Memento

Nicolae Iorga – un nume pentru eternitate

Moto:

Cît despre Iorga însuşi, care rămîne, dincolo de orice amănunte biografice, unul dintre marii cărturari ai neamului, i-am sluji mult mai fertil şi mai cuviincios memoria urmîndu-l pe calea erudiţiei şi a creaţiei decît minţind „pios” în numele lui şi întreţinîndu-l ca marotă a luptelor ideologice, în tîrziul unei istorii care riscă să repete tocmai greşelile din care a refuzat să tragă toate cuvenitele învăţături.

Răzvan Codrescu

(Cazul Nicolae Iorga după 70 de ani. 

O tragedie perpetuă, 2010)

În clasamentul „celor mai mari ro­mâni”, întocmit pe baza preferințelor telespectatorilor săi, lansat cu ceva ani în urmă de televiziunea naţională, savantul de certă reputație internațională Nicolae Iorga (n. 5 iunie 1871, Botoșani – m. 27 noiembrie 1940, Strejnic, Prahova), a ocupat abia poziţia a 17-a! A fost depăşit, printre alţii, de dictatorul Nicolae Ceaușescu, de fotbalistul Gheorghe Hagi, de ipochimenul Gigi Becali, urmat la „fotografie” de „guru” Gregorian Bivolaru (își mai amintește, astăzi, cineva, de aceast efemerid?) şi de un alt fotbalist, Mirel Rădoi. Un clasament inept, de-o absurditate abnormă (vizavi de care, orice alt comentariu este de prisos), cu siguranţă, dacă e să-l privim exclusiv din punctul de vedere al poziţiei cărturarului de sorginte renascentistă, înțeles ca un reper de prim rang al istoriei culturii universale, în general, și a celei românești, în special.

Profesorul alături de soția sa, Ecaterina, pe veranda casei din Vălenii de Munte

Acest adevărat patriarh al spațiului cultural românesc, nu reprezintă altceva decît întruchiparea vie, într-o viaţă de numai 69 de ani, a unei instituţii de sine stătătoare: fondator de așezăminte culturale, profesor şi reformator al învăţământului românesc, istoric, enciclopedist, autor de poezii, dramaturg, critic și istoric literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, academician (la doar 39 de ani), profesor titular al Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti (la numai 24).

Savant cu un spirit enciclopedic nepereche, profesorul Nicolae Iorga a desfășurat o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1003 volume, 12.755 articole şi studii, și 4.963 recenzii.

Nicolae Iorga este, indiscutabil, un colos, în accepțiunea cea mai exactă a termenului, dar unul dintre aceia care a oferit românilor o identitate, graţie căreia și astăzi încă se poate afirma că destinul ce ne-a fost hărăzit ca națiune este cum nu se poate mai bine definit.

La doar şase ani citeşte fluent literatura franceză în original (Eu eram cel de șase ani, nu știam să înjur, cetisem pe Champfleury, pe Amédée Pichot, pe Emile Souvestre... ) iar la 13, publică primul său text („Germania lui Bismark” – politică externă), în ziarul unchiului său dinspre mamă, Manole Arghiropol, supranumit Romanu’. La vîrsta de 18 ani, după ce trece cu brio bacalaureatul (în litere și știinţe) la Liceul Naţional din Iași (1888), într-un răstimp de doar 12 luni, absolvă cu calificativul magna cum laudae (după ce luase cu note maxime 11 examene în sesiunea de vară și 16 în sesiunea de toamnă) cursurile Facultăţii de Litere – secţia de istorie și literatură a Universităţii ieșene.

În 1893 îi apare primul volum (la Iași), „Schiţe din literatura românească” (volumul al doilea al lucrării va fi tipărit anul următor).

La 23 de ani este ales membru corespondent al Aca­de­miei Române (1894), apoi este numit titularul catedrei de istorie a Universităţii din Bucureşti iar din 1910 devine aca­demi­cian activ.

Într-un timp relativ scurt primește titlul de doctor honoris causa al unor prestigioase universităţi străine, în acelaşi timp fiind ales membru al unor academii şi instituţii ştiinţifice şi culturale de prim rang de pe cîteva continente.

S-a im­pus, pe de o parte, ca fondator și conducător al unor instituții de învățămînt și cultural-științifice, precum au fost „Universitatea de vară” de la Vă­le­nii de Munte (din 1908), „Şcoa­la Ro­mână din Paris” (1920), „Şcoa­la de Mi­sionare Naţionale şi Mo­ra­le «Regina Maria»” (1922), „Uniunea Așezămintelor «Fundaţia Culturală Nicolae Iorga»”, „Muzeul de artă re­ligioasă” (1923), „Şcoala Română” de la Fontenay-aux-Rosses (Franța) sau „Casa Romena” din Veneţia, iar pe de alta, al unor prestigioase publicații, printre care amintim „Neamul Românesc” (1907), „Să­mă­nă­to­rul” (1901), „Revista is­­torică”, „Revue Historique du Sud-Est Européen” sau „Floarea da­ru­rilor” (1907).

A scris în șapte limbi şi a vorbit în 16 (Eu nu am învăţat a ceti şi a scrie. Acestea sunt lucruri care mi-au venit de la sine, nota el în „O viaţă de om, aşa cum a fost”). Biblioteca sa, Biserica celor 80.000 de glasuri – cum îi plăcea s-o numească – număra peste 80.000 de volume. Ea a fost donată Bibliotecii Academiei Ro­mâ­ne încă din timpul vieţii profesorului.

Intensa activitate politică pe care a susținut-o s-a materializat, printre altele, prin înfiinţarea Partidului Naţionalist Democrat şi, ulterior, a Partidului Naţional Român, expresii elocvente ale voinţei lui Iorga, în sensul conservării şi promovării culturii naţionale în structurile politice reprezentative al ţării. Din acestă postură el a îndeplinit mai multe funcţii publice importante dintre care amintim pe aceea de deputat şi preşedinte al primei Adunări a Deputaţilor României Unite (1919), senator, preşedinte al Consiliului de Miniștri (în guvernul rămas în istorie sub numele „Iorga-Argetoianu”, 1931–1932), ministru al instrucţiunii publice.

Pe fondul luptei sale publice împotriva violenţei şi a conservării valorilor tradiţionale româneşti, savantul Nicolae Iorga a avut un sfîrşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de către membri ai mișcării de extremă dreaptă „Garda de Fier” (condusă de Horia Sima), care l-au considerat responsabil pentru asasinarea fostului lider al acesteia, Corneliu Zelea Codreanu (1938), în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea. Moartea tragică a lui Nicolae Iorga întregeşte aura sa de erou-martir al neamului românesc. Exemplu de curaj şi demnitate asumate public, Nicolae Iorga a reuşit un lucru rar printre teoreticieni: unirea crezului ideatic, al profesiei de-o viaţă, cu expresia faptică a practicării acestuia în spaţiul public. La aflarea veştii despre moartea violentă a savantului, 47 de universităţi şi academii din întreaga lume au arborat drapelele în bernă, în semn de pios omagiu şi aleasă recunoștință. Viaţa sa a stat sub tutela geniului iar moartea l-a aşezat printre eroii țării.

C. Z. Codreanu

Cu puțin timp înaintea zguduitoarei sale plecări din lumea creată, savantul avea să scrie un poem („Brad bătrîn”) de-o uluitoare premoniție și să facă celor foarte apropiați o copleșitoare mărturisire: Recunoaşterea posterităţii e un giulgiu de aur pe trupul celui asasinat!

Au fost tăind un brad bătrîn,/ Fiindcă făcea prea multă umbră./ 

Şi-atuncea din pădurea sumbră/ Se auzi un glas păgîn:// O voi ce-n soare cald trăiţi/ Şi aţi străpuns strămoşul nostru,/ Să nu vă strice rostul vostru,/ De ce sunteţi aşa grăbiţi?// În anii mulţi cît el a fost,/ De-a lungul ceasurilor grele,/ Sub paza crăcilor rebele,/ Mulţi şi-au aflat un adăpost.// Moşneagul stînd pe culme drept/ A fost la drum o călăuză/ Şi-n vremea aspră şi ursuză/ El cu furtunile-a dat piept.// Folos aduse cît fu viu,/ Ci mort acuma, cînd se duce,/ Ce alta poate-a vă aduce/ Decît doar încă un sicriu?

N.B. Alte amănunte despre viața și activitatea savantului pot fi aflate accesînd link-ul https://biblioteca-judeteana-nicolae-iorga-ph.webnode.ro/nicolae-iorga2/?fbclid=IwAR2Z2_r-0-qmos7Y0eBE5uSS9NaVGVEZgOfdkpwRdGkJfTZvJOdCxJpKkJ0

Bibliophilia

„...Vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strîmtă s-o umpli cu lumea; fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg, ca o rază, care pătrunde drept înainte, nu ca un balon de la luminație, care se umflă în lături.”

Caragiale

(„Scrisori și acte. Studii și documente”, EPL, București, 1963, p. 83)

Raftul cărților

Moto:

„Cuvîntul e puternic şi inviolabil, pentru că el este cuvîntul lui Dumnezeu. 

Forţa cuvîntului nu stă în el însuşi, ci în puterea divină.”

Gheorghe Crăciun

(„Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa”)

„Simfonia lupului”*

„Cuvintele nu preţuiesc nimic în viaţă şi nici în moarte. Cuvintele nu aparţin nici trecutului, nici prezentului, nici viitorului. Nu sunt nici apă, nici pămînt, nici vînt. Nimic din ce se întîmplă nu are de-a face cu ele.”
***
„Cuvintele nu au frumuseţe. Cuvintele există aşa, ca un soi de cremă de pantofi pentru vedere şi timpane. Cuvintele sunt iluzia vieţii tale de lipitor de afişe, trăieşti cuvintele ca pe un labirint din care numai tu ştii cum se poate ieşi.”
***
„Cuvintele n-au chip, cuvintele n-au trup, cuvintele n-au haine şi nici încălţări.”
***
„Cuvintele n-au culoare.”
***
„Privește oamenii, pipăie, adulmecă mirosurile morţilor și ale celor vii, gustă ţărîna și hrana și plasticul și fierul, ascultă, ascultă pînă cînd vei pricepe că totul e făcut din carne și oase, nepoate. Din carnea și oasele trupului tău. Și atunci o să crești. Du-te la tatăl tău și privește-l, pătrunde-te de el așa cum e acum, ca părinte care pleacă departe, foarte departe de noi. Pătrunde-te de el cum o făceai și cum o faci cu apa din rîul copilăriei tale, pătrunde-te de tatăl tău ca și cum ai vrea să înoţi între viaţă și moarte, pe acest hotar pe care devenim cu toţii călătorii morţii.
Hai, du-te!”

* © 2008, editura „Humanitas”

Culorile Rîndunicii**

„19 motive pentru a rămîne în țară
1. Pentru că țara o poți părăsi oricînd... Nimeni nu te ține cu forța în țară.
2. Pentru că în țară toți sunt gata să împartă cu tine tot ce au: cîntecele idioate pe care le ascultă cu volumul dat la maximum în mașina lor, viroza în mijloacele de transport în comun și femeile lor care stau acasă.
3. Pentru că în țară un marinar a devenit președinte. Imaginează-ți unde poți ajunge dacă ești pompier sau mecanic auto.
4. Pentru că numai în țara noastră există mai multe jeepuri decît milionari și mai mulți milionari decît întreprinderi.
5. Pentru că numai la noi pare firesc să primești fără să oferi nimic în schimb.
6. Pentru că țara noastră e singura în care, dacă nu faci altceva decît să te uiți la cei care muncesc, primești o primă de spectator numită «indemnizație de conducere».
7. Pentru că numai la noi poți profita zilnic de o ospitalitate nelimitată, de exemplu în traficul urban, unde ți-e dat să auzi sute de înjurături.
8. Pentru că suntem singurul popor din lume la care apelativul «hoțule?!» este o formulă de tandrețe.
9. Pentru că numai la noi îi poți vorbi de rău pe unguri, pe bulgari, pe evrei și pe locuitorii din fiecare regiune a țării, și asta să fie considerat amuzant.
10. Pentru că ne lăudăm cu cea mai buna șaorma, deși la noi nu există decît o foarte mică minoritate de cetățeni de origine arabă.
11. Pentru că doar la noi o femeie poate fi poreclită Miss Sensual fără a fi neaparat o actriță de filme porno.
12. Pentru că avem mult mai multe Silicon Valley decît americanii; dar ale noastre nu se află între dealuri înalte ca în California, ci în sînii unei singure femei din guvern.
13. Pentru că la noi poți obține carnetul de conducere fară să dai nici un examen.
14. Pentru că numai în țara noastră se poate organiza Campionatul Mondial de 3000 km slalom cu obstacole: căruțe, gropi, cîini vagabonzi înfometați, bețivi.
15. Pentru că la noi zăpada este considerată sfîntă doar fiindcă vine din cer; odată ce a căzut pe drumuri, nimeni nu mai îndrăznește să se atingă de ea.
16. Pentru că la noi ziua de lucru începe cu o pauză.
17. Pentru că sîntem atît de legați de noțiunea de politețe, încît ne e greu să ne dăm și un simplu «bună ziua!».
18. Pentru că numai la noi se cumpară parfumuri după nume și nu după miros.
19. Pentru că atunci cînd toate locurile din Infern vor fi ocupate, țara noastră va deveni o destinație de substituție pentru acesta; cei care vor rămîne în țara noastră vor fi scutiți de cheltuielile de transport în Infern“.
Marius Daniel Popescu

** © 2014, editura „Polirom”

Marius Daniel Popescu s-a născut la Craiova, în 1963. Este absolvent al facultății de silvicultură din Brașov, perioadă în care scrie versuri și frecventează cenaclurile literare din oraș. Alături de Alexandru Muşina, Andrei Bodiu, Marius Oprea, Caius Dobrescu şi Simona Popescu, face parte din „Grupul de la Braşov”. Între 1992 şi 1997, în România i-au apărut volumele: „Jucării de lemn” (Brașov, editura „Unicorn 91”), „Fotograful de muște” (editura „Vlasie”), „Etajul 5, la vară” (editura „Arhipelag”), „Groapa de nisip și leagăne” (editura „Magister”).
În 1990 emigrează în Elveţia unde se și stabileşte. În 1995 aici îi apare volumul de versuri „4x4 poèmes tout-terrains” iar în 2004, „Arrêts déplacés” (ambele la editura elvețiană „Antipodes”). Pentru ultimul volum primeşte în 2006, „Prix Rilke”. 2007 este anul debutului său în proză cu romanul „La Symphonie du loup” (Paris, Éditions „José Corti”), scris direct în franceză, pentru care primește „Prix Robert Walser” și „Prix culturel vaudois de littérature” (ambele în 2008). Romanul este tradus în limba română („Simfonia lupului”) la editura „Humanitas” (2008) iar în anul 2013 apar versiunile în limba germană („Die Wolfssymphonie”, Engeler Verlag) și spaniolă („La sinfonia del lobo”, Nocturna Ediciones). „Odată cu apariţia „Simfoniei lupului” la Editura Humanitas, Marius Daniel Popescu se întoarce acasă. «Da, revin acasă, şi mi-e drag şi sunt mîndru şi cred că ştiţi foarte bine ce înseamnă să trăieşti în două limbi, în două vieţi!», mărturiseşte autorul într-o scrisoare care însoţeşte bunul de tipar dat traducerii romanului său.” (prezentare Humanitas).
Începând cu anul 2004, este directorul ziarului „Le persil” („Pătrunjelul”) şi ţine cursuri de literatură într-o închisoare de maximă securitate din Elveţia.
În 2012 îi apare romanul „Les Couleurs de l’hirondelle” (Paris, Éditions „José Corti”), apărut în traducere românească în 2014 („Culorile rîndunicii”, ed. „Polirom”, colecția „Biblioteca Polirom. Actual”, traducere de Simona Modreanu), triplu laureat în acelaşi an cu „Grand Prix Littéraire du Web” („Prix spécial du jury”), „Prix de l’Inaperçu” şi „ Prix fédéral de littérature”.

„Après «La Symphonie du Loup», Marius Daniel Popescu nous donne une cantate; après un grand roman de formation, une déformation limpide du roman en autobiographie indirecte. Ici encore, une voix nue, elle aussi, affronte, dispute, bouscule et renverse l’Histoire.” („După «Simfonia lupului», Marius Daniel Popescu ne oferă o cantată; după un mare roman de formare, o limpidă deformare a romanului într-o autobiografie indirectă. Cu aceeași voce nudă, el confruntă, argumentează, împinge și întoarce Istoria.”) Yves Laplace
****
Totul e „made in România” în volumul lui Marius Daniel Popescu („La symphonie du loup”, José Corti, 2007) de la un capăt la altul, cu excepţia faptului că e grafiat în franceză. Însă franceza folosită de Marius Daniel Popescu e un fel de franco-română de „tranziţie”, dacă o putem numi astfel... O simţire-trăire profund românească exprimată în limba franceză. Cam cum se scria în româneşte (cu caractere chirilice), în perioada alfabetului de tranziţie de la noi, de pînă la 1862. E un truc al lui, de care nu-şi poate da seama decît un cititor român foarte bun cunoscător de franceză (şi nu invers). Însă varianta în limba română e infinit mai suculentă. Cuvintele au alte parfumuri, alte sonuri, alte adîncimi. Lucruri pe care el a reuşit să le imprime într-o oarecare măsură şi francezei pe care o foloseşte, fapt care nu avea cum să nu placă și acelora care i-au premiat cartea. Şi nu numai lor. Franceza contemporană e pe cale de a se sufoca de prea multe experimente lingvistice iar Marius Daniel Popescu i-a dat o gură de oxigen sine qua non în cartea sa. (B.-L.S.)

N.B. În data de 22 noiembrie 2013 (O, tempora!), în sala de lectură „Nichita Stănescu” a bibliotecii „Nicolae Iorga”, Marius Daniel Popescu a fost oaspetele nostru, prilej cu care scriitorul a vorbit despre viața și activitatea sa literară, în finalul întîlnirii el răspunzînd întrebărilor venite din partea publicului prezent.

Bibliophilia

Puterea cărții. 

O extrem de sugestivă creație a artistului mexican Jorge Méndez Blake, 

vizavi de unul dintre posibilele efecte ale culturii...

(sursa: «Creapills»)

Gînd în fuior

„Fericirea e suma nenorocirilor de care nu am avut parte.” 

Montaigne

Haihui printre imagini

Frans Hals
(1582, Antwerpen - 1666, Haarlem)

Doi băieți cîntînd (c. 1625)

(ulei pe canavas, 76 x 52 cm, Staatliche Museen, Kassel)

Memento: Laurel & Hardy

Mare bucurie am trăit în urmă cu ceva timp, cînd am reuşit să-mi cumpăr o colecţie de şapte dvd-uri cu unele dintre cele mai tari filmuleţe ale celor doi geniali maeștri ai gag-ului, Stan și Bran, completată, după aceea, cu încă vreo opt dvd-uri. În copilărie, după desenele animate (îndeosebi cele ale lui Walt Disney), preferaţii mei erau Stan şi Bran (de Charlie Chaplin m-am îndrăgostit ceva mai tîrziu). Drept pentru care, nu scăpam nici un episod al emisiunii „Comici vestiţi ai ecranului”, în care apăreau (și) cei doi și pe care le urmăream cu sufletul la gură, în alb/negru, pe ecranul televizorului rusesc cumpărat de ai mei, celebrul „Rubin 102”, tavălindu-mă pe jos de rîs... Abia după ce am învăţat să citesc mai bine, m-am dumirit io că prenumele celor doi sînt, de fapt, Stanley şi Oliver. Atunci de unde şi de ce Bran? Mister pînă in ziua de azi. Deși între timp am primit unele explicații vizavi de asta, ele încă nu m-au convins. Peste ani, cercetînd cum stau lucrurile și pe alte meleaguri, aveam să constat că fenomenul rebotezării celor doi e prezent şi în Italia (Stallio et Ollio) dar şi în Germania (Dick & Duff). Am întrebat care-i şpilul însă n-am reușit să descifrez taina. Toți aceia pe care i-am chestionat, aşa-i pomeniseră şi ei: din copilărie. Atunci, să-i lăsăm aşa, pentru că misterele copilăriei noastre – mi-a spus asta demult, însuși Moş Crăciun – trebuie să rămînă așa, nedezvăluite... Că tocmai d-aia sînt mistere, nu?

Altițe & bibiluri

„E foarte curios, dar numai atunci cînd vezi oameni devenind ridicoli,
realizezi cît de mult îi iubești.”
Agatha Christie
(fotografie de © Elliot Erwitt)

Memento

Neil Young 76

(12 noiembrie 1945)

In concert 

(1971)

Raftul cărților

Femeia și mîntuirea lumii

Smerenia este arta de a fi la locul tău. (P. E.)

Alături de nume ale unor personalități precum cele ale teologilor Vladimir Nicolaevici Lossky (1903–1958) și George Florovsky (Gheorghi Vasilievici Florovski, 1873–1979) ori precum cel al filosofului Nicolai Alexandrovici Berdiaev (1874–1948), Paul (Pavel) Nicolaevici Evdokimov (1901–1970) a fost, fără doar și poate, un strălucit scriitor, filozof și teolog, el fiind unanim considerat drept unul dintre reprezentanții de prim rang ai exilului rusesc din secolul al XX-lea. Din vasta sa operă – care, în bună măsură, se înscrie în tradiția teologiei ruse din exil – elaborată, în integralitatea ei, în limba franceză („Sfînta Taină a iubirii” - 1942, „Ortodoxia” - 1959, „Gogol şi Dostoievski sau coborîrea la Iad” - 1961, „Vîrstele vieţii spirituale” - 1964, „Hristos în gîndirea rusă” - 1970, „Iubirea nebună pentru Dumnezeu”- 1973 etc.), două titluri mi se par a fi emblematice, definitorii chiar, pentru finețea și luciditatea observației, preciziunea chirurgicală a gîndirii și, nu în ultimul rînd, a frumuseții scriiturii sale: „Arta icoanei. O teologie a frumuseții” („L’Art de l’icone, une theologie de la beauté”, 1970), dimpreună cu „Femeia și mîntuirea lumii” („La femme et le salut du monde”,1978).

„Bărbatul, lupător și tehnician, dezumanizează lumea; femeia, rugătoare, o umanizează prin calitatea ei de mamă care veghează asupra oricărei ființe omenești, ca asupra propriului ei copil. Dar femeia își va împlini menirea numai dacă va primi slujirea «fecioarelor înțelepte» din parabolă, ale căror lămpi erau pline de darurile Duhului, numai dacă, gratia plena, o va urma pe Théotokos – Născătoarea de Dumnezeu (...) În fața tragediei lumii a treia, în fața materialismului, a pornografiei, a drogului, în fața tuturor elementelor descompunerii demonice (...), femeia este cea care, după ce a spus dimpreună cu Sfînta Fecioară fiat, este menită să spună astăzi nu, să-l oprească pe bărbatul aflat pe marginea prăpastiei, să-i arate adevărata lui chemare...”*

Paul Evdokimov

* din volumul Femeia și mîntuirea lumii, ed. Christiana, 2004

Altițe & Bibiluri

Fotografie de Dinu Lazăr

„... În politică nu am ce să caut. Nu a făcut nimeni politică în familia mea, în viaţa mea. Eu trăiesc într-o ţară, guvernul României în cu totul altă ţară. Asta e! Nu am de ce să mă bag în ţara lor..."

Marcel Iureș

 

Haihui printre cuvinte

„Nu se poate să te iubească toți. Înțelege asta și ți se va schimba viața. Însă tu să te iubești mai mult decât oricine altcineva. Doar atunci vei putea să îi iubești pe ceilalți.”

„Succes înseamnă să ai ceea ce îți dorești. Fericire însă înseamnă să îți dorești ceea ce ai. Cei mai mulți dintre noi o pățim când vine vorba despre fericire.”  

Stefanos Xenakis 

(„Fiecare zi este un dar. Povești despre frumusețea vieții”)

Haihui printre imagini

Hans Baldung Grien (c.1484 – 1545)
Cele trei vîrste și Trei grații (1539)
(ulei pe panel, 151 x 61 cm)

Matthias Grünewald 

(Mathis Nithart sau Mathis Gothart, 1475/80-1528)
Crucificarea (1512-16)
(ulei pe lemn, 269 × 307 cm, muzeul Unterlinden, Colmar, France)

Haihui printre cuvinte

„Aflu zilele astea despre oameni care au încercat să-și falsifice certificatul de vaccinare («pașaportul verde»). Unii sînt sub anchetă, alți cîțiva mor în spitale, după ce s-au infectat cu COVID-19. Și probabil că sînt mult mai mulți despre care nu vom afla. Mă întreb: ce să fie în mintea unui om care e într-atît de îngrozit de vaccin, vede în el o catastrofă atît de mare, încît nu numai că nu se imunizează pe gratis și nevătămător, la fel cu alte două-trei miliarde de oameni, dar e și dispus să plătească bani buni pentru un fals, să riște închisoarea dacă e prins, asta ca să nu mai vorbim despre riscul de a se îmbolnăvi grav și chiar de a muri? Ce ghem de temeri, de neîncredere, suferințe, îndoieli, ignoranță, ce grozăvii, toate incurabile, se ascund în adîncimile sufletului aceluia, altminteri aidoma cu mine sub toate celelalte aspecte exterioare? Nu, nu pot pricepe absolut nimic din colegul, din vecinul, din semenul meu, din omul cu care pe dinafară semăn pînă la indistincție.
Nu, n-a pierit enigma sufletului omenesc!

Andrei Cornea

(„Semenul meu”)

Corona story

„Port mască din iubire faţă de aproapele. Dacă cumva ajung eu să fiu purtător de virus, nu am o responsabilitate? Purtând mască, eu încerc să-i protejez pe oamenii cu care intru în contact (...). Să nu port mască şi să spun că Dumnezeu mă protejează, poate deveni de o aroganţă spirituală destul de mare. Este ca şi cum îl ispitesc pe Dumnezeu. Masca, spălatul pe mîini, nu sunt doar instrumente umane, sunt şi de natură spirituală, pentru că implică iubirea şi răbdarea mea faţă de aproapele meu.”

Părintele Francisc Doboș

Paraponu’ zilii

„Momentul cel mai periculos pentru un guvern prost e,
de regulă, cel în care începe să se reformeze.”

Alexis de Tocqueville

Corona story

„Iată că de cîțiva ani buni, mai ales de cînd conviețuim cu Covid-ul, mă bîntuie în fiecare noapte împingîndu-mi somnul dincolo de orele dimineții cu speranțele și spaimele care le potențează, acum când morțile sînt mult mai numeroase decât nașterile și eu duc deja în spate 90 de ani extrem de frumoși, de aceea am amuțit când într-o sală mare, la o întâlnire cu public mult, un tânăr s-a ridicat în picioare și adresându-se sălii, a întrebat: «nu înțeleg cum de nu-i place Norei Iuga urâtul?!». Am rămas fără grai. Binele și răul, frumosul și urâtul sînt noțiuni atât de relative care-și schimbă total imprevizibil locurile între ele, încât nu putem să știm niciodată de ce toate întâmplările vieții noastre, care la momentul producerii lor, ni s-au părut greu de traversat, iată, acum, după ce le-am lăsat în urmă, sînt atât de frumoase... poate de aceea, tot ce-mi închipui într-o noapte paradisiacă, curios, cum îmi vin mie la ore mici cuvinte mari... ce spuneam? A, da! Ziua mă poate arunca în cel mai cumplit infern, mai ales cînd poștașul, care-mi aduce corespondența, nu poartă mască și eu nu m-am vaccinat încă!”

Nora Iuga

(„Rondul de noapte”)

Poemoteca

Traian Demetrescu

Corbii

Pe plopii ninşi

Coboară corbii-n pâlc de doliu,

Cernesc al iernei alb linţoliu,

Şi, trişti, de foame par învinşi...

Cugetători,

Privesc pe cer, privesc departe;

Pe când un glas de vânt împarte

Un cântec care dă fiori...

În cimitir,

Pribegi, s-au adunat la sfadă;

Iar sub uitare şi zăpadă

S-ascund mormintele în şir...

Şi pe când trec,

În a crepusculului oră,

Spre groapa unde doarme-o soră,

Şi-n suflet plânsul îl înec;

În aiurări

De spaimă inima mea moare...

Acoperite de ninsoare,

Pierdute sunt orice cărări...

Şi mă învinge

Un gând amar, ştiind că-odată

Şi peste groapa mea uitată

Vor trece corbii şi va ninge.

* Pe numele său întreg Traian Rafael Radu Demetrescu și cu pseudonimul literar Tradem (cel mai cunoscut dintre cele pe care le-a folosit), scriitorul s-a născut la Craiova, pe 3 noiembrie 1866 și a încetat din viață, la 30 de ani neîmpliniți, pe 17 aprilie 1896, în urma unei crize de hemoptizie, fiind înmormîntat în cimitirul orașului natal.
* După studiile gimnaziale, a frecventat cu intermintențe cursurile liceului „Carol I” din Craiova, pe care nu le-a absolvit.
* La doar 17 ani debutează în paginile publicațiilor craiovene „Clopotul” și „Alarma”, cu poemele „Durerei”, „Victoriei”, „Plânsul”, „Domnișoarei V.”, „Poetul”.
* Este remarcat de Alexandru Macedonski cu poezia „Ploaie din senin” (apărută în periodicul „Vocea Oltului”, în 1882), la sugestia căruia, în 1866, poetul se mută în București, pentru o vreme locuind chiar în casa acestuia. Un an mai devreme avusese loc și debutul său editorial, cu volumul „Poesii”, semnat Tradem, însoțit de o prefață a mentorului său, Macedonski. Pînă la sfîrșitul său prematur, va mai publica șase volume de poeme și tot atîtea de proză, dintre care două romane, unul dintre ele, „Iubita” (apărut în 1895), conținînd numeroase elemente autobiografice.

* Desfășoară o intensă activitate publicistică în reviste craiovene, multe dintre scrierile sale (studii critice, traduceri din Byron, Hugo, Lamartine, Michelet, Musset ori François Coppée – autorul său preferat, nuvele, portrete literare, cronici critice și teatrale etc.) apărînd și în periodice din București precum „Literatorul” (revista fondată și condusă de Macedonski, care îi va publica poemele „Meditațiune”, „Bătrânețe”, „Plânsul fericirii”, „Nenorocire”) ori „Adevărul”, „Evenimentul literar” sau „Revista literară”.
* Scrierile sale s-au bucurat de o mare popularitate în epocă, prin opera sa poetică el fiind considerat ulterior drept unul dintre importanții precursori ai curentului simbolist din literatura română. De altfel, ca o confirmare, poetul George Bacovia, un admirator mărturisit al poetului, îl va invoca în poemul său „Amurg” (din volumul „Plumb”, 1916).
* La Craiova, pe strada cu numele său, există un muzeu memorial găzduit de imobilul care i-a aparținut poetului, la parterul căruia își are sediul Casa de Cultură a municipiului care, de asemenea, îi poartă numele.

***

„Produs al intuiţiei, mai curând decât al unei tradiţii şi educaţii literare aşezate, simbolismul lui Traian Demetrescu nu e, totuşi, mai puţin interesant. Prin eclectism stilistic, ca şi prin amestecul, tipic românesc – adică, de neîntâlnit în alte simbolisme europene –, de îndrăzneli decadentiste şi sfială romanţioasă, de sobră meditaţie lirică şi neţărmurit patetism social. Nu în ultimul rând, prin armonia în care limba poetică învăluie aceste tendinţe contrarii, făcându-le să funcţioneze, cumva, împreună. Geniul literaturii noastre, au spus-o destui, nu constă într-o originalitate fără seamăn, ci în sinteză: opera lui Traian Demetrescu, fără să fie una de raftul întâi, e o bună ilustrare a acestei caracteristici.
(...) Mort la 30 de ani, înainte de a-şi fi desăvârşit opera, poetul Corbilor a rămas suspendat pe limbul dintre romantism şi simbolism. A deschis o cale, pe care, însă, nu a mai avut şansa să meargă el însuşi.
De unde şi receptarea postumă, ezitantă, plasându-l întotdeauna între două categorii. Istoria literară preferă, se vede, să îi escamoteze pe cei cu care nu ştie prea bine ce să facă. Rolul lui Traian Demetrescu în evoluţia poeziei noastre, în schimbarea codurilor poetice, după epuizarea junimismului, este, însă, unul important. Poate cel mai important, în ordine cronologică, după cel al lui Macedonski însuşi.”

Răzvan Voncu

(„În anticamera simbolismului” în  „România Literară”, nr. 47 / 2016)

Fototeca de dinamită

Henry Matisse

(1869-1954)

„Ceea ce visez este o artă a echilibrului, a purității și a seninității lipsite de subiect tulburător sau deprimant – o influență calmă, liniștitoare asupra minții, mai degrabă ca un fotoliu bun, care oferă relaxare după o oboseală fizică.” 

Henry Matisse

„Das Meisterstück / The Masterpiece”

Paleta lui Henri Matisse

fotografiată de © Matthias Schaller

Memento

Eugen Lovinescu – 140 de ani de la naștere

(31 octombrie 1881, Fălticeni - 16 iulie 1943, București)

„Când pornești la o acțiune trebuie să ai în vedere și riscurile ei.”

Important critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist, considerat cel mai de seamă critic român de după Titu Maiorescu. Este autorul teoriei „Sincronismului” și al „Mutației valorilor estetice”.

* Urmează gimnaziul la Fălticeni, apoi cursurile liceului internat din Iași (1896-1899). Este licențiat al Facultății de limbi clasice a Universității din București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor la liceul „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești (1904–1906) și apoi la București.
* Debutează publicistic în suplimentul literar al ziarului „Adevărul” (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la „Epoca”, scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat, în 1905, cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt. O. Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I. Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), fără să devină adeptul doctrinelor respective, toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volumul de debut „Pași pe nisip” (I-II, 1906). În această perioadă a activității sale – preocupat fiind de mișcarea literară de la „Sămănătorul” – se prefigurează confruntările cu marii doctrinari Nicolae Iorga și Garabet Ibrăileanu.
* Între 1906–1909 se află la Paris pentru pregătirea doctoratului. Obține titlul de doctor în litere cu o lucrare despre Jean-Jacques Weiss și opera sa literară iar ca lucrare suplimentară, „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle” (1909), ambele prezentate elogios de criticul Emile Faguet.

E. Lovinescu (în dreapta) alături de Eugen Jebeleanu

* Colaborează la revista „Convorbiri literare” de sub conducerea lui Mihail Dragomirescu (între anii 1907–1909) și publică primele două volume de „Critice” (I, 1909; II, 1910). În această perioadă editează monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) și Gh. Asachi (1921). Încearcă, dar fără succes, să intre în învățământul universitar, la Iași (unde, în iunie 1912, în urma unui concurs, îi este preferat Garabet Ibrăileanu) sau la București (unde, în 1913, criticul îl suplinește pe Pompiliu Eliade, cu un curs despre romantism).

* În anii Primului Război Mondial a scris numeroase articole politice, apărute în periodicele „Flacăra”, „Lectura pentru toți”, „Naționalul”, „Românul”, grupate apoi în volumele „Pagini de război” (1918) și „În cumpăna vremii” (1919). A editat magazinul ilustrat „Lectura pentru toți” (1918-1920) și a fost fondatorul revistei care va impune o nouă direcție în literatura postbelică – „Sburătorul” (1919–1922; serie nouă, 1926–1927), patronînd, pînă la sfîrșitul vieții și cenaclul literar omonim.

* A colaborat la diverse publicații ale vremii: „Convorbiri literare”, „Viața românească”, mai ales la „Convorbiri critice”, „Falanga”, „Flacăra”, „Noua revistă română”, „Rampa”, „Viața literară”. Toate articolele și foiletoanele publicate în presă vor apărea în „Critice” (I-X, 1909–1923).
* În foiletoanele apărute în „Sburătorul”, criticul și-a sistematizat ideile, fixînd o nouă doctrină, pe care a numit-o „modernism”. Această nouă teorie este expusă în prima și cea mai controversată lucrare a sa de sinteză: „Istoria civilizației române moderne” (I–III, 1924–1925). O altă sinteză o constituie „Istoria literaturii române contemporane” (I-VI, 1926–1929), în care a formulat o nouă teorie, „Mutația valorilor estetice” (în volumul VI). Autorii și portretele din „Critice”, precum și acelea din „Istoria civilizației române moderne” și „Istoria literaturii române contemporane” sînt reluate și îmbogățite, sub latura morală, în „Memorii” (I–III, 1930–1937) și „Aqua Forte” (1941).
* Ca istoric literar a lăsat multe lucrări valoroase, pe lîngă monografiile dedicate lui Gr. Alexandrescu (1910), C. Negruzzi (1913) sau Gh. Asachi (1921), cele mai importante fiind: „Titu Maiorescu” (I–II, 1940), „Petre Carp” (1941), „Titu Maiorescu și posteritatea lui critică” (1943), „Titu Maiorescu și contemporanii lui” (I–II, apărute postum, în 1943–1944), precum și „Antologia ideologiei junimiste” (1942). Opera sa mai cuprinde și două romane despre Mihai Eminescu („Mite”, 1934 și „Bălăuca”, 1935), nuvele, scenete, fantezii, romane reluate sub diferite titluri („Aripa morții”, „Comedia dragostei”, „Lulu”, „Viață dublă”), teatru (drama în trei acte „De peste prag”, 1906), traduceri din operele lui Homer, Tacit și Virgiliu.

* Unica sa fiică a fost regretata jurnalistă, scriitoare, eseistă și memorialistă Monica Lovinescu (1923–2008), stabilită la Paris după 1947, o binecunoscută specialistă în domeniul literaturii române contemporane (și una dintre cele mai cunoscute voci ale secției în limba română a postului de radio „Europa Liberă”, unde a realizat, ani buni, emisiunea „Teze și antiteze la Paris” alături de soțul său, scriitorul Virgil Ierunca). Prozatorul Anton Holban, dramaturgul Horia Lovinescu și criticul literar și esoteristul Vasile Lovinescu i-au fost nepoți.
* După moartea sa, soția, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, este arestată (deși se afla

Ecaterina Lovinescu împreună cu fiica sa, Monica.

la o vîrstă înaintată, avînd 71 de ani) și, condamnată politic, își va găsi sfîrșitul în închisorile staliniste, probabil pe 6 iunie 1960, fiind înhumată în groapa comună a penitenciarului Văcărești (cf. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, „Scrisori către Monica. 1947-1951”, Humanitas, 2012). A reușit însă, in extremis, să salveze de la percheziții unul dintre manuscrisele volumelor de „Memorii”, publicat postum. Aceste întîmplări se regăsesc și în volumul alcătuit de Doina Jela, „Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat” (Humanitas, 1998) dar și în cartea autobiografică a Monicăi Lovinescu, „La apa Vavilonului” (Humanitas, 1999), sau sînt relatate în jurnalele acesteia (șase volume). Extrem de valoroasa bibliotecă a lui Eugen Lovinescu a fost confiscată, cărțile fiind arse într-o casă conspirativă a Securității Statului din centrul Bucureștiului.
* La 10 septembrie 1991, lui Eugen Lovinescu i s-a atribuit, post-mortem, titlul de membru titular al Academiei Române.
***
„Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmaţie definitivă; sub ochii noştri se înfăptuieşte o mare frescă a vieţii orăşeneşti, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lică Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualităţile ascensiunilor fulgerătoare, şi până la prinţul Maxenţiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoţii ale concertului), nici forţele instinctuale, nici patologia, nici virtuţile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieţi chinuite de atîtea nevoi şi aspiraţii. În faţa unei opere de artă, problema situării păşeşte în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra.”

Eugen Lovinescu

(despre Hortensia Papadat-Bengescu în

 „Istoria literaturii române contemporane1900–1937”, 

2 volume, editura „Minerva”, București, 1973)

Criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu vorbește despre viața și opera lui Eugen Lovinescu