Culorile toamnei...

Iedera. Octombrie sfîrșit...

Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!

Nichita Stănescu

(foto: B.-L.S.)

MEMENTO

Nici toată apa cumplitului ocean

nu poate șterge mirul cu care este uns regele...

Shakespeare

Regele Mihai I s-a născut pe 25 octombrie, acum 102 ani, la Sinaia.

A fost fiul Regelui Carol al II-lea și al Reginei Elena.

A încetat din viață în ziua de 5 decembrie 2017, la reședința sa privată din Aubonne, cantonul Vaud, Elveția.

A fost înhumat alături de regina sa, Ana, 

în Noua Catedrală Arhiepiscopală și Regală din Curtea de Argeș.

„Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.”

„Să găsim oameni care trebuie, care vor, într-adevăr, cu tragere de inimă și iubire de țară să uite puțin de ei înșiși (...) Să nu treacă interesele politice în fața intereselor țării. (...) Cum ajungem ca România să fie România? Aici e cheia. Eu spun un lucru: depinde foarte, foarte mult de cine este sus. Fiindcă poți să ceri fel de fel de lucruri și pe urmă, dacă se află că cel care a vorbit despre asta a făcut fel de fel de coțcării și mișmașuri, atunci s-a dus.”

Regele Mihai I

(25 octombrie 2011)

„... doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie.”

Eugen Ionescu

(27 aprilie 1990)

„Res publica” înseamnă „treburile publice”. 

Așa-zisele forme de guvernămîntrepublicane, prin care a trecut și trece România (după acel nenorocit eveniment întîmplat la 30 decembrie 1947), s-au ocupat și continuă să se ocupe de cu totul alte lucruri, lăsînd de izbeliște treburile publice. În timp ce monarhia românească s-a îngrijit de aceste treburi publice zidind, republicile năpîrlite de după ea au năruit și continuă s-o facă (...)

Alexandru Paleologu

Români care au schimbat lumea: 

Regele Mihai I 

(documentar)

Restituțio

Stratan – un mare poet, 

un personaj care trăia în propria ficţiune*

București, Grozăveşti, 1980.

Şerban Tomşa, sus, între Emil Muşat și

Laurian Câmpeanu, Ion Stratan (Nino) şi Marin Neagu

(fotografii din arhiva personală Șerban Tomșa, http://serbantomsa.blogspot.com/ )

În primul rând, Ion Stratan este o legendă literară, în frumoasa tradiţie a lui Labiş şi Nichita Stănescu. Foarte important ca poet, Stratan a fost şi un personaj incomparabil. Omul era la înălţimea operei... Sunt cazuri, mai rare în rândul poeţilor, când autorul este eclipsat total de operă. Mă gândesc la Blaga, Bacovia, Pillat, dar şi la prozatori ca Rebreanu şi Ştefan Bănulescu... Geo Bogza şi Zaharia Stancu, din contră, şi-au dominat cu autoritate opera. Aceasta din urmă este situaţia cea mai puţin prielnică pentru posteritatea creaţiei. Cum spuneam, Stratan a fost, dacă putem spune aşa, egal cu propria poezie. În al doilea rând, autorul nostru a fost de departe cel mai dificil poet optzecist... Textele sale mai mult ascund, decât arată, deosebindu-se, prin aceasta, de Coşovei, Iaru, Cărtărescu, Muşina.

Odată cu apariţia generaţiei ’80, în peisajul literar autohton s-au schimbat timbrul poetic, registrul stilistic, sensibilitatea şi viziunea poetică. Caragiale a devenit complicele şi partenerul noilor corifei... A fost şi meritul, niciodată suficient subliniat, al mentorului Nicolae Manolescu, un critic de direcţie, strălucitor, cu gusturi moderne, reformatoare. Au fost lăsate deoparte inspiraţia, talentul şi celelalte. Am asistat chiar la o polemică în cadrul Cenaclului de Luni, între Radu Călin Cristea, care susţinea că poetul aduce ceva esenţial din fiinţa sa, care joacă un rol de liant în lumea cuvintelor, şi celilalţi membri ai cenaclului ( Stratan, Iaru şi Coşovei : Cărtărescu încă nu se impusese) care făceau deseori front comun împotriva tuturor şi susţineau că poetul nu aduce nimic în organizarea textului, poezia fiind rezultatul orientării cuvintelor după inefabilele lor linii de forţă.

Mie mi se părea că adevărul este la mijloc, dar Nicolae Manolescu a ţinut partea celor trei, respingând punctul de vadere al lui Radu Călin Cristea... Când l-am cunoscut pe Muşina, prin 1977, în căminul studenţesc „Grozăveşti”, primele sale cuvinte despre programul poetic al generaţiei ʼ80 au fost :„Noi surprindem viaţa adevărată, suntem realişti.” În sinea mea m-am gândit că am de-a face cu un idiot care nu ştie ce vorbeşte, din moment ce nu existaseră niciodată poeţi „realişti”, cu excepţia proletcultiştilor care, în fond, nici nu erau poeţi... Evident că el nu ştia să-şi expună doctrina poetică, iar eu eram limitat de lecturi insuficiente şi mă înşelam în privinţa celui care avea să devină unul dintre baronii generaţiei sale. Livrescul şi citadinismul au fost cultivate în mod programatic. Nu, „mimesis-ul” nu caracterizează lirica lui Stratan.. El „cultivă absenţa, virtualitatea, adică negativitatea lucrurilor”, după cum spunea primul său comentator, acelaşi N. Manolescu. Poezia lui Stratan este o Africă de gheaţă, sub o tâmplă brăzdată de fulgerele unor revelaţii dramatice şi îmbrobonată de o emoţie insesizabilă...

O mare parte a poeziei lui Stratan, mai ales volumul Cinci cântece pentru eroii civilizatori, ţine de intertextualism şi postmodernism. Stratan este cel care a fixat pentru totdeauna imaginea „noului rapsod” : Mărturisesc. Am scris totul / În beţii, lupanare. Sînt Maţe-Fripte. / Privesc la comedie, plîng. / Curat murdar. Căldură mare.

Aer cu diamante** a fost o explozie incomparabilă de frumuseţe şi originaliate. A fost o bombă literară care a bulversat atmosfera culturală amorţită din epocă. A fost un atac al lupilor tineri care i-a intimidat pe „elefanţi”. Toţi cei patru poeţi – Coşovei, Iaru, Stratan şi Cărtărescu – au ieşit în faţă cu texte de mare valoare artistică. Sigur, a contat şi faptul că autorii au fost prezentaţi de N. Manolescu care i-a susţinut şi moral... Şi ajungem din nou la rolul foarte important al mentorului...

Stratan e un poet lapidar, foarte concentrat, care face economie de cuvinte. Nu găsim la el revărsările diluviene de cuvinte, specifice altor poeţi. „Euforia ludică şi compoziţională, verva interogativă” ( Al. Cistelecan ) sunt atent suprevegheate de o ordine barbiană, filtrată prin lectura lui Doinaş.

Stratan a fost un mare poet şi, cum spuneam, un personaj care trăia în propria ficţiune. Era un personaj care a sărit din Cehov şi Caragiale direct în paginile scrise de el însuşi. Îl văd pe Stratan ca pe „Maestrul” lui Bulgakov şi prinţul Mâşkin al lui Dostoievski ... Un fel de Ladima cu o aureolă slavă... „Rege pe hârtie”, el nu a putut supravieţui într-o junglă literară şi socială...

La ce mă gândesc când vreau să-l evoc pe Stratan ? La faptul că lumea e goală, tristă şi greu suportabilă, fără oameni şi poeţi ca Ion Stratan. Mă gândesc la caracterul său nobil, înclinat către prietenie şi solidaritate, la verva, umorul său, la surâsul său de nordic, strălucitor, dătător de speranţă, din perioada tinereţii, la destinul său de aisberg rătăcit pe mările Sudului.
Am fost prieten cu Nino Stratan aproape treizeci de ani şi nu voi înceta niciodată să îi deplâng dispariţia.

Șerban Tomșa

* Comentariu la o postare (Lecția de poezie nr. 1: Ion Stratan) de pe blogul poetului Gelu Vlașin. Titlul și sublinierile îmi aparțin.

** Volumul scris de Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Mircea Cărtărescu a apărut la editura bucureșteană Litera, în anul 1982.

Şerban Tomşa (pseudonimul lui Ion Şerban) s-a născut la 12 octombrie 1956, în comuna Sârbeni (Teleorman). Tatăl său, Ilie, a fost mecanic motopompist, iar mama, Niculina, a lucrat în agricultură. Este licenţiat al facultății de Filologie a  Universității din Bucureşti (1981) specializarea limba și literatura română  română (limba și literatura maghiară, secundar). 

Între 1981-1982 a fost profesor titular la catedra de limba şi literatura română a Şcolii Generale Cartojani, din comuna Roata de Jos (Giurgiu). Din 1982, este profesor titular la Şcoala Gimnazială Gratia, din comuna Gratia (Teleorman, între 1982-2019).
A debutat publicistic ca poet, în revista „Luceafărul”, în 1974, cu poezia „Eu iubesc trandafirii”. În acelaşi an a obţinut Marele Premiu al Festivalului Național de Poezie „Dimitrie Bolintineanu” (Preşedintele juriului a fost poetul Florin Mugur). Un accident nefericit l-a ţinut, aproape două decenii, departe de masa de lucru. Editorial, a debutat ca prozator, cu romanul „Biblioteca lui Noe” (Editura Mondocart Pres, Bucureşti, 2003). A mai publicat următoarele romane: „Maimuţe în haremul nopţii” (Editura Andreas, Bucureşti, 2006); „Gheţarul” (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2009),„Călugărul Negru” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013). Alte volume: „Supraveghetorul şi alte povestiri” (Tracus Arte, 2017), „Casa noastră cea de toate zilele” (Tracus Arte, 2019), „Ninge la Iasnaia Poliana” (Paralela 45, 2020), „Amintirile unui optzecist întârziat” (2022), precum și „Limba şi literatura română pentru elevii de gimnaziu” (în colaborare cu Nicoleta Şerban, Editura Andreas, Bucureşti, 2005) şi „G. Topîrceanu. Scrieri alese, antologie şi prefaţă de Ion Şerban” (Editura Andreas, Bucureşti, 2008).
A semnat recenzii și eseuri în diferite reviste literare din țară: Litere, Vatra, Argeş, Luceafărul de dimineaţă, Ramuri. În 2010 i se acordă premiul Asociației Scriitorilor din București, pentru romanul Gheţarul.

A încetat din viață la 23 martie 2023. (B.-L.S.)

luni, 26 aprilie 2010

Lectia de poezie nr. 1 - Ion Stratan (Nino)

O să încerc, pe parcursul mai multor episoade să vă prezint câţiva dintre poeţii pe care-i consider drept puncte de reper valoric, oameni care au scris literatură de cea mai bună calitate. Poeţi care vor rămâne cu siguranţă în istoriile literare prin tot ceea ce-au lăsat în urma lor la nivel de scriitură. Sunt poeţi de la care ar trebui să învăţăm fiecare dintre noi, la care ar trebui să ne raportam de fiecare dată când avem intenţia de-a scrie sau pretenţia de-a intra fără echivoc în catalogarea poetică a cetăţii literare. Prima lecţie de poezie îl aduce în prim plan pe poetul Ion Stratan (Nino)

Ion Stratan - Nino (n. 1 octombrie 1955, comuna Izbiceni, judeţul Olt - m. 19 octombrie 2005, Ploieşti)  a absolvit Liceul ,,Al. I. Cuza” din Ploieşti şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti • A fost membru al ,,Cenaclului de Luni”, al Cenaclului ,,Amfiteatru” din Bucureşti şi al Cenaclului ,,I.L. Caragiale” din Ploieşti • A debutat publicistic în anul 1972 în revista ,,Amfiteatru” • A debutat editorial cu volumul Ieşirea din apă (la ed. Cartea Românească, 1981)  • A publicat poezie, eseuri, critică literară, traduceri, publicistică politică în majoritatea revistelor literare din ţară şi în reviste din străinătate • Este prezent în numeroase antologii de poezie din România şi din Canada, Franţa, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Germania 

• A primit următoarele distincţii:  

- Premiul ”Nichita Stănescu” al Fundaţiei Nichita Stănescu (1990)

- Premiul pentru Literatură al oraşului Slobozia (1993) 

- Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1993),Premiul ,,Mihai Eminescu” al Academiei Române (1995)

- Premiul ,,Frontiera Poesis” (Satu Mare, 1999)

- Premiul ,,Marin Sorescu” la Festivalul Internaţional de Poezie “Europa km 0” (Sighetul Marmaţiei, 2001)

- Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe anul 2001 

- Premiul pentru Poezie al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România - ASPRO (2002)

- Premiul ,,Radu Enescu” al revistei ,,Familia” (Oradea, 2002)

- Premiul ,,Dafora“ la Zilele revistelor din Transilvania şi Banat (Mediaş, 2002) 

- Premiul Fundaţiei ,,Constantin Stere” (Ploieşti, 2003)

-Premiul ,,Orient-Occident’’ (pentru arte) acordat de Fundaţia şi Organizaţia de Utilitate Publică ,,Orient-Occident’’, pentru întreaga operă poetică (Curtea de Argeş, 2004) 

• Ion Stratan a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al ADELF (Association des Écrivains de Langue Française) 

• A fost redactor-şef adjunct al revistei Contrapunct a Uniunii Scriitorilor din România 

• Avea în pregătire volumele de poeme Viteza vieţii, Criminalii şi crinii şi Ridicarea privirii precum şi romanul Concertul de Crăciun •

Volume publicate

BIBLIOGRAFIE

1. Ieşirea din apă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981
2. Aer cu diamante, Editura Litera, Bucureşti, 1982 (împreună cu Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei şi Florin Iaru);
3. Cinci cântece pentru eroii civilizatori, Editura Albatros, Bucureşti, 1983
4. Lumina de foc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990
5. Lux, Editura Albatros, Bucureşti, 1992
6. Ruleta rusească, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993
7. Desfacerea, Editura Eminescu, Bucureşti, 1994
8. O zi bună pentru a muri, Editura Pontica, Constanţa, 1996
9. Cântă zeiţă mânia, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, 1996
10. Mai mult ca moartea, Editura Axa, Botoşani, 1997
11. De partea morţilor, Editura Liberart, 1998
12. Apa moale, Editura Albatros, Bucureşti, 1998
13. Celebra specie umană, Editura Helicon, Timişoara, 1999
14. Crucea verbului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000
15. Zăpadă noaptea, Editura Prefectura Judeţului Prahova, Ploieşti, 2000
16. Oameni care merg, Editura Premier, Ploieşti, 2000
17. O lume de cuvinte, Editura Limes, Cluj, 2000
18. Spălarea apei, Editura Eminescu, Bucureşti, 2001
19. Biserica ploii, Editura Fundaţiei Gheorghe Cernea, Ploieşti, 2001
20. Jocurile tăcute, Editura Călăuza, Deva, 2001
21. Biblioteca de dinamită, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2001
22. Pământ vinovat, Editura Premier, Ploieşti, 2003
23. Ţara dispărută, Editura Noul Orfeu, Bucureşti, 2003
24. Cartea ruptă, Editura Premier, Ploieşti, 2005
25. Cimitirul de maşini, Editura Grinta, Cluj, 2005
26. Cafeaua cu sare, Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga, Ploieşti & Editura Asociaţiei Culturale "Athenaeum", 1988
27. Cafeaua cu sare II (paradoxuri şi parafraze), Biblioteca Judeţeană Nicolae Iorga, Ploieşti & Editura Premier, Ploieşti, 2005
28. Nefertiti Eminovici, Editura M.N.L.R., Bucureşti, 2006

29. Casa părăsită, Editura Libertas, Ploieşti, 2006, îngijit şi ilustrat de regizorul şi graficianul ploieştean Mihai Vasile - Proiectu editării acestui volum data, aşa cum mărturiseşte într-un preambul Mihai Vasile, din anul 2003. În afara versurilor poemului "Casa părăsită", volumul mai cuprinde o bio-bibliografie întocmită de Bogdan - Lucian Stoicesu, fascimilul ultimului text scris de Nino despre Nichita Stănescu (datând din martie 2001) şi transcrierea lui, un mic eseu scris de Mihai Vasile despre poet şi 7 fotografii din arhiva personală a poetului.

Prezenţe în antologii

Este prezent cu un grupaj de poeme în "Antologia poeziei generaţiei 80" (Editura Vlasie, 1993) şi în antologii din Franţa, Anglia, SUA, Serbia, Macedonia, Canada, Germania, Mexic.

Nino mai este prezent cu un grupaj de şapte poeme în limba franceză în antologia POESYS 8. Sacralitate (antologie a Festivalului Internaţional „Nopţile de Poezie de la Curtea de Argeş”, Ed. Academiei Internaţionale „Orient-Occident”, Bucureşti, 2004, 422 p., trilingv. Ediţie îngrijită şi tălmăciri de Dumitru M.Ion şi Carolina Ilica. Cuvânt înainte de Carolina Ilica).

Este tradus în limba franceză cu volumul antologic "La roulette russe" (Éditions Royaumont, 1995).

* sursa informatiilor: Wikipedia

* update "Bibliografie" cu sprijinul informatiilor primite de la Claudiu Komartin

* update complex cu sprijinul informatiilor primite de la Bogdan - Lucian Stoicescu 

viaţa şi moartea

S-a înecat Budha cu un
bob de orez - spun bătrânii.

Binecuvântat fie Budha
binecuvântat bobul, binecuvântaţi
bătrânii.

Binecuvântate cuvintele care
ne dau voie să vorbim despre
moarte. Atâţia prieteni am acolo,

încât nu ştiu dacă sunt
mort sau sunt viu.

Visez uneori că istoria se repetă
viaţa se repetă
vorbele se repetă

Alteori nu visez, ca un pumnal
sfâşiind o mătase mă trezesc
cu rouă pe piept.

Ca un cuţit, ca un pumnal
străluceşte gheaţa în inima
mea.

Am iubit, am urât
şi n-a fost destul.

Unde ne duci viaţă
Saturată de timp ?

Mă bucură copiii crescând
Mă întristează bătrânii murind.

Aici stau, între două anotimpuri
cu crucea pe piept şi hainele
Puse în rânduială.

Părul creşte, unghiile cresc
Dar n-am timp să observ asta.

Vinul trece, apele rămân
Dar n-am timp să observ asta.

Viaţa trece, numai moartea
rămâne. Dar n-am timp să
observ asta.

Ion Stratan, DE PARTEA MORŢILOR, Ed. liberART, 1998

Memento

Centenar 

MONICA LOVINESCU

(19 noiembrie 1923 – 20 aprilie 2008)

Pe memorie se întemeiază spiritualitatea oricărui neam,
iar în anumite încercări extreme din memorie
și doar din ea izvorăște salvarea.

Cred că marea noastră problemă e că avem acum o societate deplin descompusă. Această societate descompusă este descompusă din pricina unui regim politic, această societate descompusă a fost mai puțin ajutată ca aiurea, să spunem de scriitorii noștri, cînd vorbeam adineauri de complicitate, scriitorii noștri au rezistat grosso modo cu excepțiile pe care le știm prin cultură și aceea nu e rău deloc, dar cred că nu e suficient.

Omul modern pe care Mircea Eliade îl opune acestui om primitiv, omul modern sau și mai precis omul societăților industrializate (cel de la țară păstrînd încă un contact cu ritmurile naturale care-l integrează în cosmos) și-a cucerit libertatea prin uciderea zeilor. El a desacralizat experiențele vitale, a golit cosmosul de zei, a desanctificat natura și a confirmat timpul istoric. Iudaismul oferise timpului un început și un sfîrșit, creștinismul l-a consfințit. Hegel a transformat istoria într-o teofanie, deschizînd drumul diferitelor forme de istoricism – istoricismul e un fenomen de descompunere a creștinismului. Timpul desacralizat se prezintă ca o durată precară și amăgitoare, ducînd iremediabil spre moarte.

Care a fost direcția acestor emisiuni? Se discută oarecum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul, bineînțeles, cînd discuți literatură, nu poate fi decît estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încît sunt foarte greu de despărțit. 

Monica Lovinescu

 Prozatoare, memorialistă, critic literar și o impetuoasă jurnalistă, unanim considerată drept cea mai importantă voce feminină a exilului românesc, Monica Lovinescu a fost fiica lui Eugen Lovinescu şi a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu.^*

Impulsionată fiind de mediul elitelor literare grupate în jurul cenaclului Sburătorul condus de tatăl ei, Monica Lovinescu începe să scrie de timpuriu. La vîrsta de doar opt ani îi apare un basm în revista Dimineaţa copiilor) iar la cinsprezece ani publică proze scurte în periodicele Vremea şi Kalende. După moartea lui Eugen Lovinescu, în 1943, îi apare, în foileton, în Revista Fundaţiilor Regale, sub propriul nume, romanul În contratimp.

După absolvirea Facultăţii de Litere din Bucureşti (1946), devine asistenta lui Camil Petrescu la Seminarul de Artă Dramatică şi colaborează la importante publicaţii culturale ale vremii (Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Vremea, Democraţia) cu pagini literare, cronici dramatice etc.
Colaborează la o serie de reviste româneşti din exil, precum Luceafărul, Caiete de dor, Fiinţa românească, Ethos, Dialog și Agora.
Devine bursieră a statului francez și, în septembrie în 1947, pleacă la Paris. Imediat după abdicarea forţată a Regelui Mihai I, cere azil politic în Franţa.
Publică în revistele: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de l'Est, Témoignages, La France Catholique.
Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard). Traduce cîteva cărţi din româneşte (cel mai cunoscut fiind romanul La Vingt-cinquième heure / A douăzeci şi cincea oră de Constantin Virgil Gheorghiu), sub pseudonimele Monique Saint-Côme şi Claude Pascal şi, împreună cu dramaturgul Eugène Ionesco (membru al Academiei Franceze), traduce din teatrul lui Caragiale în limba franceză.

Monica Lovinescu și Virgil Ierunca

Din 1951 se dedică activităţii radiofonice şi „ţării din gînd“: realizează, pînă în 1975, emisiuni literare şi muzicale la Radiodifuziunea Franceză, apoi trece la microfonul Radio Europa Liberă (va lucra aici din 1962 pînă în 1992, cînd postul și-a restrîns activitatea), unde are emisiuni săptămînale care se bucură de un enorm interes în România și nu numai: Actualitatea culturală românească și Teze şi antiteze la Paris (din 1967). Despre această perioadă radiofonică la Radio Europa Liberă va face cîteva mărturisiri într-un interviu acordat Agenţiei de Presă Rador a Radio România, în 1998: Nu exista un şef al grupului român, dacă vreţi, Virgil Ierunca şi cu mine am fost poate «şefi», pentru că aveam emisiunile cele mari şi colaboratorii îi aduceam noi. Deci noi coordonam tot ce privea România la acest birou de corespondenţă. Făceam de aici ceea ce în general celelalte ţări nu făceau… cazul românesc a fost unic, pentru că transmiteam hebdomadar o oră de emisiune, Teze şi antiteze la Paris, a mea, 40 de minute aproximativ; emisiunea lui Virgil Ierunca, Povestea vorbei; şi, de două ori 20 de minute aproximativ, pentru Actualitatea românească, care privea cultura din ţară. Deci ocupam o zi întreagă studioul şi era un număr de ore de emisiune pe care nici o altă naţie nu le avea. Ceilalţi reprezentanţi ai diferitelor secţiuni ai radioului, unguri, polonezi, aveau o dată pe zi sau o dată la două zile o transmitere de corespondenţă din Paris prin telefon. (...) Înregistram câteodată chiar mese rotunde acasă la noi. O masă rotundă care a avut o oarecare importanţă, de pildă cu Mircea Eliade, cu Ionel Vianu şi cu Petru Comarnescu sosit la Paris în anii liberalizării şi crezând că începe marea epocă de libertate, despre Kriterion, a fost realizată de la biroul de unde vă vorbesc acuma. De mine însămi – şi ca mediator şi ca tehnician. Cele mai semnificative texte-suport ale emisiunilor sale au fost publicate în volumul Unde scurte (editura Limite, Madrid, 1978), tradus în limba română în

1990, la editura Humanitas.
În 1977, în ajunul zilei sale de naştere și sosirii la Paris a lui Paul Goma (pentru a cărui expatriere militase), Nicolae Ceauşescu aprobă asasinarea ei. Este bătută crunt de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate, chiar în faţa locuinţei sale din Paris, situată pe strada François Pinton. Dusă în comă la spital, ca prin minune, scapă cu viaţă. În ciuda acestui atentat nereușit, ea va continua, cu aceeași înverşunare, să dezvăluie situația dramatică prin care trecea ţara.

După 1990, publică şi în principalele reviste literare şi politice din ţară (Contrapunct, România literară, 22 etc.) iar cărţile îi apar constant la Editura Humanitas, în principal cronicile literare citite la radio (şase volume de Unde scurte), precum şi cele scrise pentru România literară (strînse în volumul Diagonale).
La apa Vavilonului este una dintre cele mai importante scrieri memorialistice de exil din literatura română.
Eseurile sale politico-istorice au fost antologate în volumul Etica neuitării (2008).

Cele şase volume de Jurnale publicate în timpul vieţii, o adevărată cronică a comunismului românesc şi a renaşterii democratice (Jurnal 1981 – 1984, Jurnal 1985 – 1988, Jurnal 1990 – 1993, Jurnal 1994 – 1995, Jurnal 1996 – 1997, Jurnal 1998 – 2000), completate de La apa Vavilonului, dovedesc, o dată în plus, calităţile de excepţională memorialistă ale Monicăi Lovinescu. Aceste jurnale au fost urmate de o ediţie postumă, într-un volum, Jurnal esenţial (2010) şi de Jurnal inedit 2001–2002 (2014). Aşa cum bine spunea scriitorul Emil Hurezeanu, jurnalele Monicăi Lovinescu sunt unul dintre cele mai importante documente de experienţă umană dincolo de Cortina de Fier, dar strâns legate de realităţile româneşti.
Monica Lovinescu este autoarea primului roman distopic din literatura română, Cuvântul din cuvinte, precum și a unui volum de convorbiri, Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler.
A fost căsătorită cu poetul și publicistul Virgil Ierunca.
Pentru întreaga activitate jurnalistică şi de critic literar, Monica Lovinescu a fost distinsă cu Diploma de Onoare pe anul 1987 a Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte.
A încetat din viaţă la vîrsta de 85 de ani, într-un spital din apropierea Parisului. Urnele conținînd rămășițele sale pămîntești şi ale lui Virgil Ierunca au fost aduse în țară, fiind depuse la Ateneul Român, unde a avut loc o ceremonie comemorativă. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni (locul de naștere al lui Eugen Lovinescu), urnele au fost păstrate cîteva săptămîni în Casa Lovinescu, apartamentul în care se desfășuraseră întîlnirile cenaclului Sburătorul condus de tatăl său. Monica Lovinescu donase apartamentul (în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua Forte), în vederea reintroducerii lui în circuitul cultural bucureştean și național. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a fi folosită drept loc de studiu și de găzduire pentru cercetătorii şi bursierii români.
În 1999, preşedinția României i-a conferit ordinul Steaua României în rang de Mare Cavaler, iar în 2008, post-mortem, i s-a acordat Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer.

^*Alte amănunte bio-bibliografice, în articolul nostru aflat la adresa: https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/eugen-lovinescu/?fbclid=IwAR2h5N1Ru-t-5XilD7j08n2vjSp8J_pMqQt7XR2EV9sb2PBUVzMPHD8c5FQ).

****

„Ne-am împăcat foarte bine, mergeam împreună în vacanțe, la spectacole. Ne înțelegeam bine, rîdeam împreună, era un om cu foarte mult haz.” 

Marie-France Ionesco

„Monica Lovinescu, de ale cărei vorbe, la Europa Liberă, 

s-au agățat sute de miide oameni înainte de 1990, 

a murit în stil românesc, înconjurată adică de ignoranța, indiferența și uitarea noastră. (...) La ce bun să ții minte un om a cărui valoare de întrebuințare dispăruse într-un interludiu al istoriei?... Cu fiecare moarte ilustră, îmi spun că avem un adevărat har în a ne sabota sistematic istoria și asta pentru că nu suntem capabili să respectăm minima-i condiție - civilizația aducerii aminte.” 

Gabriel Liiceanu

„Monica Lovinescu a fost, pentru noi toți, prin 1989, cea mai importantă și ascultată voce critică, a reprezentat o instanță la care, vrînd-nevrînd, ne raportam cu toții și noi care îi așteptam cuvîntul, dar și cei care nu-l doreau, îl contestau și care, precum se știe, au încercat s-o facă să nu mai spună nimic.” 

Nicolae Manolescu

„ Monica Lovinescu a fost un om cu o imensă iradiere de bunătate. (...) Monica era ca o mamă cu cei care meritau. Simțeai această bunătate, această generozotate la ea.”  

Matei Vișniec

„(...) îndemnul de a privi lucrurile cu discernămînt, făcând o subspecie a adevărului, mi-a venit de la Monica Lovinescu și de la Virgil Ierunca și ne rămîne astăzi, în continuare, ca un lucru care trebuie permanent cîștigat, revendicat și folosit în judecățile prin care încercăm să pricepem ce se întîmplă cu noi în spațiul public.” 

H. R. Patapievici

„Om de o mare, inimitabilă sensibilitate, încurajatoare cel mai adesea, neclintit în convingeri, afectuos și prieten de o rară fidelitate, care i-a fost dezamăgită de destule ori. Ea a impus un stil oral de a pune în valoare sau, dimpotrivă, de a veșteji, care ne va rămâne în ureche tuturor celor care l-am ascultat decenii de-a rândul. În ce mă privește, am avut o relație de o perfectă colaborare amicală, fapt rar, pe care nu am încetat să-l prețuiesc.” 

Gelu Ionescu

MEMENTO

Vasile Voiculescu

(13 octombrie 1884 - 26 aprilie 1963)

Pășind în vârful gândurilor goale,

Voi cuteza să calc pe spirit pur...

Poeme trimise de îngeri...

Amurg pe lac

În slăvi lumină lină cu stingeri potolite...

Pe lacul fără valuri odihna s-a lăsat...

Mijind de somn pe maluri, cu creștetul plecat,

Stau sălcii plângătoare ce-așteaptă despletite.

Tăcuți spre sat pescarii duc în parângă cina

Și udele năvoade și căngile de fier...

Iar largul ochiu de-ape, rămas privind la cer,

Par-cʼar sorbiʼn adâncuri, nesățios, lumina...

Vasile Costache Voicu primea, oficial, numele Vasile Voiculescu abia în 1950, la împlinirea vîrstei de 66 de ani. De altfel, la acest nume de familie, scriitorul adăugase, simplu, doar inițiala V., niciodată prenumele întreg, Vasile – și nici Dile, cum îi spuneau cei foarte apropiați – așa cum își iscălise întotdeauna manuscrisele și lucrările, fie ele poeme, texte în proză sau articolele pentru diferitele periodice la care colabora și care vor constitui opera cu care va rămîne, definitiv, în istoria literaturii române, după moartea sa, survenită în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, la doar un an după ce fusese externat din pușcăriile gulagului comunist. Fusese condamnat la 5 ani de temniță grea (plus 5 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii), pe care avea să-i execute, între 1958 și 1962, în penitenciarele comuniste de exterminare de la Jilava și Aiud, în urma sentinței pronunțate în procesul grupului „Rugul Aprins” („Rugul Aprins al Maicii Domnului”), cunoscut și sub titulatura „Grupul de la Mănăstirea Antim” (o asociație culturală de sorginte creștin-ortodoxă, înființată de monahii Sandu Tudor și Ivan Kulîghin), ani de detenție inumană, care, bărbatului de 74 de ani, cu sănătatea grav șubrezită, aveau să-i grăbească sfîrșitul...

*

Cu ceva ani în urmă am primit din partea unui colaborator apropiat al revistei „Gazeta Cărților” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, un dosar-plic, format A4, conținînd, în manuscris, 14 poeme. Toate semnate și datate – cel mai vechi provenind din anul 1918 iar cel mai recent, din 1947 – care, conform asigurărilor colaboratorului nostru, erau și absolut inedite. Poemele fuseseră scrise de mînă, cu cerneală (stilou și toc cu peniță) sau creion, pe diferite coli de hîrtie, surprinzător de bine conservate, în ciuda vechimii lor și care, în urma unei amănunțite cercetări pe care am întreprins-o, ne-au determinat să înlăturăm orice dubiu privind autenticitatea lor.

(alte amănunte la adresa: https://cuvinte-sunete-imagini.blogspot.com/.../memento...)

Poezie mută, pictura...

René Magritte 

(1898–1967)

„Pictura mea reprezintă imagini vizibile care nu ascund nimic; 

ele evocă misterul… 

Misterul nu înseamnă nimic altceva; el este de necunoscut. 

Ceea ce se vede la un obiect este de fapt un alt obiect ascuns.”

(fotografie de Duane Michals, 1965)

Les Amants

(Iubiții)

Serie de patru tablouri în ulei, avînd același titlu, 

pictate de Magritte în anul 1928

I

II

III

IV

Memento

 

„Unde nu este datorie, nu este drept și unde nu este ordine, nu este libertate.”

Regele Carol I

În 10 octombrie 1914, înceta din viață Regele Carol I al

României 

(Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, n. 10. IV. 1839). 

A fost al doilea fiu al princepelui Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. 

În timpul domniei sale (1866–1881, domnitor și 1881–1914, rege) a fost proclamată independența României (9 mai 1877). 

Ridică reședința de vară și locul de odihnă pe care el însuși l-a numit «Castelul Peleș», locul unde Consiliul de Coroană hătărăște (3.VIII.1914) participarea țării, alături de Germania și Austro-Ungaria, la Primul Război Mondial. 

A elaborat lucrări de specialitate în domeniul militar, memorialistic ș.a. 

Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. 

Este înmormîntat în necropola regală de la Curtea de Argeș. 

Domnia sa este considerată cea mai lungă din istoria statelor românești 

(48 de ani), perioadă în care țara a cunoscut o dezvoltare fără precedent.

Se spune că în anul 1873, atunci cînd el a dispus începerea lucrărilor la reședința de vară a regilor României, cunoscută îndeobște sub denumirea «Castelul Peleș», a fost întrebat de ce a hotărît amplasarea acestuia în imediata apropiere a graniței României cu Austro-Ungaria, aflată, pe atunci, la Predeal. Vădit contrariat de această întrebare, Regele a dat următorul răspuns: „Nu știu pe ce hărți vă uitați voi, dar pe harta mea, care include toate teritoriile locuite de români, Peleșul este în mijlocul țării!”

Paraponu’ zilii

„Dar noi nu, noi, stăm ca blegii în cafenele și în berării. Și la baluri mascate. Și la carnavaluri. Și lăsăm pe toți atârni-pisicii să-și facă de cap și sub diferite pretexte. 

Țară de hoți și de bagabonți!“

Constantin Băltărețu

(Lache Ștefan în «De ce trag Clopotele, Mitică?»,

un film regizat și scris de Lucian Pintilie,

după mai multe opere ale lui I. L. Caragiale, 

cea mai importantă fiind piesa Dʼ.ale carnavalului. 

Filmul a fost interzis de regimul ceaușist

 la 19 iunie 1981, premiera lui avînd loc abia în 1990)

)

Goange

„Nu aștept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumești, a căror înțeleaptă chivernisire ne revine nouă ca ființe înzestrate de El cu minte rațională și o inimă fierbinte”.

Nicolae Steinhardt

Bibliophilia

În afară de cărţi nu trăiesc decît dobitoacele şi sfinţii: unele pentru că nu au raţiune, ceilalţi pentru că o au într-o prea mare măsură ca să mai aibă nevoie de mijloace auxiliare de conştiinţă.

Petre Ţuţea

Goange

„Luați un cerc, mîngîiați-l și va deveni vicios.”

Eugène Ionesco

Poemoteca

Doi*

Ion Nino Stratan, primul din stînga...
(coperta a patra a volumului Aer cu diamante.
Fotografie de Tudor Jebeleanu.)

Ion Stratan
(1.X.1955-19.X.2005)

Cuvîntul lumină lumina.

Și a fost ziua mea.

Și-am iubit și-am băut

Scutit să port scut.

Mi s-a arătat carnea lui

Icoană-ntr-un altar s-o pui

La închinat. Și-am uitat.

Unghia lui era moale ca

Urechea omizii. Mi-a spus

Ion. Eu și tizii.

Și mi-a spus. Vederea să-ți fie

Epifanie.

Vestește și așteaptă.

Ferește de faptă.

Am privit, m-am uitat

Pînă brațele mi s-au încrucișat.

Pînă mi s-au făcut ca lui Budha

Braț la braț cu caracatița uda.

Atunci lumina a cuvîntat. Și-am fost

Albie de porci într-un sat

Să îl nasc și să-l pun

Într-un pom de Crăciun.

„Albie de porci te fac

O, ce bucurie

Cu vărsat am să te-mbrac

Și lături o mie.”

În alt sat

Am uitat.

A venit

M-a luat.

Am grăit între mine și el

Tigru sărind prin cercel.

Am grăit cu foc și am grăit cu ură

Să-l păstrez. Mi-a dat mura în gură.

L-am dat jos după ce-I dădusem oțet

M-a sărutat. M-a lăsat să m-așed.

Nu mai știu. Nu mai știu.

M-au pus în sicriu. Eram viu.

Amîndoi

Pierdusem pe Dumnezeu.

El privea prin orbita mirată

A craniului meu.

N-am sculptat. N-am pictat. Am iubit.

M-a uitat. M-a murit.

Ion Stratan

* În ciclul „Pentameronul” din volumul colectiv „Aer cu diamante” (Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Florin Iaru și Ion Stratan) , ed. Litera, București, 1982; coperți și grafică de Tudor Jebeleanu.