Vasile Voiculescu
(13 octombrie 1884 - 26 aprilie 1963)
 |
Pășind în vârful gândurilor goale, Voi cuteza să calc pe spirit pur... |
Poeme trimise de îngeri...
Amurg pe lac
În slăvi lumină lină cu stingeri potolite...
Pe lacul fără valuri odihna s-a lăsat...
Mijind de somn pe maluri, cu creștetul plecat,
Stau sălcii plângătoare ce-așteaptă despletite.
Tăcuți spre sat pescarii duc în parângă cina
Și udele năvoade și căngile de fier...
Iar largul ochiu de-ape, rămas privind la cer,
Par-cʼar sorbiʼn adâncuri, nesățios, lumina...
Vasile Costache Voicu primea, oficial, numele Vasile Voiculescu abia în 1950, la împlinirea vîrstei de 66 de ani. De altfel, la acest nume de familie, scriitorul adăugase, simplu, doar inițiala V., niciodată prenumele întreg, Vasile – și nici Dile, cum îi spuneau cei foarte apropiați – așa cum își iscălise întotdeauna manuscrisele și lucrările, fie ele poeme, texte în proză sau articolele pentru diferitele periodice la care colabora și care vor constitui opera cu care va rămîne, definitiv, în istoria literaturii române, după moartea sa, survenită în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la doar un an după ce fusese externat din pușcăriile gulagului comunist. Fusese condamnat la 5 ani de temniță grea (plus 5 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii), pe care avea să-i execute, între 1958 și 1962, în penitenciarele comuniste de exterminare de la Jilava și Aiud, în urma sentinței pronunțate în procesul grupului „Rugul Aprins” („Rugul Aprins al Maicii Domnului”), cunoscut și sub titulatura „Grupul de la Mănăstirea Antim” (o asociație culturală de sorginte creștin-ortodoxă, înființată de monahii Sandu Tudor și Ivan Kulîghin), ani de detenție inumană, care, bărbatului de 74 de ani, cu sănătatea grav șubrezită, aveau să-i grăbească sfîrșitul...
*
Cu ceva ani în urmă am primit din partea unui colaborator apropiat al revistei „Gazeta Cărților” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, un dosar-plic, format A4, conținînd, în manuscris, 14 poeme. Toate semnate și datate – cel mai vechi provenind din anul 1918 iar cel mai recent, din 1947 – care, conform asigurărilor colaboratorului nostru, erau și absolut inedite. Poemele fuseseră scrise de mînă, cu cerneală (stilou și toc cu peniță) sau creion, pe diferite coli de hîrtie, surprinzător de bine conservate, în ciuda vechimii lor și care, în urma unei amănunțite cercetări pe care am întreprins-o, ne-au determinat să înlăturăm orice dubiu privind autenticitatea lor.
(alte amănunte la adresa: https://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.com/.../memento...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu