Texte cu elice

„Nu cred în sfîrşitul lumii, nici mayaş, nici incaş, nici apaş. În previziunile mele cele mai optimiste, lumea, desăvîrşindu-şi actualele coordonate politice, psihice şi etice, va evolua treptat spre o perfectă involuţie: peste cîteva sute sau mii de ani se va întoarce, ciclic, la stadiul de urangutani sau de gorile. Şi oricînd se vor găsi un Adam şi-o Evă urangutani care o vor repopula cu viitori bipezi ai unor viitoare civilizaţii. Nu cred în sfirşitul lumii, dar eu n-am crezut nici în sfîrşitul lui Ceauşescu. Aşa că...mai ştii? Dacă va veni sfîrşitul lumii, nu l-aş întîmpina cu melancolia lui Lars von Trier, ci cu un chef monstru, cu o orgie demenţială în care mi-aş scoate pîrleala pentru tot ce n-am făcut în viaţă, să profit măcar în ceasul al doisprezecelea. Mai ales că nu mi-ar mai fi teamă că mă paşte vreo criză de tensiune sau de inimă. Şi ar mai fi un avantaj: adeseori m-am gîndit că, dacă aş fi conştientă pe patul de moarte, i-aş invidia teribil pe cei din jur. Pe cînd aşa, dacă aş avea certitudinea că moare şi capra vecinului cu vecin cu tot, aş fi scutită de meschinăria invidiei. În sfîrşit, nu cred în sfîrşitul lumii, dar ştiu că lucrurile plăcute se termină foarte repede. Or, lumea e un lucru destul de plăcut şi ar fi mare păcat de ea.”*

Antoaneta Ralian

(1924-2015; scriitoare și traducătoare)

* „Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi SFÂRŞITUL LUMII, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?” (dintr-o anchetă în revista „Dilemateca”, februarie 2012)

Lumea în care trăim

Azi, 24 februarie 2022, a început războiul. 

Credeam că generaţia mea, venită pe lume în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, are noroc şi că-i va fi dat să trăiască fără război până la moartea, făgăduită de Biserică „în pace, fără durere, întristare şi suspin”. Dar nu. Se dovedeşte că nu-i aşa. Şi nu se ştie ce va urma după evenimentele dramatice petrecute în această primă zi.
Nebunia unui singur om şi a complicilor săi cârmuieşte soarta ţării. Deocamdată nu putem decât să presupunem ce se va scrie în manualele de istorie peste cincizeci de ani. Durere, frică, ruşine – asta simţim acum.
Durere – fiindcă războiul atinge tot ce-i viu – iarba şi copacii, animalele şi puii lor, oamenii şi copiii lor.
Frică – fiindcă există, biologic vorbind, instinctul de conservare a propriei vieţi şi a vieţii urmaşilor.
Ruşine – fiindcă e cât se poate de evidentă responsabilitatea conducerii ţării noastre pentru situaţia creată, cu consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire.
Şi noi suntem părtaşi la ce se întâmplă azi, noi toţi, contemporani cu aceste evenimente dramatice, fiindcă n-am fost în stare să le anticipăm şi să le oprim. Trebuie oprit imediat războiul abia dezlănţuit şi trebuie creată o opoziţie puternică împotriva propagandei mincinoase care se revarsă asupra noastră prin toate canalele mass-media. *

Ludmila Uliţkaia

*  sursa: ed. Humanitas; trad.: Gabriela Russo

Fototeca de dinamită

În 2007, celebra revistă americană Time punea portretul lui Putin pe prima pagină, însoțit de comentariul 

Person of the year / Omul anului... 

Anul acesta, aceeași revistă, în cel mai recent număr al său, își face un soi de mea culpa, publicînd o fotografie și titrînd sub sugestivul portret-colaj: 

„Întoarcearea istoriei. Cum a distrus Putin visele Europei”. 

Oare să fie vorba doar despre întoarcerea istoriei sau mai degrabă despre răsturnarea ei?

Oare numai visele Europei să le fi spulberat ipochimenul?

Au nu cumva piticul ăsta kaghebist a rispit visele tuturor acelora care au crezut în el?

Vorba ceea: vis de vom visa, vis va rămînea (sic!)!

Gînd în fuior

Prea greu de a găsi un adevărat prieten; 

găsindu-l, păstrează-l ca pe ochii din capu-ţi, 

căci pierzîndu-l, pierzi o lume întreagă. 

Cilibi Moise

Constantin Mitulescu, profesorul meu de chitară clasică și prieten străvechi (40 de ani or fi de-ajuns?), s-a hotărît, obosit parcă de atîta viață, să tragă luntrea-i pe-un mal pustiu, să nu-și mai continue drumul pe apa nu întotdeauna liniștită și strălimpede a existenței sale pămîntene și să-și poarte pașii undeva, într-un loc tainic, numai de el știut, să-și odihnească sufletul puțin, ascultînd doar celesta muzică a sferelor...
Mi-ar plăcea să cred că de-acolo de unde și-o fi găsit sălaș, cînd și cînd, preț de-o clipă, îmi va zîmbi șăgalnic și-mi va face cu ochiul, mustăcind ștrengărește, dulce-amărui, după cum îi era felul...
Drum bun, iubite prieten, și nu uita cuvintele poetului Emil Botta, atît de dragi amîndurora: Asta e soara moarte / care ne adună după ce ne desparte…

Unul dintre dragii cei mai dragi chitariști ai profului... 

Baden Powel

Samba triste

.

..și

însuși zeul său, Andrés Segovia, al cărui portret se afla la loc de cinste pe unul dintre pereții clasei din Palatul Culturii, unde își ținea orele ...

Asturias

(Isaac Albeniz)

Poemoteca

Ioan Flora

(20.XII.1950 – 3.II.2005)

Lâna de aur

Era o pajiște gri sau albastră, cu ulmi,

parcă verticală, ce nu se mai sfârșea;

coboram din vânt, din cetini și din culmi,

eram tineri, noi eram eu, tu erai Ea.

A fost o iubire repede la-nceput, și grea,

flămândă, sălbatică, încrucișată,

starea acestui suflet știu că atunci părea

a nu se stinge tocmai niciodată.

Puteam atinge stelele cu mâna.

Eram tineri, nu știam că Iason devine

fructul păcatului pe care lâna

de aur îl poate aduce cu sine.

Nu știam că suntem atât de-ndrăgostiți

și nici că iubirea nu-i înșurubată chiar sub osul stern;

dar pentru că eram înalți și toropiți

de somn și aproape goi,

nici nu auzeam cum se aștern,

năvalnic, roșietice frunze pe noi.

Corespondence

Frédéric Chopin:

– Vino, căci de nu – mor!

Georges Sand:

– Mori, căci poate viu!*

* Poeme din volumul „Bătrînul Werther”, ed. „Paralela 45”, Pitești, 2007

„O caracteristică fundamentală a scrisului lui Ioan Flora (...) ține de capacitatea sa de a reduce totul numai și numai la limbajul poeziei. Nu suporta uscăciunea conceptelor și a noțiunilor specializate. (...) Nu agrea antipoeticul, limbajul oarecare lipsit de expresivitate, și nu se simțea în largul lui decît atunci când reușea să transforme orice situație într-o formulă neașteptată, comică sau gravă, ironică sau derizorie. (...) Ioan Flora a rămas tot timpul un detectiv al dedesubturilor lucrurilor.”

Gheorghe Crăciun

(„Prietenie și poezie”)

Raftul revistelor

Historia*

Începutul Răscoalei din 1907: Flămânzi, 8/21 februarie 1907

14 martie 1907. Raport înaintat de inspectorul comunal al plășii Hârlău prefectului Județului Botoșani, referitor la incidentele survenite la 8/21 februarie în localitatea Flâmânzi, jud. Botoșani.

(ANR, SJAN Botoșani, Fond Prefectura Botoșani, dosar 136/1907)

În ziua de 8/21 februarie 1907, țăranii strânși în curtea primăriei din localitatea Flămânzi pentru a încheia învoielile agricole au sfârșit prin a-l maltrata pe Gh. Gh. Constantinescu, administratorul moșiei locale. Incidentul, primul dintr-o serie lungă, este considerat începutul mișcărilor țărănești din primăvara anului 1907.

Cauzele răscoalei sunt complexe îmbinând împărțirea inechitabilă a pământului cu abuzurile marilor arendași și cu arenzile tot mai împovărătoare impuse țăranilor. Șirul de recolte slabe din anii anteriori a reprezentat doar un catalizator al revoltelor care au pornit din județul Botoșani și s-au extins rapid în toată țara. Au fost incendiate conace și moșii, au fost devastate orașe, unii dintre proprietarii agricoli sau angajații lor fiind victime ale furiei răsculaților, iar măsurile pe care factorii politici le-au luat pentru înăbușirea răscoalei au stârnit numeroase controverse.

Răscoala din 1907 va fi subiectul unei expoziții pe care Muzeul Național al Țăranului Român o va organiza în toamna acestui an în colaborare cu Arhivele Naționale ale României și, ca un preambul al acestui eveniment cultural, vă oferim astăzi, în format digital, un document păstrat la Serviciul Județean Botoșani al Arhivelor Naționale ale României în fondul Prefectura județului Botoșani care prezintă în mod detaliat desfășurarea evenimentelor de la Flămânzi din data de 8/21 februarie 1907.

(sursa: ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI)

* nr. 241 / februarie 2022
(textul integral la adresa: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/inceputul-rascoalei-din-1907-ce-s-a-intamplat-la-flamanzi-pe-8-21-februarie-1907)

Altițe & Bibiluri

„(...) au dispărut necesarii arbitrii ai eleganței, înlocuiți de arbitrii dezmățului. Orice țoapă cu aplomb e astăzi director de conștiințe. Orice gureș analfabet trece cu ușurință drept învățător al neamului. Orice olog mintal e salvator al țării. (...) Ceaușescu s-a spart în mii de bucățele care, printr-o alchimie demonică, au prins viață și vorbesc prin fiecare dintre noi.”

Mircea Mihăeș

(„Arbitrii dezmățului”, România literară nr. 5 / 2022)

Haihui printre sunete

John Paul Jones a rescris piesa When The Levee Breaks (Led Zeppelin) și-a interpretat-o cu ajutorul prietenilor săi, printre care s-au numărat Susan Tedeschi și Derek Trucks, Stephen Perkins și fiul lui Robbie Robertson („The Band”), Sebastian... 

În total, 20 de muzicieni și dansatori din șapte țări, care au cîntat pentru pentru „Song Around The World” (prezentat în „Peace Through Music: A Global Event for the Environment”). 

Iată-i: Alfredo Arce: flaut Siku , Ben Lee: muzicuță, Buffalo Nichols: voce, chitară, Davey Chegwidden: drums Dundun, Derek Trucks: chitară slide, „Drums of the Pacific”: dans, drums Log, Elle Márjá Eira: voce, Jason Tamba: banjo, John Paul Jones: bas, Keith Secola: chitară slide, Mermans Mosengo: muzicuță, Mihirangi: voce, Nakeiltha Campbell: drums Dundun, Pete Sands: chitară acustică, Sebastian Robertson: chitară electrică, Sikiru Adepoju: drum talking, Susan Tedeschi: voce & Stephen Perkins: drums.

Varianta originală a cîntecului fost înregistrată în 1929 de Kansas Joe Mccoy și Memphis Minnie, ea povestind despre marea inundație a fluviului Mississippi din 1927.

Led Zeppelin

When The Levee Breaks

Memento

Mihai Ursachi*

(17.II.1941 – 10.III.2004)

Rosa cogitans

Când totul îşi urmează statornica orbită

şi electroni şi aştri ca nişte valuri sună

în malul existenţei, au pentru ce, iubite,

am scrie o silabă, fie ea rea sau bună?

... Dar ce chemare clară urmează-această roză,

din nopţile amorfe ale ţărînii oare

ce forţă limpezită, fantastică nevroză

şi pentru ce sublimă, eternă sărbătoare?

Nu-mi spune că lumina se mîntuie degrabă,

că osebite soiuri de viermi deja-n viscere

aşteaptă-n mii de germeni; că nu-i nicio silabă

să steie-n necuprinsa monadelor tăcere.

Nu-mi spune că-i egală cu sine suferinţa...

E un incendiu sacru ce mistuie, şi arde

ca o făclie-jertfă pe un altar Fiinţa

de-a pururi dătătoare de viaţă şi de moarte.

... La fel bat electronii în praful de pe stradă

ca şi-n petala pură; planetele întruna

se-nvîrt ca o morişcă. Ci-n noaptea de zăpadă

lumină sfîntă varsă luceafărul şi luna.

Cărarea Bunelor Urări

Zilele tale să fie

ca florile albe de iasomie.

Simple și clare, patru petale,

astfel să fie trăirile tale.

Gloria-naltă a păcii cu sine,

viață adîncă și moarte senină.

Sufletul tău mîntuit de samsara,

Să se unească cu Muma-fecioara.

Privește într-una Urările aceste

Întocmai cu patru petale modeste.**

* Poet și traducător, a debutat editorial în 1970 cu volumul de versuri „Inel cu enigmă”, urmat de „Missa Solemnis” (1971), „Poezii” (1972), „Poemul de purpură şi alte poeme” (1974), „Diotima” (1975), „Marea înfăţişare” (1977), „Zidirea şi alte povestiri” (1978), „Arca” (1979), „Inel cu enigmă” (antologie, 1981).
În 1982 se stabileşte în Statele Unite, devenind asistent la Universitatea statului Texas şi, din 1986, este lector la Universitatea din California. Revine în Iaşiul natal după 1989 şi este numit director al Teatrului Naţional „V. Alecsandri”. A activat ca profesor asociat la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. A fost secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1997 – 2001), apoi director al Casei de Cultură a municipiului Iaşi.
Alte volume publicate:
„Zidirea şi alte povestiri” (ediția a II-a, 1990), „Poezii” (1996), „Nebunie şi lumină” (antologie, 1999), „Inel cu Enigmă. Opere complete” (2002), Benedictus (2002).
A tradus în limba română din creațiile unor scriitori precum Hölderlin, Schiller și Paul Celan.
La 1 decembrie 2000, poetului i-a fost conferit „Ordinul național «Steaua României» în grad de Cavaler”, „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii românești.”
Este considerat drept unul dintre cei mai importanți poeți români postbelici.
** Poeme din volumul „Inel cu enigmă”, Cartea Românească, 1981

Raftul cărților

„Poți defini o plasă într-un fel sau în altul, în funcție de punctul tău de vedere. În mod normal, ai spune că este un instrument împletit, folosit la prinderea peștilor. Poți, însă, fără a sfida prea mult logica, să răstorni imaginea și să definești plasa așa cum a făcut-o cândva un lexicograf glumeț: o colecție de găuri, legate una de alta cu sfoară.Și cu biografia se poate proceda la fel. Năvodul traulerului se umple și biograful îl trage la bord, sortează, aruncă ce nu-i trebuie înapoi în mare, stochează, taie peștele în fileuri și îl vinde. Să ne gîndim însă și la ce nu prinde; o cantitate ce depășește cu mult prada. Groasă și plină de emfază burgheză, biografia stă pe raft, țanțoșă și nepăsătoare; «viața» care valorează un șiling vă va oferi toate faptele, cea care costă o liră cuprinde și ipotezele.”

Julian Barnes

(„Papagalul lui Flaubert”, Nemira, 2006)

„Un tour de force” de ficţiune, critică literară şi biografie.

David Montrose
Un compendiu de genuri iscusit şi ludic.
Laurent Milesi

„Flaubert spunea că proza e ca părul: ca să strălucească, trebuie să-l piepteni. Și are dreptate. Trebuie să faci suprafața prozei cît mai frumoasă. E o chestiune adesea lăsată deoparte în zilele noastre. Pe computer o carte poate arăta mai încheiată, «mai perfectă» decît e. În Marea Britanie și în America se scriu romane din ce în ce mai lungi. Sunt sigur că asta se întîmplă datorită facilității tehnice, datorită ușurinței cu care scrii la computer. Dacă scrii de mînă sau la o mașină de scris de modă veche, cum scriu eu, este și o muncă fizică la mijloc și ea contribuie la calitatea produsului finit.” (J.B.)

Julian Barnes (n. 1946) este un scriitor și jurnalist britanic, care a publicat și literatură polițistă sub pseudonimul Dan Kavanagh. După absolvirea Universității Oxford, a lucrat ca lexicograf pentru „Oxford English Dictionary”, apoi ca redactor literar pentru publicațiile „New Statesmen” și „New Review”. A fost comentator de politică externă pentru săptămînalul „The New Yorker”.
Ulterior, renunță la orice altă activitate și se dedică în exclusivitate scrisului, romanele sale fiind traduse în peste 28 de limbi în lumea întreagă.
A fost executorul testamentar al lui Dorothy Gladys « Dodie » Smith (1896–1990), scriitoare și scenaristă britanică, îndeobște cunoscută pentru opera sa „101 dalmațieni”.
A primit numeroase distincții și premii, printre care și titlul de „Commandeur de lʼOrdre des Arts et des Lettres”, acordat de statul francez în 2004.
Romanul-eseu „Papagalul lui Flaubert” („Flaubertʼs Parrot”, 1984), este al treilea volum al scriitorului (care i-a adus și consacrarea), fiind înscris pe „lista scurtă” a prestigiosului „Booker Prize”, cel mai important premiu literar britanic. În schimb, a primit, în anul 1985, un alt premiu britanic, „Geoffrey Faber Memorial” iar în Franța, doi ani mai tîrziu, i-a fost conferit „Premiul Médicis”, la categoria non-ficțiune (eseu).
În acest an îi va apărea romanul „Elizabeth Finch”.

Bibliophilia

 

„Citim fel de fel de cărți dintr-o anume bucurie de a ne bucura. Sau ca să nu pierdem această bucurie. Avem de ales.”

Bedros Horasangian

(din „Despre citit. Sau simplu manifest pentru lectură”)

Poemoteca

Pisica

Te-aștept, pisica mea, la piept să-mi vii,

Retrage-ți gheara labei tale,

Dă-mi voie să m-afund în ochii-ți vii

Și dragi, de-agată și metale.

Pe când te-alint cu degete de orb,

Dă-i voie mâinii,-atât cât cere,

Ca, mângâind electricul tău corp,

Să mi se-mbete de plăcere.

Îmi văd în gând iubita. Ochii săi,

Ca și ai tăi, superbă fiară,

Adânci și duri, împrăștie reci văpăi,

Iar sub mănușă,-i simți o gheară,

În timp ce carnea-i smeadă, o simți cum

Emană un mortal parfum.

Charles Baudelaire

(traducere de Șerban Foarță)

„Am avut cândva în custodie, vreme de două săptămâni, pisica unei prietene italience. Cioran se-nțelegea cu musafira noastră de minune, eu dându-mi, atunci, seama că el însuși semăna mult cu o pisică. A trebuit să le port, și ei, și lui de grijă. Erau pe cât de capricioși, pe-atât de imprevizibili.”

Simone Boué

Pisica

Dorinți domestice am trei:

Priveliștea unei femei,

Un mâț haihui printre volume

Și,-n orice timp, amicii mei

Fără de care-i greu pe lume.

Guillaume Apollinaire

(traducere de Șerban Foarță)

„Pisicile sunt ființe hărăzite înmagazinării mângâierii.”

Stéphane Mallarmé

Unei pisici

Inaudibil mers, pași insonori,

Enigmă și tăcere dimpreună,

Aduci cu o panteră,-n clar de lună,

Ce se prelinge-n zarea grea de nori.

De parcă porunci-ne-ar Demiurgul,

Ne ostenim zadarnic, pe cât cred,

Să dezlegăm străvechiul tău secret, –

Mai vârstnică ești, tu, decât amurgul.

Îngădui să te mângâi, pe când arc

Făcându-te, electric mi te-ncarc

Pe tine ce cobori dintr-un străev

Și de aiurea vii: dintr-o virgină

Pădure,a cărei taină s-o relev

Nu știu, – o, tu, a visului regină.

Jorge Louis Borges

(traducere de Șerban Foarță)

„Deosebirea dintre un câine și-o pisică? Cel dintâi cugetă într-ast fel: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Pesemne că sunt zei.» A doua cugetă și ea: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Probabil că sunt zeu.»

Ira Lewis  

Din volumul „Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”, 

ediția a II-a, editura Humanitas, București, 2015.

Raftul cărților

„(…) personajele sunt un băiat cu pasiunea cititului, o mamă și o prietenă a mamei, pe nume Mme Picard. Mai târziu, băiatul avea să-și scrie memoriile. Citez din nou: «Mme Picard era de părere că un copil are voie să citească orice. Nici o carte nu poate fi periculoasă dacă e bine scrisă.» Băiețelul, cunoscând opinia frecvent exprimată a prietenei mamei sale, profită de prezența ei și cere permisiunea să citească un roman care a stârnit un adevărat scandal. «Dar dacă micuțul meu citește astfel de cărți la vârsta asta», protestează mama, «ce va citi cînd crește mare?». «Atunci le voi trăi», îi răspunde copilul. A fost una dintre cele mai inteligente replici din copilăria sa: înregistrată în analele familiei, i-a câștigat – sau așa presupunem – dreptul să citească respectiva carte. Băiețelul era Jean-Paul Sartre. Romanul, Madam Bovary.”

Julian Barnes

(„Papagalul lui Flaubert”, Nemira, 2006, pp.141-142)