Memento

Lumea lui Caragiale*

„E nevoie să mai spunem cine a fost Caragiale? Să tăiem în scrisurile lui, luminișuri ipotetice, cînd tot ce a scris el e atît de limpede și atît de just luminat? N-ajunge numai indicația prea cunoscută de altfel a scrupulelor lui cînd scria ca să știm că el era un artist (...). Pe unele din paginile lui pare că ți-ai plimba pipăitul, ca să descoperi subt fluiditatea degetelor, ca atunci cînd înconjuri cu mîna o tiară veche de aur, pietrele scumpe prinse definitiv în metalul de preț.”

Tudor Arghezi

A fost numit (și continuă să fie), cu o sintagmă 

obosită de mult prea multă folosire, 

„cel mai mare dramaturg al românilor”.
Altfel spus, un fel de Molière al acestora.
A fost așezat la loc de cinste în galeria celor mai ilustre spirite ale neamului, drept un „geniu tutelar” și un „istoric adevărat al secolului al XIX-lea” dar, în același timp, a fost etichetat drept un „măscărici” și o „caricatură a românismului”.
În timp ce unii l-au numit „ultimul ocupant fanariot al României” sau„mimul genial”, care a „ridiculizat avîntul național”, alții au găsit de cuviință să-l catalogheze drept „satiricul biciuitor de moravuri”, epicurianul „campion al colațiunilor bucureștene”, „chipul diurn al ființei naționale” (cel nocturn fiind, cu siguranță, Eminescu) ori „cel mai sociabil scriitor al românilor” iar alții, nu puțini și aceștia, din tabăra adversă însă, nu s-au ferit să-l „gratuleze” sarcastic, aruncîndu-i mai pe șleau ori mai voalat, vorbe cu greutate specifică mare, precum „arhicanalie”, „bufon”, „cinic”, „reacționar”, nepatriotul, grecoteiul fără nici un Dumnezeu ori monstrul responsabil de leznațiune.
Încă din timpul vieții a fost venerat, adulat și, în egală măsură, contestat, discreditat, acuzat de plagiat, refuzîndu-i-se de două ori premiul Academiei Române.
A fost registrator, corector, copist, sufleur, apoi revizor școlar, gazetar, dramaturg, patron de berării falite, director general al Teatrelor dar și un traseist politic rasat, care grație unui cameleonism bine temperat a reușit să treacă, într-un interval relativ scurt de timp, de la conservatori la socialiști și de la liberali la junimiști, spre a se opri, spre sfîrșitul vieții, la conservatorii-democrați ai ploieșteanului Take Ionescu.
A murit prematur, vegheat pînă în ultima-i clipă de fiica celui mai bun amic al său, Cella Delavrancea, într-un „exil voluntar” la Berlin, pe care și-l pregătise cu minuție, din vreme, lăsînd în urmă o operă fabuloasă, de care s-au ocupat (și încă se ocupă) cu acribie și tenacitate, generații succesive de cercetători, critici și istorici literari.
Și pentru că, vorba poetului, toate acestea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus, simplu, Caragiale.
Cu alte cuvinte, „un geniu critic la rece”, cum fericit l-a numit criticul literar Pompiliu Constantinescu, în 1938. 

(B.-L.S:)

„Se poate glumi ?

Da și nu.

Se poate – cînd ai a face cu oameni sănătoși.

Nu se poate – cu oameni bolnavi.

Se poate – cu oameni veseli și bine dispuși.

Nu se poate – cu oameni posaci și mîhniți.

Se poate – cu oameni de spirit.

Nu se poate – cu oameni proști.

Se poate – cu literați și artiști.

Nu se poate – cu gloabe literare și artistice.”

(p. 268)

„[...] Teatrul, după părerea mea, nu e un gen de artă, ci o artă de sine stătătoare, tot așa de deosebită de literatură, în genere, și, în special, de poezie ca orișicare altă artă – de exemplu arhitectura. [...] Literatura este o artă reflexivă. Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii și imediate ale acestor conflicte. [...] Mai scurt: pe cât de puțin planul arhitectului este pictură, tot atât de puțin e scrierea de teatru poezie.”

(p. 268)

„Douăzeci și patru de copii să am – să mă ferească Dumnezeu! –, pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atâta, l-aș învăța să prinză câini cu lațul. Hingher, da!, da’ literat, nu! Mai bine să-și bată joc de el literați când o întâlni la un an o dată unul decât să-și bată joc hingherii de el pe toate potecile.

(p. 339)

„Nu teatrul în care se joacă bune piese de teatru e un teatru bun; bun teatru este acela în care se joacă piesele bine.”

(p. 354)

(„Opere”, vol. IV, „Publicistică”, ESPLA, București, 1965, o ediție critică de Alexandru Rosetti, Șerban Cioculescu și Liviu Călin)

Caragiale alături de soția sa, Alexandrina...

„Din tot ce se numește sport, nimic nu s-a putut vreodată lipi de mine. Danțul, gimnastica, patinajul, alpinismul, călăria, bicicleta, în sfârșit toate – nu că nu le-am obișnuit, dar nici nu mi-a trecut vreodată prin cap să le-ncerc măcar. De ce? [...] N-am talent... Dar dacă n-am, și mărturisesc că n-am, nu pot fi ridicul. Ridicul e acela care n-are talent și nu vrea să știe că nu-l are și, vrând în ruptul capului să dea dovezi pozitive că-l are, dă una peste alta dovezi că nu-l are.”

(p. 291)

„Luați o jumătate de afirmare a unui ziar opozant și amestecați-o bine cu o jumătate de dezmințire a unuia guvernamental – iată o rețetă adeseori bună pentru a afla adevărul.”

(p. 459)

(„Opere”, vol. V, „Articole politice și cronici dramatice”,

ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”,1938)

Caragiale în grădina castelului de la Rășinari, alături de Octavian Goga (centru, în picioare) și Aurel Vlaicu (dreapta, așezat)

„... Am auzit astăzi și uvertura la „Zauberflőte” [Opera „Flautul Fermecat” de W. A. Mozart]. Zice că o minune nu ține decât trei zile. De patruzeci de ani auz uvertura asta și astăzi mi s-a părut mai minune ca oricând.”

(p. 173)

„Care, care savant doctor ilustrisim are să descopere odată microbul și leacul la cea mai vajnică boală ce bâtuie umanitatea ¬ furoarea notorietății sau turba importanței?”

(p. 177)

„Ce-mi tot vorbești dumneata, stimate domnule Doktor [Paul Zarifopol], de civilizație și de victimile ei! Eu am un proverb, mă-nțelegi: măgarul, să-l potcovești cu aur și să-i pui samar cu diamante, armăsar arăbesc nu se face; el tot el rămâne și din ce în ce tot mai el!

(p. 187)

( „Opere”, vol. VII, „Corespondență”, ediție îngrijită de Șerban Cioculescu , Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1942)

* „Lumea lui Caragiale” este titlul unui text scris în 1931 de Mihail Ralea, reeditat pentru prima oară și inclus în volumul „Valori” din 1935, apoi în 1977 în „Scrieri”, vol. II, Editura „Minerva”, București, pp. 609-613

„[...] Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales cu ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe cînd noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.”*

Ștefan Cazimir

* În „Prefață” la volumul „Momente și schițe. Nuvele și povestiri”, Ed. Litera, București, 2010, p. 30. 

Cu excepția ultimilor două fraze, textul este reprodus și în ediția a doua a volumului

 „I. L. Caragiale față cu kitschul” (Humanitas, București, 2012, p. 159)

„E scriitorul cel mai mistic pe care mi-a fost dat să-l citesc: duhovnicul care te despovărează. Numai niște minți grosolane au putut inventa „lupta lui Caragiale” cu prostia. Un om de alcătuirea lui nu poate fi militant, nu poate avea sâcâitoarea naivitate de a crede că se poate combate, că se poate «schimba» ceva. Caragiale reprezintă anti-demonstrativul prin excelență. Aceia care nu-l înțeleg și care nu se pot apropia de el sunt firi patetice, retorice, care nu pot zăbovi o clipă cu ele însele, care se tem de luciditate și avînd spaima propriului gol lăuntric se exteriorizează într-una cu disperare. [...]”*

Dan Ciachir

*„Luciditate și nostalgie”, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1999, pp. 66–67

Clin d'oeil

Un tren mergea liniștit pe calea ferată. 

Brusc, o ia la dreapta, iese de pe șine și o ia prin arătură: porumb, pădure, cartofi, lucernă, iar porumb, iar pădure, iar cartofi, iar lucernă și, în sfîrșit, se reîntoarce pe calea ferată și-și continuă drumul mai departe. La prima stație, pasagerii, ușor nelămuriți, merg la mecanic să vadă ce s-a întîmplat.

Mecanicul le povestește, calm, ce s-a petrecut:

– Era unul, la vreo 200 de metri, care-și făcea nevoile pe calea ferată. Ce era să fac?

Un pasager ofuscat îi zice:

– Trebuia să-l calci pe idiot!

Mecanicul îl lămurește:

– Păi asta am și făcut. Dar abia în lucernă l-am ajuns!

Bibliophilia

De la un staul de animale la o bibliotecă privată

Un vechi grajd, care în ultimii ani a funcționat ca depozit de utilaje agricole, a fost transformat pentru a fi folosit ca bibliotecă și spațiu pentru birouri. Clădirea transformată este o anexă a fermei Stanbridge Mill din Dorset (Marea Britanie) iar proiectul de restaurare a aparținut cunoscutei case de arhitectură Crawshaw Architects din Londra, el fiind terminat în anul 2021.

Anexa transformată în bibliotecă a fost inițial un vechi staul de animale. Însă de mai bine de 40 de ani a fost folosită ca depozit de mașini și unelte agricole pentru îngrijirea grădinii. Cerința principală a fost ca această clădire, întunecată și rămasă multă vreme în paragină, să fie transformată într-un loc plăcut și luminos, care să poată fi folosit atît pentru birouri, dar și ca spațiu pentru o bibliotecă în care să fie găzduită o colecție privată de cărți despre arhitectura palladiană*.

Clădirea principală a fermei, construită în stil georgian, a fost și ea radical transformată. Pe sub clădirea principală curge un pîrîu puțin adînc, care pune în funcțiune o moară de apă foarte bine întreținută și perfect funcțională.

Mobilierul care completează interiorul, include atît piese vechi, cît și noi, confecționate din lemn de stejar. Pentru realizarea proiectului s-au folosit materiale și tehnici de construcție foarte asemănătoare tîmplăriei și fierăriei meșteșugărești tradiționale, simbioza dintre vechi și nou fiind perfectă. A rezultat un spațiu durabil, luminos și primitor, clădirea fiind în perfectă armonie cu locul și arhitectura lui.

* Stilul arhitectonic palladian a fost creat de arhitectul venețian Andrea Palladio (1508–1580), unul dintre cei mai însemnați arhitecți ai renașterii în Italia de Nord, care a revigorat principiile arhitecturii romane antice, subliniind importanța proporției, a simetriei și a folosirii corecte a elementelor stilurilor clasice (ionic, doric și corintic).

Memento

Janis Lyn Joplin

(19 ianuarie 1943 - 4 octombrie 1970)

Ball & Chain

Manuscrisele lui Eminescu

Mihai Eminescu în 1884
(portret realizat în studioul „Nestor Heck” din Iași)

Moto:

Oamenii se împart în două categorii: unii caută și nu găsesc, alţii găsesc și nu sînt mulţumiţi.

Eminescu

Manuscrisele poetului sînt „caiete de creație” îndeosebi pentru opera literară. Din manuscrise aflăm despre geneza unor scrieri literare și de stadiile prin care trec acestea în procesul de desăvîrșire artistică. Manuscrisele cuprind și un număr considerabil de note la cursurile universitare, însemnări de lectură, ele fiind și un „jurnal” al formării sale intelectuale dar și un „instrument de lucru” în activitatea scriitoricească eminesciană. Dar acest adevărat „atelier” eminescian, denumit inspirat „Exerciții & moloz”, cuprinde și însemnări „căzute ca o pilitură de aur din strungul meșteșugarului” (D. Panaitescu-Perpessicius, Opere, vol. V, Editura Academiei R.P.R., 1958), privitoare la filozofie, demografie, economie politică, comerț, drept, etnografie, folclor, filologie, lingvistică, matematică, astronomie, fizică, geologie, biologie, botanică, zoologie, artă, literatură, istorie, geografie. Este, acesta, un capitol important cu însemnări din varii și vaste domenii, așadar, alături de miile de pagini cuprinzînd notații cu predilecție venite din poezie, proză și teatru.
Însemnările ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo Da Vinci, cu o mare sete de cunoaștere și preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română și-i conferă un loc de frunte în cea universală, scria, pe bună dreptate, criticul și istoricul literar, academicianul Dimitrie Vatamaniuc, acela care și-a închinat cea mai mare parte a vieții descifrării, transcrierii și inserării acestor manuscrise în monumentala ediție definitivă a operelor eminesciene apărută, de-a lungul anilor, sub girul Academiei Române. 

Nimărui din voi să nu-i abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii mei, Pămîntul nostru e mai sărac în genii, decît Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului un nou sistem solar decît pe Pămînt un geniu. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani încît nu ştiu zău dacă de la Adam pînă la Papa Leon IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică cîteva centigrame de creieri mai mult decît suma communis – î[l] putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămînem asemenea confraţilor noştri dobitoacele.

(Manuscrisul 2255)

Cine-i şchiop acasă e şchiop şi-n tîrg. Cine-i prost acasă e prost şi-n tîrg, cine-i imoral în cămin e imoral şi-n afară.

(Manuscrisul 2255)

Iar voi, tineri care v-aţi grupat împrejurul acestei îmblători literare, ascultaţi sfatul unui om care vă voieşte binele din inimă. Petrescu, pălămarul, – cizmariul… croitorul, oameni onorabili, folositori sie şi societăţii, au nevoie de ucenici. Decât pseudotalent în literatură, mai bine talent în cizmărie. Mai bine cel de-ntâi într-un sat decât al doilea la Roma. Ca voi au fost mii de mii de oameni pe lume şi vor mai fi încă. Nimănui din voi să nu-i abată cumva prin minte c-ar fi un geniu. Căci, copiii mei, Pământul nostru e mai sărac în genii, decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte în văile nemăsurate ale haosului unui nou sistem solar decât pe Pământ un geniu. Homer şi Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3-4 mii de ani, Newton şi Galilei, Kant ori Darwin geniile în ştiinţă, o dată la o mie de ani încât nu ştiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toţi o duzină. Încolo, suntem cu toţi nişte bieţi mizerabili cărora aceşti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generaţii înainte. Dacă avem talent, adică câteva centigrame de creieri mai mult decât suma communis – î[l] putem valorifica, pentru vremea noastră, prin muncă constantă; dacă nu muncim, rămânem asemenea confraţilor noştri dobitoacele.*

(Manuscrisul 2255)

D. Michaelis Eminescu, vecinic doctorand în multe știinţe nefolositoare… fost bibliotecar cînd a și prădat biblioteca, fost revizor la școalele de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas, și al altor jurnale necitite colaborator.

(în <Manuscrisul 2256>, 

apud. C. Noica, „Eminescu sau gînduri despre omul deplin al culturii românești”, București, Ed. Eminescu, 1975)

A iubi? - a avea vreme de pierdut. Cine n-are vreme, nu iubeşte.

(Manuscrisul 2269)

Un om înțelept cunoaște pe un nerod, căci nerod a fost fiecare-n viața-i; dar un nerod nu cunoaște pe-un înțelept, căci n-a fost niciodată înțelept.

(Manuscrisul 2275 B)

Un novelist român spunea, că dracul cînd n-are de lucru îşi cîntăreşte coada. Omul cînd n-are ce lucra, face filozofie.

(Manuscrisul 2283)

Moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral e fizic nesănătos sau degenerat.

(Manuscrisul 2288)*

* Cu excepția celui indicat, citatele au fost extrase din volumul „Fragmentarium”, o ediție după manuscrise, cu variante, note, addenda și indici de Magdalena D. VATAMANIUC, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981)

***

„Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. (...) A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă: nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalţi. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă şi să legene din depărtare delicata lui singurăte ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieţii lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o ştie oricine citeşte. Cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fi descuiat cu cheile străine, poezia apaţine limbii mai bine decât proza. Sufletul secret al limbii, jocul de irizări din interiorul ei face vocabulele neputincioase, muntele începe de jur împrejur şi nu are poteci. Unde nu te poţi urca, te uiţi şi te mulţumeşti cu câteva imagini vaporoase. Dacă aş râvni să agăţ de constelaţia lui Eminescu o lumină, ar fi o neinchipuită îndrăzneală: constelaţia fuge mereu, se depărtează, cine ar putea să o ajungă? Aş fi încercat un portret de aspecte, dar cum s-ar putea reda portretul umbrei şi al timpului neisprăvit? Câteva reflexe, e tot ce se poate aduna pe oglinda unei lentile. Slovele de faţă sunt numai o laudă de seară…”*

Tudor Arghezi

* Transcriere după o înregistrare a unei conferințe existente în «Arhiva de istorie orală a Radiodifuziunii române» susținută în 1955, la aniversarea a 105 ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. O parte din textul acestei conferinţe (inclusiv acest fragment) va constitui obiectul eseului ,,Eminescu” (datat 1957), inclus în volumul «Tablete de cronicar» apărut la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (E.S.P.L.A), București, 1960.

„Și dacă sufletul popoarelor se oglindește în cuvîntul poeților, Eminescu reflectă și în aceasta istoria intelectuală a poporului său, depunînd mărturie pentru ea. (...) Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămînță adusă din întîmplare pe solul Daciei de suflarea vînturilor apusene: este un astru țîșnit din adîncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizație tînără și nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură și severă tradiție. Ca și a «Luceafărului» său, și lumina lui a străbătut, înainte să ajungă pînă la noi, o cale lungă.”

Rosa del Conte

Roma, 8 septembrie 1962

(în volumul „Eminescu sau despre absolut”, editura Humanitas, București, 2016)

***
„Eminescu? – e foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care ne-a devenit tuturor respirație, va trebui ca noi înșine, la rîndul nostru, să fim respirația nenăscuților. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat.”

Nichita Stănescu

(1980)

„Mi-am dat foarte bine seama că, din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semănă cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare.
În toată viaţa mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuşi, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pămînt, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le posedă. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Cînd i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, pînă la regele poeziei româneşti”.

Carmen Sylva

(„Poveștile Peleșului”, editura Corint, 2018)

Valeria Seciu recită „Odă în metru antic”

Musicophilia

Led Zeppelin

Pe 12 ianuarie 1969 a apărut în Statele Unite și pe 31 martie în Marea Britanie albumul de debut al trupei britanice Led Zeppelin, care a fost lansat de casa de discuri „Atlantic Studios” și produs de Jimmy Page.
Înregistrat la „Olympic Studios” din Barnes (Londra), albumul a fost finalizat într-un timp record (aproape 36 de ore), costînd doar 1.782 de lire sterline (!). Majoritatea pieselor au fost înregistrate „live” în studio, cu extrem de puține reluări și mixaje, ceea ce i-a și imprimat un sound și caracteristicile specifice unui album tras direct din concert. „Led Zeppelin I”, așa cum a intrat această adevărată capodoperă în istoria muzicii rock, a apărut la doar trei luni de la fondarea trupei și a stat mai bine de 71 de săptămâni în topurile din Marea Britanie.

Componență

John Bonham - baterie, percuție, timpane, background vocal

John Paul Jones - chitară bas , orgă, claviaturi , background vocal

Jimmy Page - chitară acustică, chitară electrică, background vocal

Robert Plant - voce, muzicuță

Fața A

„Good Times Bad Times” (Bonham, John Paul Jones, Page ) (2:47)

„Babe I'm Gonna Leave You” (Page, Plant, Bredon) (6:41)

„You Shook Me” (Dixon, Lenoir) (6:30)

„Dazed and Confused” (Page) (6:27)

Fața B

„Your Time Is Gonna Come” (Jones, Page) (4:41)

„Black Mountain Side” (Page) (2:13)

„Communication Breakdown” (Bonham, Jones, Page) (2:30)

„I Can't Quit You Baby” (Dixon) (4:43)

„How Many More Times” (Bonham, Jones, Page) (8:28)

Led Zeppelin I

Alte amănunte aici: https://www.ledzeppelin.com/?frontpage=true

Bibliophilia

 

Putem să citim cît mai mult cu putință, atîta vreme cît cititul nu îngrașă...

(foto:© B.-L.S.) 

Poemoteca

Leonid Dimov

(11.I.1926, Ismail, Basarabia – 5.XII.1987, București)

Pe numele său real Leonid Mordcovici, a fost poet și traducător, unul dintre precursorii de primă mărime ai postmodernismului românesc și membru marcant (alături de scriitorii Emil Brumaru, Sorin Titel, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu) al „Grupului Oniric”. Va trasa cîteva direcții teoretice ale onirismului estetic alături de prietenul său, scriitorul Dumitru Țepeneag, idei care se vor materializa într-un volum apărut postum.
Va urma cursurile mai multor facultăți (filologie, biologie, drept, teologie și matematica), neabsolvind nici unul. O bună perioadă de timp a fost redactor al revistei „România Literară”.
Debutează editorial în anul 1966 cu volumul „Versuri”, în timpul vieții apărîndu-i peste 15 cărți și antologii de poezie. Postum i-au fost tipărite mai multe volume de versuri precum și antologia de texte teoretice „Onirismul estetic” (2007)
A tradus din operele unor importanți scriitori (Marcel Raymond, Hugo Friedrich, Curzio Malaparte, Gerard de Nerval, Mihail Lermontov), fapt pentru care, în anul 1979 a fost recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducere. În anii 1968, 1977 și 1982 i-a fost conferit și premiul Asociației Scriitorilor din București pentru poezie.
Despre poet și opera sa au scris nume importante ale criticii literare românești, printre care pot fi amintiți, alături de mulți alții, Al. Piru, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Marin Mincu, Valeriu Cristea, Al. Ștefănescu, Al. Cistelecan sau scriitori precum Mircea Cărtărescu ori Ion Caraion.

***

„Artizan superior, lucrînd pe materialul friabil şi vaporos al visului...” 

 Nicolae Manolescu

„Un maestru al stăpânirii limbii în toate articulaţiile ei.”

Lucian Raicu

Fugă

In cetăți de piatră cu cer de cărbune

Fluieră grilajele sub mai multe lune

Te-am strîns în palmă și te-am făcut mică

Fierbinte-n căușul cu țară peltică

Să-ți răsucești coapsele prin visuri arse

Gîdilînd burice de degete-ntoarse

Simt cum rîzi în pumn ocrotită

Și linia vieții o șerpui grăbită,

Ai scos călîile din cuibul de piele

Să le-nțepe gerul de după zăbrele

Cînd alerg, uriaș, prin cetăți streine

Ducîndu-te, pasăre-n pumn, pe tine.

(din volumul „Versuri”, 1966)

Tramvaiul 2

​

Nu-ți pierde cumpătul. Cetatea

Decolorată ne-a-nșelat:

Străzile, turlele, etatea

Sunt parcă dintr-un alt veleat.

Suind alee alburită

Clădirile parc-au oftat.

În jur, pădurea-i înnegrită

De plante dintr-un neam ciudat.

Dar, iată, ocolind pădurea

E chiar tramvaiul nostru 2

Și chiar Iisus zâmbind aiurea

Sus, pe platforma dinapoi.

(din volumul „Deschideri”, 1972)

Haihui printre cuvinte

„A scrie, spun, înseamnă îndreptarea către măr, ruperea sa din copac, de pe creangă și mai mult decît atît: a scrie, înseamnă a mușca din măr. ”

Enis Batur

(Mărul)

Haihui printre sunete

 Agnes Obel

The Curse

La lumina plăpîndă a candelei

 

„Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul altceva: capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strîmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan (3, 30): «Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez.»

Cu ea în suflet şi-n inimă, şi-n cuget, şi-n adîncul sensibilităţii noastre biruite, să părăsim, acum, nu fără a mulţumi Domnului, acest sfînt lăcaş.”

Părintele Nicolae de la Rohia*

* Nicolae Steinhardt în „Dăruind vei dobîndi”, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992

Un gînd senin dimpreună cu cele mai bune urări tuturor acelora care astăzi își sărbătoresc onomastica!

La mulți ani!

Bibliophilia

Cititul nu dăunează grav sănătăţii!

(foto: © B.-L. S.)

Memento

Roger Keith „Syd” Barrett

(6. I. 1946 - 7. VII. 2006, muzician, cofondator Pink Floyd... )

„Am o minte foarte dezordonată. 

Eu mă consider, în primul rînd, un pictor.” 

(1971)

See Emily play

Clin d'oeil

Banksy

Remember

Rudolf Nureev 

 (17 martie 1938 - 6 ianuarie 1993)

Devenim brusc trişti la aflarea veştii morţii cuiva.

Dar cînd acel cineva a (mai) reprezentat ceva pentru planeta Pămînt, lucrurile se complică exponenţial. Fie că este vorba despre un muzician, un sportiv, un actor, un şef de stat, un savant, un balerin, un scriitor etc., pentru fiecare dintre noi, respectivele personalități – într-un număr mai mare sau mai mic, după caz – însemnînd, realmente, ceva, dispariţia lor fizică ne lasă în suflet goluri insubstituibile. Sigur, vom spune, rămîn creaţiile sau faptele lor, materializate sub diferite forme, unele, puţine, frizînd genialitatea, altele doar remarcabile, multe dintre ele foarte apropiate de condiţia noastră de oameni obişnuiţi, laolaltă însă, indiferent de greutatea lor specifică, influenţîndu-ne, într-un fel sau altul, cu sau fără voia noastră, existenţa. Devenirea. Da, rămîn toate acestea dar fără fiinţele care le-au iscat şi care, prin existenţa lor generică, ni le-au ţinut vii în memorie / suflet / inimi, fără creatorii lor, aşadar, majoritatea acestor lucruri / lucrări intră, inexorabil, în conurile de umbră ale uitării. În desuetudine. De unde mai vin, cînd şi cînd, chemate de evenimente independente de voinţa noastră, de foarte multe ori, întîmplător...

De obicei, atunci cînd se împlineşte nu ştiu cîtă vreme de cînd unul sau altul dintre idolii copilăriei / adolescenţei / maturităţii / senectuţii noastre s-au retras, fiecare, în micul său ungher de univers...

Amintindu-ne, o dată în plus, cît de efemeri sîntem sau că sfîrşitul ne este mai aproape decît am fi tentați să credem...

Bibliophilia

„Copiii nu sînt cărți de colorat.

Nu trebuie să-i umpli cu culorile tale preferate.”

Khaled Hosseini

(medic și scriitor afgan)

 

Musicophilia

Sergiu Celibidache

(1912-1996)

Altițe & bibiluri

Doi (tineri) bunici fericiți și micuța lor minunăție: 

buburuza Hannah Eve…