Raftul cărților

Vulpea lui Akira

de 

Ioan Mihai Cochinescu*

„Lîngă caravana cu animale sălbatice se adunase multă lume, mai ales că prezentatorul hârșâia în pâlnia sa de aluminiu, cu voce de patefon, promisiunea că va aduce pe podium, într-o mică demonstrație, șarpele boa, care va înghiți sub ochii spectaorilor un uriaș urs carpatin, cu tot cu blană și lanțuri. Mai promitea că spectacolul de după perdeaua de la intrare va fi prezentat în totalitate de papagalul vorbitor din Sumatra, în șapte limbi și rusește – precum declamase un poet al vremii –, ajutat de femeia-păianjen, care locuiește într-un butoi de sticlă de Murano plin cu apă din Marea Moartă, și de omul-jaguar din jungla de foioase amazoniană, pentru suma de un leu de persoană, iar femeile gravide, copiii, bătrânii și cerșetorii invalizi de război, pentru numai cincizeci de bani.” („Ursul”)

* Tînărul meu prieten Mihai Cochinescu – da-da, chiar aşa mi-a mărturisit, cîndva, în zilele în care dialogam cu el, la ceas de taină, pentru volumul meu, «Convorbiri la lumina gîndului»: „cred că am rămas la fel de tînăr” – îmi pare a fi, fără doar și poate, un tip complex (prozator, estetician, muzicolog cu un doctorat în branşă, artist fotograf, cineast și un împătimit globe-trotter), nu unul complicat şi care are un fel aparte de-a gîndi: suplu, tranşant, gospodăresc (adică în proiecte, cum mai nou se spune), aşezat, tacticos și profund (e doar bănăţean get-beget). Este inventiv, entuziast, extaziat şi expresiv, aidoma theodoreilor cei antíci, empatic şi uneori ușor exaltat, îndeosebi atunci cînd îţi împărtăşeşte, pasional şi pasionat, părerile-i ori ce sentimente-l încearcă vizavi de vreo „cestiune” importantă la ordinea zilei, care-l frămîntă. Tocmai de aceea el poate lesne lăsa impresia unui interlocutor care nu-l cunoaşte îndeajuns, că ori nu este atent sau, mai rău, că nici măcar nu-l ascultă, călător cu capul prin nouri fiind. Însă vă spun cu mîna pe inimă: tînărul meu prieten este atent la orice detaliu, oricît de infinitezimal ar fi, ba chiar cu asupra de măsură, pentru că ochiul său lăuntric sensibil veghează permanent, înregistrînd cu minuţie tot. El este atît de atent la tot şi la toate, încît nu o dată, urmărindu-l, am fost tentat să cred că se disipă nepermis de mult (spunîndu-mi în barbă: ,,risipei se dedă florarul…”). Însă timpul a fost cel care m-a convins că lucrurile nu stau deloc astfel.

În majoritatea textelor sale, la fel ca și în viaţa sa cea de toate zilele, Mihai Cochinescu se copilăreşte deliberat. Nu este vorba însă de o simplă exacerbare a unui ludic gratuit, de proastă factură. Este expresia genuină şi liberă a unui stilist remarcabil, care-şi stăpîneşte impecabil întregul arsenal al expresivităţii sale artistice, cu inteligenţă şi har, cultivat, rafinat, alimentat cu lecturi sistematice și perfect apropriate din greco-romanii cei antíci (filozofi, oratori, poeţi, dramaturgi), din clasicii şi romanticii europeni (și nu numai), dar și din moderni şi post-moderni, și nu în ultimul rînd din literatura română...

A parcurs zeci de tomuri ştiinţifice, precum şi vrafuri de manuscrise şi documente (de muzică, de anatomie şi antropologie, de arheologie şi arhitectură, de alchimie, astrologie, ezoterism, ocultism ori musicosophie) pentru a ajunge la esenţe.
Şi-a lăsat auzul îmbibat şi apoi şlefuit de armonii catifelate, moi ori mai zgrunţuroase – de la Monteverdi şi Palestrina pînă la Xenakis şi Stockhausen – şi privirea polisată de sutele de mii de fotograme ale zecilor şi zecilor de filme ce i-au impresionat pe totdeauna retinele (de la emblematicul Eisenstein, trecînd prin divinul Bergman pentru a poposi în ,,teritoriile’’ sublime plăsmuite de geniul numit Tarkovski), pentru a ajunge tot la esenţe. 

Care esențe i-au conferit o foarte solidă, perfect articulată şi coerentă existenţă culturală, lesne detectabilă și în acest volum (...). 

N.B. Continuarea acestor gînduri dar și multe alte amănunte despre autor și cel mai recent volum* al său (un roman-mozaic, despre care Mircea Cărtărescu scria că este „impregnat de nostalgie ca o pictură de Chagall”), se pot afla la întîlnirea pe care o vom avea cu cititorii, luni, 3 aprilie, la ora 17, la librăria „Cărturești” din incinta Complexului Comercial AFI – Ploiești.

* Vulpea lui Akira, editura Trei, 2022

Poemoteca

Daniel Turcea

(22. VII.1945 – 28. III.1979)

Tu

lasă, dacă nu iubeşti

cuvintele să-ngheţe nerostite

chiar dacă nu vei înţelege pînă la moarte, crede-mă

oricine ai fi, eşti nepreţuit

o iubire de peste moarte, neomenească dragoste,

îndumnezeind

a deschis cerurile pînă la ultima suflare

ca tu să primeşti în potirul

inimii tale – cum cerul

nu poate cuprinde, nici spune

ca tu să înveţi să nu mai

mori, niciodată

(„Epifania”, 1982)

Theofanie (2016) 

(pictură de Florin Șuțu)

Acest senin

unde,

fără maluri,

râu

și punte

pentru cine-ntreg acest senin?

cine

dacă nu coboară

însuși Cel ce știe

dinafară?

decât ce se vede

mai înalt

privi

(„Epifania”, 1978)

N. B. Daniel Turcea n-a fost, ceea ce, în mod obișnuit, am putea numi un poet mistic.

Mai degrabă, se spiritualizase într-o asemenea măsură încît, altfel spus, se mutase, în cel mai firesc mod, cu întreaga-i ființă, în văzduhul inimii sale...

Ceea ce l-a făcut pe părintele Dumitru Stăniloae să afirme despre el că este cel mai important poet ortodox din literatura universală contemporană...

Memento

I. A. Bassarabescu

(17/29.XII. 1870, Giurgiu - 27.III.1952, Ploiești)

„Domnul Bassarabescu locuieşte de mai bine de patru decenii în Ploieşti, fapt care-l îndreptăţeşte să afirme că este un adevărat ploieştean. Am stat de multe ori, de foarte multe ori chiar, de vorbă cu domnia sa, fiind unul dintre cei mai iubiţi elevi pe care i-a avut în сагіera sa de dascăl şi de literat. Acum îmi povesteşte despre primele impresii ce le-a avut la venirea sa în Ploieşti, ca profesor la Liceul de băieţi «Sfinţii Petru şi Pavel», încheind astfel: Şirul acela de candeluţe (luminile străzilor – n. m. B.-L.S.) luptând cu bezna, aşezate la rând ca soldaţii şi privite prin bura ploii ca printre lacrimi, camera de la hotel Europa, în care am stat cele dintâi zile, monumentul [V]ânătorilor, unica operă de artă a oraşului şi clădirea veche a liceului, care abia în anul următor sosirii mele s'a instalat în marele edificiu de pe bulevard – sânt tablourile care mi-au rămas viu colorate de câte ori mă găsesc deoparte de Ploieşti și gândul mi se îndreaptă într'acolo.*

Leonida Secreţeanu

(1914–1978)

* Fragment din articolul „Ploieștii, oraşul petrolului şi al vinului de cea mai bună calitate - văzut de I. L. Caragiale, Nicolae Iorga, Mihail Celarianu, I. A. Bassarabescu şi Sandu Teleajen”, publicat în revista «Universul literar» din 14 martie 1942.

N.B. „Opera maestrului I. A. Bassarabescu aparține – în întregimea ei – de mult, Istoriei literaturii și antologiilor române. Scriitorul, care acum patruzeci de ani a minunat pe Duiliu Zamfirescu cu prima sa nuvelă «Ema» și a intrat în 1909 în Academie, în urma raportului acestuia și a sugestiei date de Titu Maiorescu, n’are nevoie astăzi de nici o recomandație. Laureat din anul 1930 al premiului național pentru proză, d-sa e un clasic și prețuit de întreaga opinie a lumii noastre intelectuale.” 
Astfel scria în volumul său C. Cosco («Cînd era bunica fată», ediția a II-a, Editura ziarului «Universul», 1942, p. 267) în urmă cu 81 de ani. Din păcate, astăzi, I.A. Bassarabescu și mulți, mulți alți valoroși scriitori aidoma lui, par a fi definitiv abandonați în cel mai întunecat ungher al uitării...

Poezie mută, pictura…

Buna-vestire
(acuarelă de Sorin Dumitrescu)

 

In memoriam - Șerban Tomșa

Două amintiri cu Nino Stratan

„Practic, viața mea s-a încheiat la 25 de ani, cînd am absolvit facultatea. Pe urmă, exceptîndu-i pe scriitorii care mi-au devenit prieteni și cărțile scrise/citite, 

totul s-a redus la o pușcărie făcută în 

slujba învățămîntului românesc. […] 

Un gol imens se întinde pe durata unor zeci de ani, 

în care n-am mai publicat nimic.“ 

(Amintirile unui optzecist întîrziat)

De sus în jos:
Emil Muşat, Şerban Tomşa, Laurian Câmpeanu,
 Ion Stratan şi Marin Neagu
București, Grozăveşti, 1980
(sursa foto: Ion Stratan)

1.

„Zi de toamnă fumurie. Peisaj de plumb, cenuşiu. Mă aflam cu Nino (poetul Ion Stratan – n.m.) în troleibuzul 84, deplasându-ne către Universitate. Ca de puţine ori, eram aşezaţi pe scaune. (În general, de fiecare dată când stăteam pe un scaun, apărea imediat o bătrânică severă care mă privea insistent, cu reproş şi în cele din urmă eram nevoit să-i cedez locul, deşi mai multe scaune erau libere. Baba se arunca pe locul respectiv foarte înţepată, fără să mulţumească.)

Nino era liniştit, privea afară trotuarele pustii, iar mustăţile-i exprimau linişte şi împăcare cu sine şi cu lumea. Un motan uriaş.

Un bătrânel se agita pe interval, întrebându-i pe ceilalţi călători :

– Nu ştiţi cumva cum fac să ajung la Academie ?

Oamenii dădeau din umeri. La un moment dat, bătrânului i s-a năzărit că eu şi Stratan am şti soluţia la problema care îl frământa.

– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva cum pot face să ajung la Academie ?

Eu şi Nino ne uitam unul la altul, fiecare lăsându-l pe celălalt să răspundă.

Moşul a repetat întrebarea, apoi a adăugat :

– Dumneavoastră mergeţi la Academie, nu ?

Atunci Nino s-a întors, l-a privit cu milă şi i-a răspuns :

– Domnule, noi nu mergem la Academie. Deocamdată mergem la Universitate. Mai târziu, când vom avea o operă impunătoare şi vom arăta ca dumneavoastră, vom ajunge şi la Academie.

Şi s-a ridicat zâmbind sardonic şi l-a poftit pe bătrânel să stea jos.”

2.

„Se ştie că «Trăiască naţia!» şi «Sus cu dânsa!», erau formulele de salut favorite ale lui Eminescu.

Aşa că, în studenţie, mă salutam cu Stratan după exemplul marelui înaintaş. Oriunde ne întâlneam, prin Bucureşti, primul care îl zărea pe celălalt striga din răsputeri: «Trăiască naţia!». I se răspundea cu un răcnet: «Sus cu ea!»

Toţi cetăţenii care erau de faţă o luau la fugă îngroziţi, mistuindu-se într-o clipă, ca rozătorii prin galerii. Vânzătorii din librării se ascundeau pe după tejghele. Peisajul rămânea pustiu. Părea că doar Nino şi eu eram locuitorii oraşului. Vă daţi seama ce sentimente mă încearcă de fiecare dată când rememorez scenele respective.”

Șerban Tomșa

„Am trăit intens şi am scris puţin. Am celebrat viaţa ca pe o sărbătoare continuă. Oamenii pe care i-am cunoscut m-au făcut să respir sub cerul unei fascinaţii permanente. Prietenii evocaţi poartă câte un coş cu daruri: sunt întâmplările care mă leagă de fiecare. Prin aceste memorii am încercat să ies pentru o clipă de sub cascada timpului şi să-mi întorc privirea spre izvoare. Scoase la lumină, acestea mi s-au arătat limpezi şi calde, dătătoare de viaţă. Ficţiunea ia o pauză şi realitatea iese din ape, ca o zeitate impudică şi surâzătoare. Trecutul devine prezent şi povestea se îngână cu legenda. E un popas odihnitor: imaginaţia se va aprinde din nou.”

(...) Șerban Tomșa e un excelent povestitor, care știe să-și dozeze bine efectele și să capteze  atenția cititorului, dar și un admirabil portretist, capabil să redea, de obicei din cîteva linii,  o fizionomie și să treacă dezinvolt de la portretul encomiastic la caricatură.

Octavian Soviany

(„Șerban Tomșa ­– memorialist”)

Aflu de pe internet aseară că ieri (23 martie 2023) a murit Șerban Tomșa (pseudonimul lui Ion Șerban), coleg de facultate și unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Nino Stratan * Era născut pe 12 octombrie 1956 (în comuna Sârbeni, Teleorman) * A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în 1981, (perioadă în care a frecventat «Cenaclul de luni») și unde are profesori (Paul Cornea, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Ioan Alexandru, Gelu Ionescu) și colegi remarcabili, dintre care mulți (Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter ș.a.) care vor schimba, din multe puncte de vedere, fața literaturii române, grupați în așa numita „generație optzecistă” * Student fiind, publică sub pseudonimul George Vlăsceanu poeme și eseuri în revistele culturale ale vremii * Nutrind convingerea că un scriitor nu trebuie să trăiască printre scriitori, s-a ținut departe de agitata și alambicata lume literară („Șerban Tomșa este mai cunoscut, probabil, pe rețelele de socializare decît în pestrița și tumultuoasa lume a literaților, cu clișeele ei estetice și cu prejudecățile ei”, scria despre el Octavian Soviany), predînd limba și literatura română (copiilor de la școlile gimnaziale din comunele Cartojani-Roata de Jos între 1981 și 1982 şi Gratia, între 1982 și 2019) și scriindu-și cărțile, în aceleași locuri, unde, cum îi plăcea să spună, „realitatea se confundă cu ficțiunea” și mai unde „am celebrat viața ca pe o sărbătoare continuă” * A debutat publicistic cu versuri (în 1974) în revista «Luceafărul», an în care a obținut și Marele Premiu la Festivalul Național de Poezie Dimitrie Bolintineanu (preşedinte al juriului fiind poetul Florin Mugur) iar editorial, debutul ca prozator s-a produs cu romanul Biblioteca lui Noe (Ed. Mondocart Pres, Bucureşti, 2003) * Au urmat volumele Maimuţe în haremul nopţii (2006), Gheţarul (2009, Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București pe 2010), Călugărul Negru (2013), Supraveghetorul şi alte povestiri (2017), Casa noastră cea de toate zilele (Tracus Arte, 2019) și Ninge la Iasnaia Poliana (2020). Ultimul său volum, Amintirile unui optzecist întîrziat, a apărut la editura Tracus Arte în 2022 * Pînă cu trei zile înainte de brusca sa dispariție pămînteană, a ținut blogul Colivii pentru idei (http://serbantomsa.blogspot.com/) * Mi-e greu să scriu că Șerban Tomșa a plecat să-l întîlnească pe Nino & co. dar e cum nu se poate mai clar că din 23 martie 2023 el s-a hotărît să se mute, cu arme și bagaje, într-un alt colț (mic) de univers. 
Drum bun, dragă Ioane și, așa cum spunea Emil Botta, ține cont că asta e sora moarte / care ne adună după ce ne desparte...

Raftul cărților

Acești oameni obișnuiți și poveștile lor extraordinare

Oamenii și-au pierdut capacitatea, facultatea de a povesti.

Povestitul nu e o excepție, nu e un fapt la ordinea zilei.

Povestitul trebuie învățat, însușit, practicat.

Sorin Stoica

A scrie este o formă sofisticată de tăcere.

Alessandro Baricco

În cărțile sale, un autor – spunea undeva în jurnalul său intim Gustave Flaubert – trebuie să fie aidoma lui Dumnezeu în Univers: prezent pretutindeni, dar nevăzut niciunde. Pe măsură ce m-am adîncit în lectura prozelor domnului Varujan Vosganian, acest lucru mi s-a părut a fi mai presus de orice evidență, chiar edificator, pentru că domnia-sa este, fără putință de tăgadă, un fel de Dumnezeu în sens flaubertian, adică un povestitor cu un stil narativ extrem de personal, elaborat, deloc facil, deci foarte distinct. Lesne recognoscibil. Exact în sensul exprimat de un alt scriitor tare drag mie, Julian Barnes, într-un splendid volum, Papagalul lui Flaubert, și anume acela că stilul înseamnă transpunerea adevărată a gîndirii. Lucru care mi se pare că i se potrivește ca o mănușă și autorului nostru.

Volumul* despre care scriu astăzi, aici, cîteva rînduri, cuprinde opt texte, foarte deosebite ca tematică, pe care eu le-aș numi chiar povestiri, nu atît privite ca gen literar, ci mai cu seamă vizavi de modalitatea în care ele au fost scrise. Pentru că, indiscutabil, aceia dintre cititorii care vor parcurge volumul (apărut într-o foarte elegantă ținută grafică în colecția Fiction Ltd a editurii Polirom) vor constata că autorul nostru este realmente un povestitor, și nu unul oarecare, ci unul autentic, căruia îi face o mare plăcere să povestească. Mărturie în sprijinul spuselor mele stă faptul că, pentru o altă scriere a dumisale, romanul Cartea șoaptelor, autorul nostru a primit, în anul 2009, premiul «Ion Creangă» al Academiei Române. Altfel spus, Varujan Vosganian se simte foarte în largul său atunci cînd povestește. Din mai multe considerente, unul dintre acestea, poate cel mai important, cred eu, fiind acela că-și iubește foarte mult personajele. Fictive sau nu. Sau mai degrabă fictive, dar în sensul în care el însuși înțelege noțiunea: nu o minciună, ci un mod de a prinde din urmă realitatea. Personajele acestei cărţi – spune undeva domnia-sa – sînt oameni obişnuiţi, de tot felul: muncitori, ţărani, intelectuali, comercianţi. Ceea ce au ei în comun este spaţiul concentraţionar în care trăiesc. Un spaţiu descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atît mai neînduplecată cu cît în cuprinsul volumului nu veţi găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: «comunism», «comunist», «partid» etc., ci doar neliniştile şi suferinţele pe care le-a provocat... Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără şansă. Mi-aș permite să mai fac doar o remarcă: dincolo de spațiul concentraționar la care se referă autorul nostru și de cel vremelnic și imperfect adus pe nepusă masă de pandemia prin care au trecut, cred că ar mai fi cel puțin un lucru care asemuie personajele sale. Și anume, singurătatea. Pe care iată cum o percepe unul dintre ele: Ai fost dintotdeauna convinsă că niciun om nu se naște de unul singur, singurătatea e o coborâre în trepte și punțile se retează, în urma ta, una câte una. Singurătatea, deși nu-i mare lucru de capul ei, e o devenire, nu te naști singur, devii singur. Dar nu ca împlinire, ci, mai degrabă, ca dez-plinire. Ai putea spune că ești expertă, în loc să predai fizică, ai putea preda arta singurătății, un fel de feng shui sufletesc, căci, nu-i așa, în singurătate nu există simetrii. Zâmbești la gândul ăsta, știi bine că singurătatea nu poate avea maeștrii și discipoli, e ca amprenta digitală, o singurătate nu seamănă cu alta. Fiecare cu singurătatea lui, e greu să arăți cuiva drumul, nu există o călăuză a singurătății. (Narcisa din povestirea Tanti). Aproape fără excepție, personajele care populează cele opt povestiri (Crucea Sudului, Ia-mă, nene!, Cireșica, Martiriul lui Sebastian, Unchiul Turi, Demascarea, Tanti și Vâscul) sînt bîntuite, fiecare, de propria-i singurătate. Sau singurătăți, de ce nu...
Într-un articol apărut cu ceva vreme în urmă, scriitorului Horia Gârbea îi plăcuse foarte mult Ia-mă, nene! (despre care scrie dumnealui că este cel mai reușit text din volum și cel în care modul de scriere este cel mai tranzitiv și mai bogat în dialog...) Nimic mai adevărat. Este un text valoros, fără îndoială, dinamic, filmic și, pe alocuri, mustind de un umor neaoș, însă eu cred că piesa de rezistență a volumului este, de departe, proza intitulată Tanti, din care deja am citat anterior. Și din care voi mai reproduce un foarte scurt fragment, în sprijinul a ceea ce tocmai afirmam mai devreme: Îți amintești de ziua ta de ieri, când ai încercat întâlnirea cu paradisul. Dar ce diferență. Tentativa ta era o evadare, nu o împlinire. Paradisul nu poate fi limitat la răstimpul unei zile, la un arc de elipsă al luminii, de la răsărit pînă la apus. Un paradis despre care știi când și cum urmează să se încheie, nu e un paradis, ci o iluzie. În paradis, cuvântul «trebuie» nu există. Când el apare, căderea din paradis e iminentă. Apoi, paradisul nu e de aici până acolo, nu poți însă trasezi un cerc și să socotești că în interiorul circumferinței lui se întinde paradisul. În clipa în care îl închizi între granițe, el devine o temniță la fel ca oricare alta, ba chiar mai rea, căci orice evadare înseamnă o amenințare în plus, exodul nu înseamnă izbăvire, ci exil. 

Spuneam că numitul Tanti, de dimensiunile unui mini-roman, reprezintă,

Corsetul alb  (ulei pe pînză),
pictură de Jean-Baptiste Valadié

pentru mine, cel mai valoros text al volumului, și înclin să cred că nu numai pentru mine, atîta vreme cît și ilustrația cărții, extrem de sugestivă (o imagine reproducînd o pictură diafan-onirică, așezată pe prima copertă și intitulată Corsetul alb, aparținînd artistului contemporan francez Jean-Baptiste Valadié) este inspirată din acest text (în care tabloul însă poartă un alt titlu, Femeia în corset alb, autorul numindu-se Lucian Simescu).
Bref, invitația de a lectura acest volum vine de la sine.

* Povestiri despre oameni obișnuiți, editura Polirom, 2022

Aspect de la lansarea volumului desfășurată în Salonul de cristal al 
Complexului Central din Ploiești.
De la stînga: Emil Calotă, Varujan Vosganian, Mihaela Radu și Bogdan Stoicescu

Eveniment

Povestiri despre oameni obișnuiți*

Nu contează povestea, contează cine povestește.

Varujan Vosganian**

Varujan Vosganian este un povestitor, 

prin excelență, și se scaldă bucuros în mierea povestirii.

Horia Gârbea

„Ai fost dintotdeauna convinsă că niciun om nu se naște de unul singur, singurătatea e o coborâre în trepte și punțile se retează, în urma ta, una câte una. Singurătatea, deși nu-i mare lucru de capul ei, e o devenire, nu te naști singur, devii singur. Dar nu ca împlinire, ci, mai degrabă, ca dez-plinire.
Ai putea spune că ești expertă, în loc să predai fizică, ai putea preda arta singurătății, un fel de feng shui sufletesc, căci, nu-i așa, în singurătate nu există simetrii. Zâmbești la gândul ăsta, știi bine că singurătatea nu poate avea maeștrii și discipoli, e ca amprenta digitală, o singurătate nu seamănă cu alta. Fiecare cu singurătatea lui, e greu să arăți cuiva drumul, nu există o călăuză a singurătății.”

„Îți amintești de ziua ta de ieri, când ai încercat întâlnirea cu paradisul. Dar ce diferență. Tentativa ta era o evadare, nu o împlinire. Paradisul nu poate fi limitat la răstimpul unei zile, la un arc de elipsă al luminii, de la răsărit pînă la apus. Un paradis despre care știi când și cum urmează să se încheie, nu e un paradis, ci o iluzie. În paradis, cuvântul «trebuie» nu există. Când el apare, căderea din paradis e iminentă. Apoi, paradisul nu e de aici până acolo, nu poți însă trasezi un cerc și să socotești că în interiorul circumferinței lui se întinde paradisul. În clipa în care îl închizi între granițe, el devine o temniță la fel ca oricare alta, ba chiar mai rea, căci orice evadare înseamnă o amenințare în plus, exodul nu înseamnă izbăvire, ci exil.” 

(Fragmente din nuvela Tanti)

* Editura Polirom, 430 p., colecția «Fiction Ltd.», 2022

„Personajele acestei cărţi sînt oameni obişnuiţi, de tot felul: muncitori, ţărani, intelectuali, comercianţi. Ceea ce au ei în comun este spaţiul concentraţionar în care trăiesc. Un spaţiu descris în toată grozăvia lui, o descriere cu atît mai neînduplecată cu cît în cuprinsul volumului nu veţi găsi niciunul dintre cuvintele care îl denumesc: «comunism», «comunist», «partid» etc., ci doar neliniştile şi suferinţele pe care le-a provocat... Aceste pagini se constituie într-un elogiu adus nu rebelilor fără cauză, ci rebelilor fără şansă.” 

Varujan Vosganian

Varujan Vosganian este un autor prolific atît în zona poeziei, cît și în genul prozei. Volumele sale de proză au o înfățișare impozantă și arată indiscutabil o plăcere a scrisului. Stilul autorului nu este simplu, se vede că modul elaborat de a realiza textul îi face o plăcere egală cu cea a inventării acțiunilor și construirii personajelor.

** Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958). Economist, om politic și scriitor de origine armeană. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi prim‑vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Cadru didactic universitar. Opera sa literară cuprinde cinci volume de poezie („Şamanul albastru”, 1994, „Ochiul cel alb al reginei”, 2001, „Iisus cu o mie de braţe”, 2005, pentru care a primit premiul «Nichita Stănescu» la Chişinău, „Cartea poemelor mele nescrise”, 2015 şi „Ei spun că mă cheamă Varujan”, 2019), trei romane - „Cartea şoaptelor” (2009; ediţia a II‑a, 2012; ediţia a III‑a, 2017), „Copiii războiului” (2016) şi „Patimile după Gödel” (2020), precum şi volumele de nuvele „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri” (2013, tradus în germană şi bulgară), „Statuia comandorului” (2018; ediţia I, Ararat, 1994) și „Povestiri despre oameni obișnuiți”(2022), apărute, toate, la editura Polirom. Romanul „Cartea şoaptelor” a fost distins cu Premiul «Ion Creangă» al Academiei Române (2009), Premiul «Cartea anului 2009» acordat de revista „România literară”, Premiul revistei „Convorbiri literare” (2009), Marele Premiu pentru Proză – Trofeul „Mihail Sebastian”, Premiul revistei „Observator cultural”, secţiunea proză (2009), Premiul «Gheorghe Crăciun» al Generaţiei ’80 (2010), Marele Premiu de Literatură al Europei Centrale ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” şi Premiul pentru cea mai bună traducere în cadrul Galei Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus”, ediţia 2016. Cartea şoaptelor a fost, de asemenea, nominalizată pentru cea mai bună traducere a anului în Statele Unite, Spania şi Germania. Romanul a fost tradus în peste 20 de limbi și a fost desemnat în anul 2015, prin proiectul «Worldwide Reading», cartea‑simbol a condamnării genocidului.

Muzicoteca de dinamită

Stevie Nicks & Lindsey Buckingham

Bibliophilia

„Una dintre multele mele experiențe, cea mai fericită dintre ele, 

este cititul. Ah, și există ceva încă și mai bun decît cititul

 și anume recititul. I-aș sfătui pe toți să citească puțin, 

însă să recitească mult.”

J. L. Borges

Eveniment

Povestiri despre oameni obișnuiți*

Nu contează povestea, contează cine povestește.

Varujan Vosganian**

Varujan Vosganian este un povestitor, prin excelență, și se scaldă bucuros în mierea povestirii.

Horia Gârbea

„Înainte de toate, cînd nimic altceva nu mai mișca, mai ales noaptea, casa avea un zgomot de fundal, ca un promontoriu de care se izbesc valurile. Casa era vie, îl veghease tot timpul cu o răbdare nesfârșită, încă de când era copil, îl iubise în toate felurile în care un suflet își poate arăta iubirea necondiționată. Dar domnuluiu Simion sunetul ăsta auzit în același timp din depărtare și din preajma urechii interioare, ca dintr-un ghioc lipit de pavilion, nu făcea decât să-i sugereze o melancolie fără leac. Din când în când, vântul se subția printre balamale, apele gâlgâiau prin conducte, clipele foșneau în pânzele de păianjen care sclipeau prin unghere ca borangicul,. La întâlnirea dintre arșița zilei și răcoarea nopții, grinzile prindeau glas. Totul era acum între ei doi, între casă și domnul Simion.” («Cireșica»)

„Spre deosebire de un edificiu sau de o priveliște, frumusețea unei femei te poate surprinde când te aștepți mai puțin, ai mereu nevoie de un cuvânt nou s-o descrii. Cu ea poți comunica, îți răspunde, îți zîmbește, îți oferă ceva din grația ei, e generoasă, pentru că dorința și frumusețea femeii iubite te pot face să te simți, la rîndul tău, dorit și frumos. În plus, o femeie frumoasă iubește cu mai multă profunzime, căci are de unde alege și, dacă tu ești aleseul, înseamnă că nu te alege, ca să zic așa, pentru că n-are de ales.” («Martiriul lui Sebastian»)

* Editura Polirom, 430 p., colecția «Fiction Ltd.», 2022

Prinși în lupta cu greutățile vieții, oamenii trebuie să înfrunte provocările cotidianului, un rezervor nesecat de probleme, îndeosebi în contextul izolării aduse de pandemie. De aici și simpatia autorului pentru protagoniștii povestirilor sale – alimentată de o încredere evidentă în forța laturii luminoase a naturii umane – este perceptibilă chiar și atunci cînd ironia sa la adresa universului corporatist, a relațiilor deseori înșelătoare din mediul virtual și a intoleranței față de semeni a celor terorizați de molimă nu-i cruță nici pe cei care devin victimele acestora.

** Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958). Economist, om politic și scriitor de origine armeană. Este preşedintele Uniunii Armenilor din România şi prim‑vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. Cadru didactic universitar. Opera sa literară cuprinde cinci volume de poezie („Şamanul albastru”, 1994, „Ochiul cel alb al reginei”, 2001, „Iisus cu o mie de braţe”, 2005, pentru care a primit premiul «Nichita Stănescu» la Chişinău, „Cartea poemelor mele nescrise”, 2015 şi „Ei spun că mă cheamă Varujan”, 2019), trei romane - „Cartea şoaptelor” (2009; ediţia a II‑a, 2012; ediţia a III‑a, 2017), „Copiii războiului” (2016) şi „Patimile după Gödel” (2020), precum şi volumele de nuvele „Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri” (2013, tradus în germană şi bulgară), „Statuia comandorului” (2018; ediţia I, Ararat, 1994) și „Povestiri despre oameni obișnuiți”(2022), apărute, toate, la editura Polirom. Romanul „Cartea şoaptelor” a fost distins cu Premiul «Ion Creangă» al Academiei Române (2009), Premiul «Cartea anului 2009» acordat de revista „România literară”, Premiul revistei „Convorbiri literare” (2009), Marele Premiu pentru Proză – Trofeul „Mihail Sebastian”, Premiul revistei „Observator cultural”, secţiunea proză (2009), Premiul «Gheorghe Crăciun» al Generaţiei ’80 (2010), Marele Premiu de Literatură al Europei Centrale ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” şi Premiul pentru cea mai bună traducere în cadrul Galei Premiului Literar al Europei Centrale „Angelus”, ediţia 2016. Cartea şoaptelor a fost, de asemenea, nominalizată pentru cea mai bună traducere a anului în Statele Unite, Spania şi Germania. Romanul a fost tradus în peste 20 de limbi și a fost desemnat în anul 2015, prin proiectul «Worldwide Reading», cartea‑simbol a condamnării genocidului.

Fototeca de dinamită

1926. Cartolinǎ ce-o înfǎţișeazǎ pe Regina Maria a României,
realizatǎ cu prilejul unei croaziere pe Dunăre și în Deltǎ.

Viaţa mea a fost intensă şi plină, experienţele mele, diverse şi cu siguranţă deloc serbede, chiar dacă lumina şi umbra s-au jucat mereu cu ea. A fost viaţa unei femei care n-a uitat niciodată că era femeie, deşi de multe ori a avut de jucat rol de barbat.

Regina Maria

Bibliophilia

„CITITUL este mult mai important decît scrisul. CITITUL, cel puțin pentru mine, este mai important decît orice pe lumea asta. Dacă dispar cărțile – cum preconizează mahărul cel mai al lumii electronice, dar sper să se înșele, eu țin două degete încrucișate, să fie zbîrca ( știti ce-i zbîrca?, puneți mîna și găsiți pe Google) – tot mai rămîne cîte ceva de citit. Vom citi, scris cu degetul pe nori „Marcela te iubesc!“, „Semnează și tu pentru Roșia Montană“ sau „Nu ne vindem țara!“. Vom apela la miliardele de cărți deja tipărite și care fac de multe ori ca viața noastră să devină suportabilă. Dincolo de praful care se adună prin bibliotecile fiecăruia. Citim fel de fel de cărți dintr-o anume bucurie de a ne bucura. Sau ca să nu pierdem această bucurie. Avem de ales. Că sunt mic și beau lăptic, că sunt pensionar voinic și nu am bani pentru un rom mic. Să zicem. Am improvizat.”

Bedros Horasangian

(„Despre citit. Sau simplu manifest pentru lectură”)

N.B. Miercuri, 23 martie a.c., ora 12, binecunoscutul scriitor Bedros Horasangian se va întîlni cu cititorii la biblioteca „Nicolae Iorga” din Ploiești, cărora le va prezenta cîteva dintre volumele sale, recent apărute la «Cartex Publishing House». Îi va fi companion Lucian Pricop, editor și director al editurii. Evenimentul se desfășoară în cadrul manifestărilor dedicate Zilelor Bibliotecii ploieștene (20 - 24 martie 2023).

Memento

Dan Andrei Aldea

„Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc şi să muncesc în tihnă, aşa că voi face muzică pentru mine însumi...”

Pe numele său întreg, Dan Andrei Vladimir Aldea (n. 9 martie 1950, București) a fost solist vocal, multi-instrumentist (chitară, vioară, pian și instrumente cu clape, blockflöte, muzicuță, bas), aranjor și compozitor. Licențiat al Conservatorului Ciprian Porumbescu din București, la clasa de vioară a maestrului Dan Cumpăta, în 1973.

La doar 19 ani, se alătură basistului Corneliu Bibi Ionescu și bateristului Marian Toroimac, devenind lider al grupului rămas în istoria muzicii rock românești sub numele de Sfinx. Unanim considerat drept unul dintre cei mai creativi și valoroși chitariști români, stăpînind o tehnică ireproșabilă, el a scris pentru și a interpretat împreună cu Sfinx piese precum Șir de cocori, Noi nu ne temem / Zece arici înamorați, Din nou acasă, Fetele albinele, Om bun. A editat, alături de același grup, L.P.-urile Lume Albă (1975) și Zalmoxe (1978), acesta din urmă fiind unul dintre primele albume-concept de rock-progresiv românești.

Compozitor introvertit, rafinat și cultivat, a scris cîteva sute de piese sub nume propriu sau în colaborare cu alți muzicieni, compozițiile sale acoperind o largă paletă stilistică, de la creații semi-simfonice (precum binecunoscuta prelucrare după Languir me fais, din opusul 15, Șapte cîntece pe versuri de Clément Marot, de George Enescu), pînă la piese de blues-rock, folk, jazz ori country-rock.

În 1981 a plecat în Belgia (unde a căpătat statutul de azilant politic) apoi s-a stabilit în Germania, țară în care și-a înființat propriul studio de înregistrări, Danʼs Own.

A colaborat (în calitate de compozitor sau de instrumentist) la înregistrarea albumelor unor artiști precum Dida Drăgan, Anda Călugăreanu, Mircea Vintilă sau Valeriu Sterian.

A scris muzică pentru teatru (la spectacolele Suferințele tânărului Werther de J. W. Goethe, Elisabeta I -a  și A douăsprezecea noapte  de W. Shakespeare), din muzica acestuia din urmă rămînînd celebru Cîntecul bufonului. A compus, în colaborare cu Dorin Liviu Zaharia, coloana sonoră a peliculei Nunta de piatră (Mircea Veroiu / Dan Pița, 1973).

În 2014, după 33 de ani de exil, a revenit în România.

Dan Andrei Aldea a considerat cel mai bun disc scos de cineva pe această planetă, albumul Olias Of Sunhillow (1976) al muzicianului Jon Anderson, vocalist al trupei Yes... 

A încetat din viață în 18 ianuarie 2020, în locuința sa din Călărași.

Zalmoxe

Cîntecul bufonului

Întîlnirile titanilor

Björn Rune Borg & John McEnroe

Altițe & Bibiluri

Claude Lorrain 
Peisaj

Sandro Botticelli
Primăvara

Cele mai mari regrete mi le-au provocat visurile de fericire: Botticelli, Claude Lorrain, Mozart, Watteau și Corot. Fost-am prea slab pregătit pentru fericire? Sau am cunoscut numai melancoliile ce o preced și tristețile ce-i urmează?Fericirea este o pauză fermecătoare, pe care am bănuit-o în meditațiile pastorale ale muzicii secolului al XVIII-lea. Nu pot vorbi despre fericire decît din auzite.

Cioran

(Lacrimi și sfinți, Humanitas, 1995)

Jean-Antoine Watteau
Portretul unui domn

Camille Corot
Maria Magdalena citind 

W. A. Mozart

Concertul nr. 23 pentru pian și orchestră (K.488)

Elisey Mysin - pian

Creme, văpsele, sulimanuri...

© Banksy

„On hasarde de perdre en voulant trop gagner...”

(„Riscăm să pierdem, dacă ținem morțiș să cîștigăm...”)

Jean de La Fontaine

(1621-1695)

(Philémon et Baucis)

© Banksy

Gînduri cu elice (azi, de Ziua Mondială a Scriitorilor)

„Cred că cea mai mare greșeală este ca un scriitor să încerce să scrie o literatură care place și vrea să se acomodeze, în mod literar, la mediul în care trăiește.”

Herta Műller

(n. 1953)

„Nu-i înțeleg pe scriitorii care publică în fiecare an o carte.”

Umberto Eco

(1932-2016)

„Este scriitor cel pentru care limbajul constituie o problemă, cel care îi simte profunzimea, și nu instrumentalitatea sau frumusețea.”

Roland Barthes

(1915-1980)

„(...) Un scriitor care se gândeşte la cititor este un scriitor prost. Dacă cineva scrie un roman cu gîndul la succes, este pierdut: sînt absolut sigur de asta. Nici măcar piesele de teatru nu ar trebui scrise cu gîndul la spectator.”

Cioran

(1911-1995)

Truman Capote, New York, 1977.
(Fotografie de © Arnold Newman)

„N-am făcut altceva decît să mă mint. Scrisul a reuşit să mă fragilizeze, să mă abrutizeze. Nu mai sînt în stare să iubesc, nu mai trăiesc din plăcere, nu mai am plăcerea să trăiesc. Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi şi simboluri culturale, un om care poate vorbi despre orice. Nu mi se mai permite să tac. Scrisul este de vină.”

Gheorghe Crăciun

(1950-2007)

„Operele succesive ale unui scriitor sînt ca orașele ce se construiesc pe ruinele celor anterioare: deși sînt noi, prelungesc o anumită nemurire, asigurată de legende vechi, de oameni aparținînd aceluiași neam, de aceleași asfințituri, de pasiuni asemănătoare, de ochi și de chipuri ce revin.”

Ernesto Sábato

(1911-2011)

„Să fii singur şi să scrii. Nu orice prost reuşeşte asta. Nu orice prost suportă singurătatea, nu oricine se suportă. O carte înseamnă un regim de viaţă special, trebuie să i te dedici, o carte presupune paravane, baraje senzoriale. (...) Printre cei care produc texte, scriitorii sînt o minoritate.”

Sorin Stoica

(1978-2006)

„Sînt oameni care cred că poţi să faci carieră în Republica literelor, cum se spune, fără să laşi o bucăţică din carnea ta. Or, cînd scrii, scrii cu carnea ta, cu sîngele tău – pe care le laşi în hăţişurile pădurilor pasionale pe care le traversezi.”

Gabriel Matzneff

(n.1936)

Întîlnirile titanilor

O titanidă, Katharine Ross și doi titani: 

Paul Newman & Robert Redford

Cadru din western-ul «Butch Cassidy and Sundance Kid», 1969

Poemoteca

(Timp suspendat 4, foto: © B.-L.S.)

***

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

Tu unde ești, în ce gînd?

Crengile zvelte și goale în bezne

dansează întruna...

Uite-le sînii, uite-le glezne.

Noaptea a nins peste cîmp cu pămînt

și crengile zvelte, și goale, cu luna

lunecă negre și-aiurea, întruna,

dansează întruna

Tu unde ești?

În ce gînd?

frunzele negre-ți căzură

cu toatele, oarbe-n căutătură?

Ah, de n-ar mai fi adîncul schilav și urît

doar o creangă cu roadele pline,

să m-adun, să mă-ntorc și să vin iar la tine:

- „Na un măr!”... și atît.

Nichita Stănescu

Joi 1 noiembrie 1956

(Argotice)

Paraponuʼ zilii

Oricine are dreptul să fie idiot. 

Chiar și un laureat al Premiului Nobel. 

Ba chiar și președintele pitic al unei țări uriașe, reprezentînd o mare putere a planetei, după cum s-a putut constata în ultimul an. Trist e că, pe zi ce trece, crește exponențial, pretutindeni, numărul acelora care profită tot mai mult de acest privilegiu...

Muzicoteca de dinamită

Eliane Elias & Herbie Hancock 

Poemoteca

(foto: © B.-L.S.)

Cîntec de iarnă

Eşti atât de frumoasă, iarna!

Cîmpul întins pe spate, lîngă orizont,

şi copacii opriţi, din fuga crivăţului…

Îmi tremură nările

şi nici o mireasmă,

şi nici o boare,

doar mirosul îndepărtat, de gheaţă,

al sorilor.

Ce limpezi sunt mîinile tale, iarna!

Şi nu trece nimeni

doar

sorii albi se rotesc liniştit, idolatru

şi gîndul creşte-n cercuri

sonorizând copacii

cîte doi

cîte patru.

Nichita Stănescu