INTOLERANȚA*
Întreaga realitate cosmică este guvernată de un principiu de diferenţiere şi de diversificare. Dintr-un număr fundamental de elemente constante, universul năzuieşte mereu să producă combinaţii din ce în ce mai distincte în complexitatea lor, din ce în ce mai specifice, pînă la unicitatea irepetabilă a individului. Iar fiecare entitate tinde să-şi menţină specificitatea şi să se afirme pe sine ca atare. Ceea ce, în chip inerent, duce la tensiuni şi conflicte, benefice pînă la un punct şi chiar principiu dinamic al oricărei realităţi. Numai că în cazul realităţii omeneşti există primejdia unei patologii a diversităţii. Iar numele ei este intoleranţa. Fiecare entitate distinctă, tinzînd, cum am spus, să dăinuie ca atare, poate fi înclinată ca, în loc să coexiste cu altele, rămînînd ea însăşi sau chiar îmbogăţindu-se din celelalte, să urmărească tăgăduirea dreptului la existenţă a Celuilalt, resimţit nu doar ca străin, ci chiar ca duşman, numai pentru că este altfel. Şi atunci, în locul sănătoasei concurenţe în direcţia aceluiaşi ţel şi în locul unei fireşti coexistenţe şi conlucrări, se instituie multimilenarul război al tuturor împotriva tuturor, bellum omnium contra omnes, care, potrivit Leviathanului lui Hobbes, este starea caracteristică a omenirii în stadiul ei primitiv. Stadiu primitiv despre care putem lua cunoştinţă consultînd istoria omenirii din străvechime pînă la ultima ştire din ziarul de azi. Să ne gîndim la ura ucigaşă dintre rase şi ginţi, dintre clase şi crezuri, la tot ce ne-a însîngerat trecutul şi ne însîngerează prezentul, la războaiele „sfinte“ şi la persecuţiile religioase, cu fundamentalismele, cu măcelurile şi cu rugurile lor, la atîtea uri de rasă care au dezonorat omenescul cu urgia pogromurilor şi cu infernul camerelor de gazare, la prigoanele de clasă, cu gulagurile lor şi cu exterminările în masă, la atîtea şi atîtea genocide care mai bîntuie planeta şi astăzi. Iar cele mai sinistre dintre ele sînt mai recente decît tot ce au scris despre toleranţă Montaigne, Locke, Spinoza, Voltaire, Kant şi destui alţii, pînă la Declaraţia drepturilor omului, urmată nemijlocit de ororile ghilotinei.
Pentru aceia dintre noi care consideră că toleranţa este o înaltă valoare morală, e bine să spunem răspicat că toleranţa nu înseamnă nepăsare condescendentă faţă de părerea sau de fapta altora, răbdate aşa, într-o doară, ca fiind lipsite de importanţă. Şi nu înseamnă, pe de altă parte, iresponsabilitatea de a-i ierta pe cei vinovaţi în faţa dreptăţii şi a legii. Ea înseamnă, în lumina adevărului evident, că nimeni nu îşi poate aroga proprietatea întregului adevăr şi a întregului bine. Ea înseamnă înţelegere, îngăduinţă şi respect faţă de cel care se deosebeşte de tine, faţă de credinţele, de tradiţiile şi de limba lui, faţă de drepturile şi de îndreptăţirile lui. Înseamnă nu dorinţa de a exclude, ci de a însuma, nu de a ştirbi ceva din întregul lumii, ci de a lăsa să sporească umanul după legea cosmică a diversităţii. Şi mai este bine să amintim că, întru afirmarea crezului, se cade să foloseşti mijloace de convingere întemeiate pe fapte verificate şi pe argumente raţionale, nu pe constrîngere, calomnie sau violenţă. Spune Caragiale – greu tolerat de unii, sub cuvânt că ne-a hulit neamul: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul nu-i mai inteligent sau mai prost. Unul e mai așa, altul mai altminterea, dar, la urma urmelor, toți sunt la fel. Zi-le oameni și dă-le pace.” Pentru că, dincolo de toate diversităţile, sîntem cuprinşi într-o singură umanitate şi, ca oameni, avem aceleaşi drepturi, indiferent de cadrul instituţional în care rase, neamuri şi clase distincte au fost aduse de istorie să locuiască laolaltă, şi putem trăi împreună fără vrajbe zadarnice, făcînd lumea mai bogată şi mai frumoasă prin însăşi frumuseţea şi bogăţia diversităţii. Iar cînd se ivesc interese potrivnice, hotărască legile drepte şi cu dreptate puse în faptă.
Petru Creția
( 21 ianuarie 1927 – 14 aprilie 1997)
* din volumul Luminile şi umbrele sufletului, HUMANITAS, 2011, pp. 59-61
 |
| Petru Creția (foto: Imre Toth) |
„Era cu totul conştient de calitatea excepţională a minţii sale. Dar, aşa cum astăzi este total ignorat, în timpul vieţii n-a fost niciodată onorat pe măsură. Şi asta nici măcar atunci cînd numele său s-a confundat cu clasicismul culturii sau cu cel al editorului en titre al manuscriselor eminesciene. Înţelesese, cred, că împărtăşea soarta dintotdeauna a intelectualului de rasă confruntat cu standarde ale vedetismului cultural pe care poate că, în secret, şi le dorea, dar pe care, prin sobrietatea minţii sale, el nu le putea atinge. Nu înseamnă că n-a suferit. Ştia că ne domină pe toţi prin ştiinţa lui de carte, poate prin sensibilitate, oricum prin nebunie existenţială şi, desigur, prin felul nespus de nobil în care folosea limba.”*
Gabriel Liiceanu
* fragment din prefaţa volumului de eseuri
Ahile sau Despre forma absolută a prieteniei
& Ariel sau Despre forma pură a libertăţii
de Petru Creţia, Humanitas, 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu