Memento

Centenar 

MONICA LOVINESCU

(19 noiembrie 1923 – 20 aprilie 2008)

Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam,
iar în anumite încercări extreme din memorie
și doar din ea izvorăște salvarea.

Cred că marea noastră problemă e că avem acum o societate deplin descompusă. Această societate descompusă este descompusă din pricina unui regim politic, această societate descompusă a fost mai puțin ajutată ca aiurea, să spunem de scriitorii noștri, cînd vorbeam adineauri de complicitate, scriitorii noștri au rezistat grosso modo cu excepțiile pe care le știm prin cultură și aceea nu e rău deloc, dar cred că nu e suficient.

Omul modern pe care Mircea Eliade îl opune acestui om primitiv, omul modern sau și mai precis omul societăților industrializate (cel de la țară păstrînd încă un contact cu ritmurile naturale care-l integrează în cosmos) și-a cucerit libertatea prin uciderea zeilor. El a desacralizat experiențele vitale, a golit cosmosul de zei, a desanctificat natura și a confirmat timpul istoric. Iudaismul oferise timpului un început și un sfîrșit, creștinismul l-a consfințit. Hegel a transformat istoria într-o teofanie, deschizînd drumul diferitelor forme de istoricism – istoricismul e un fenomen de descompunere a creștinismului. Timpul desacralizat se prezintă ca o durată precară și amăgitoare, ducînd iremediabil spre moarte.

Care a fost direcția acestor emisiuni? Se discută oarecum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul, bineînțeles, cînd discuți literatură, nu poate fi decît estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încît sunt foarte greu de despărțit. 

Monica Lovinescu

 Prozatoare, memorialistă, critic literar și o impetuoasă jurnalistă, unanim considerată drept cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, Monica Lovinescu a fost fiica lui Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu.^*

Impulsionată fiind de mediul elitelor literare grupate în jurul cenaclului Sburătorul condus de tatăl ei, Monica Lovinescu începe să scrie de timpuriu. La vîrsta de doar opt ani îi apare un basm în revista Dimineaţa copiilor) iar la cinsprezece ani publică proze scurte în periodicele Vremea şi Kalende. După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, îi apare, în foileton, în Revista Fundaţiilor Regale, sub propriul nume, romanul În contratimp.

După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la importante publicaţii culturale ale vremii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia) cu pagini literare, cronici dramatice etc.
Colaborează la o serie de reviste româneşti din exil, precum Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Dialog și Agora.
Devine bursieră a statului francez și, în septembrie în 1947, pleacă la Paris. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa.
Publică în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique.
Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce cîteva cărţi din româneşte (cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure / A douăzeci şi cincea oră de Constantin Virgil Gheorghiu), sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu dramaturgul Eugène Ionesco (membru al Academiei Franceze), traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gînd“: realizează, pînă în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, apoi trece la microfonul Radio Europa Liberă (va lucra aici din 1962 pînă în 1992, cînd postul și-a restrîns activitatea), unde are emisiuni săptămînale care se bucură de un enorm interes în România și nu numai: Actualitatea culturală românească și Teze şi antiteze la Paris (din 1967). Despre această perioadă radiofonică la Radio Europa Liberă va face cîteva mărturisiri într-un interviu acordat Agenţiei de Presă Rador a Radio România, în 1998: Nu exista un şef al grupului român, dacă vreţi, Virgil Ierunca şi cu mine am fost poate «şefi», pentru că aveam emisiunile cele mari şi colaboratorii îi aduceam noi. Deci noi coordonam tot ce privea România la acest birou de corespondenţă. Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau… cazul românesc a fost unic, pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune, Teze şi antiteze la Paris, a mea, 40 de minute aproximativ; emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei; şi, de două ori 20 de minute aproximativ, pentru Actualitatea românească, care privea cultura din ţară. Deci ocupam o zi întreagă studioul şi era un număr de ore de emisiune pe care nici o altă naţie nu le avea. Ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor secţiuni ai radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondenţă din Paris prin telefon. (...) Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă care a avut o oarecare importanţă, de pildă cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu şi cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării şi crezând că începe marea epocă de libertate, despre Kriterion, a fost realizată de la biroul de unde vă vorbesc acuma. De mine însămi – şi ca mediator şi ca tehnician. Cele mai semnificative texte-suport ale emisiunilor sale au fost publicate în volumul Unde scurte (editura Limite, Madrid, 1978), tradus în limba română în

1990, la editura Humanitas.
În 1977, în ajunul zilei sale de naştere și sosirii la Paris a lui Paul Goma (pentru a cărui expatriere militase), Nicolae Ceauşescu aprobă asasinarea ei. Este bătută crunt de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate, chiar în faţa locuinţei sale din Paris, situată pe strada François Pinton. Dusă în comă la spital, ca prin minune, scapă cu viaţă. În ciuda acestui atentat nereușit, ea va continua, cu aceeași înverşunare, să dezvăluie situația dramatică prin care trecea ţara.

După 1990, publică şi în principalele reviste literare şi politice din ţară (Contrapunct, România literară, 22 etc.) iar cărţile îi apar constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte), precum şi cele scrise pentru România literară (strînse în volumul Diagonale).
La apa Vavilonului este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil din literatura română.
Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008).

Cele şase volume de Jurnale publicate în timpul vieţii, o adevărată cronică a comunismului românesc şi a renaşterii democratice (Jurnal 1981 – 1984, Jurnal 1985 – 1988, Jurnal 1990 – 1993, Jurnal 1994 – 1995, Jurnal 1996 – 1997, Jurnal 1998 – 2000), completate de La apa Vavilonului, dovedesc, o dată în plus, calităţile de excepţională memorialistă ale Monicăi Lovinescu. Aceste jurnale au fost urmate de o ediţie postumă, într-un volum, Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit 2001–2002 (2014). Aşa cum bine spunea scriitorul Emil Hurezeanu, jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.
Monica Lovinescu este autoarea primului roman distopic din literatura română, Cuvântul din cuvinte, precum și a unui volum de convorbiri, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler.
A fost căsătorită cu poetul și publicistul Virgil Ierunca.
Pentru întreaga activitate jurnalistică şi de critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte.
A încetat din viaţă la vîrsta de 85 de ani, într-un spital din apropierea Parisului. Urnele conținînd rămășițele sale pămîntești şi ale lui Virgil Ierunca au fost aduse în țară, fiind depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni (locul de naștere al lui Eugen Lovinescu), urnele au fost păstrate cîteva săptămîni în Casa Lovinescu, apartamentul în care se desfășuraseră întîlnirile cenaclului Sburătorul condus de tatăl său. Monica Lovinescu donase apartamentul (în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua Forte), în vederea reintroducerii lui în circuitul cultural bucureştean și național. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a fi folosită drept loc de studiu și de găzduire pentru cercetătorii şi bursierii români.
În 1999, preşedinția României i-a conferit ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler, iar în 2008, post-mortem, i s-a acordat Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

^*Alte amănunte bio-bibliografice, în articolul nostru aflat la adresa: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/eugen-lovinescu/?fbclid=IwAR2h5N1Ru-t-5XilD7j08n2vjSp8J_pMqQt7XR2EV9sb2PBUVzMPHD8c5FQ).

****

„Ne-am împăcat foarte bine, mergeam împreună în vacanțe, la spectacole. Ne înțelegeam bine, rîdeam împreună, era un om cu foarte mult haz.” 

Marie-France Ionesco

„Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe, la Europa Liberă, 

s-au agățat sute de miide oameni înainte de 1990, 

a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranța, indiferența și uitarea noastră. (...) La ce bun să ții minte un om a cărui valoare de întrebuințare dispăruse într-un interludiu al istoriei?... Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria și asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima-i condiție - civilizația aducerii aminte.” 

Gabriel Liiceanu

„Monica Lovinescu a fost, pentru noi toți, prin 1989, cea mai importantă și ascultată voce critică, a reprezentat o instanță la care, vrînd-nevrînd, ne raportam cu toții și noi care îi așteptam cuvîntul, dar și cei care nu-l doreau, îl contestau și care, precum se știe, au încercat s-o facă să nu mai spună nimic.” 

Nicolae Manolescu

„ Monica Lovinescu a fost un om cu o imensă iradiere de bunătate. (...) Monica era ca o mamă cu cei care meritau. Simțeai această bunătate, această generozotate la ea.”  

Matei Vișniec

„(...) îndemnul de a privi lucrurile cu discernămînt, făcând o subspecie a adevărului, mi-a venit de la Monica Lovinescu și de la Virgil Ierunca și ne rămîne astăzi, în continuare, ca un lucru care trebuie permanent cîștigat, revendicat și folosit în judecățile prin care încercăm să pricepem ce se întîmplă cu noi în spațiul public.” 

H. R. Patapievici

„Om de o mare, inimitabilă sensibilitate, încurajatoare cel mai adesea, neclintit în convingeri, afectuos și prieten de o rară fidelitate, care i-a fost dezamăgită de destule ori. Ea a impus un stil oral de a pune în valoare sau, dimpotrivă, de a veșteji, care ne va rămâne în ureche tuturor celor care l-am ascultat decenii de-a rândul. În ce mă privește, am avut o relație de o perfectă colaborare amicală, fapt rar, pe care nu am încetat să-l prețuiesc.” 

Gelu Ionescu