Poemoteca

Ioan Flora

(20.XII.1950 – 3.II.2005)

Lâna de aur

Era o pajiște gri sau albastră, cu ulmi,

parcă verticală, ce nu se mai sfârșea;

coboram din vânt, din cetini și din culmi,

eram tineri, noi eram eu, tu erai Ea.

A fost o iubire repede la-nceput, și grea,

flămândă, sălbatică, încrucișată,

starea acestui suflet știu că atunci părea

a nu se stinge tocmai niciodată.

Puteam atinge stelele cu mâna.

Eram tineri, nu știam că Iason devine

fructul păcatului pe care lâna

de aur îl poate aduce cu sine.

Nu știam că suntem atât de-ndrăgostiți

și nici că iubirea nu-i înșurubată chiar sub osul stern;

dar pentru că eram înalți și toropiți

de somn și aproape goi,

nici nu auzeam cum se aștern,

năvalnic, roșietice frunze pe noi.

Corespondence

Frédéric Chopin:

– Vino, căci de nu – mor!

Georges Sand:

– Mori, căci poate viu!*

* Poeme din volumul „Bătrînul Werther”, ed. „Paralela 45”, Pitești, 2007

„O caracteristică fundamentală a scrisului lui Ioan Flora (...) ține de capacitatea sa de a reduce totul numai și numai la limbajul poeziei. Nu suporta uscăciunea conceptelor și a noțiunilor specializate. (...) Nu agrea antipoeticul, limbajul oarecare lipsit de expresivitate, și nu se simțea în largul lui decît atunci când reușea să transforme orice situație într-o formulă neașteptată, comică sau gravă, ironică sau derizorie. (...) Ioan Flora a rămas tot timpul un detectiv al dedesubturilor lucrurilor.”

Gheorghe Crăciun

(„Prietenie și poezie”)