 avea să fie înfăptuită Marea Unire a Transilvaniei cu România.